Despre sodomiți și farisei

Ce par să piardă din vedere unii creștini este faptul că a fi creștin, nici măcar în condiții ideale, nu presupune a fi un soi de înger fără aripi. Creștinul. asemenea ateului sau omului de altă religie, este o ființă căzută, cu patimi și păcate mai mari sau mai mici.
Diferența este aceea că un creștin are, sau ar trebui să aibă, conștiința că este o ființă căzută, cu patimi și păcate mai mari sau mici și se străduie să lupte cu acestea.

Imaginea unui Creștinism aseptic, unei Biserici impecabile ca o legiune de arhangheli, ca un cor de serafimi și ca o ceată de heruvimi este o imagine nefericită. Biserica nu e a îngerilor ci este a oamenilor, și scopul ei nu este acela de a arăta cât de alb și impecabil este penajul aripilor credincioșilor ci de a fi spital în care harului Domnului și voința omului duc o luptă continuă, niciodată ușoară, de a învinge păcatul ce este în fiecare dintre creștini.

De asemenea Biserica nu e un soi de olimpiadă a puritanilor ci este tocmai locul în care păcatele noastre devin mai stridente și luptele interioare mai puternice.
Însă de aceea Biserica se ține pe ea însăși printr-un coagulant oferit de Hristos:
”Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 34-35).

Biserica nu se ține în canoane ci în dragoste, în capacitatea de a ne purta unii altora poverile, cum ne îndeamnă apostolul Pavel (Galateni, 6, 2). Iar când dragostea dispare, dispare și Biserica, rămânând în locul ei o adunare de farisei, de saduchei și de zeloți, care, știm tot din Evanghelie, supără pe Dumnezeu mai mult decât păcătoșii obișnuiți.

Sfinții sunt modele ale dragostei, nu un soi de campioni ai virtuții. Doar o mentalitate necreștină a făcut să avem vieți de sfinți în care performanțele ascetice să fie exacerbate atât de tare iar miracolele să fie prezentate ca centru și nu ca înflorituri secundare, încât să ajungem să confundăm pe sfinți cu un soi de zei sau semizei.

Apoi fiecare om poartă o cruce a sa. Unii o poartă pe cea a homosexualității. Alții pe cea a mândriei. Alții pe cea a curviei. Alții pe cea a beției. Alții pe cea a idolatriei și câți creștini nu pătimesc teribil din pricina faptului că în loc să caute dragostea, caută și își inventează idoli peste idoli chiar în Biserică.

Nu sunt cruci ușoare și cădem de foarte multe ori zdrobiți sub greutatea lor. Dar putem fi încurajați de gândul că Cel ce a purtat crucea acum 2000 de ani, a căzut și El sub greutatea ei. Și nu o dată, ci de trei ori, ne spun Evangheliile. Și nu a căzut fără să vrea să ne arate ceva din lucrul acesta: inclusiv că nu e posibil să îți porți crucea fără să cazi. Important este însă să te ridici. Iar când nu mai poți să te ridici, să vină fratele tău creștin, precum Simon din Cirene, și să te ajute.

Și acum să ajungem la tema zilei: homosexualitatea.Indubitabil homosexualitatea este un păcat, și încă un păcat grav pe care Dumnezeu îl condamnă cu multă fermitate așa cum vedem de-a lungul întregii Scripturi. Iar gravitatea lui este accentuată de faptul că, ne spune Pavel (Romani, 1, 20-28), homosexualitatea este o consecință a unei atitudini, o boală ce vine în urma unei aroganțe luciferice. De aceea nu e întâmplător că homosexualitatea e un fenomen ce explodează social doar în momentele în care ego-ul uman își trăiește triumful autosuficienței sale: că vorbim de climaxul filosofico-politic al democrației grecești, de amurgul imperiului roman, de renaștere sau de postmodernitate.
Însă în același timp homosexualitatea este o suferință pentru cel care o poartă. E o neîmplinire a dragostei, e o depresie. A fi homosexual e de cele mai multe ori departe de a fi ”gay” (vesel) ci este un chin interior, o boală care te roade. Chiar paradele lor, carnavalul acela grotesc care cred ei că îi reprezintă, e o clovnerie ce nu ascunde ci doar accentuează caricatural suferința lor interioară.
Homosexuali sunt însă și în Biserică. Unii dintre ei, cei care refuză să se mai ridice, provoacă scandal în Biserică, sunt de condamnat. Alții, care cad și se ridică trebuie să fie ajutați, au nevoie de un Simeon din Cirene care să îi ajute să se adune de pe jos și să își poarte crucea. Îi ajutăm noi, căci noi suntem Biserica, noi suntem Simeon din Cirene, cu adevărat?
Aș putea scrie încă pe atât despre faptul că de fapt nu există nicio pastorală a Bisericii despre homosexuali iar pravilele bisericești pe această temă par a fi gândite să te încurce, nu să te ajute să ajuți. Dar nu despre pravile e vorba ci despre fiecare dintre noi, la modul concret. Oare nu de multe ori relația noastră cu homosexualii este la fel de cinică ca relația fariseului cu vameșul? Stăm lângă el, dar mulțumim în inima noastră că nu suntem ”ca el” și apoi, după o privire de superioară aroganță ”duhovnicească” sau de mânie ”sfântă”, plecăm la treburile noastre.
De multe ori e tragi-comic când vezi creștini care spun: e simplu, să se spovedească și să nu mai fie homosexual. E genul acela de atitudine care arată că nu au înțeles nimic, nici din homosexualitate (ceea ce nu e neapărat o problemă) dar nici măcar din Evanghelie. Poate și pentru că pentru ei a pupa Evanghelia o fi echivalentul suficient al lui ”a o respecta”.
Norocul nostru, al tuturor, că avem crucea homosexualității, a heterosexualității, a asexualității idolatre sau cine știe ce altă cruce, este că Hristos știe să fie un Simeon din Cirene pentru fiecare dintre noi, atunci când nu se găsește om care să ne arunce în scăldătoare. Dar în același timp e și nenorocul nostru, al creștinilor ”îndreptățiți”, care suntem foarte atenți să strecurăm țânțarul dar să lăsăm cămila, foarte grijulii cu zeciuiala pe izmă și mărar, atenți la numărul de lumânări de le aprindem și la ora la care ne luăm doza de apă sfințită: vom fi judecați pentru lipsa noastră de iubire.

”Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia Cerurilor, ci doar acela care face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne, n-am profeţit noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? N-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» Atunci le voi spune limpede: «Niciodată nu v-am cunoscut! Plecaţi de la Mine, voi, cei ce săvârşiţi fărădelegea!»”

De aceea să sperăm că Dumnezeu ne va lua la El în clipele noastre de creștinism autentic (precum pe acel preot ce se zicea că ar fi suferit de homosexualitate, de la WTC), nu în cele de păcat, chiar când acel păcat este de fapt manifestat sub chipul hidos ”duhovnicesc” al fariseismului creștin….