Fragmentul citit la Liturghia bizantină de astăzi este despre învierea fiului văduvei din Nain:
”Luca 7,11-16: Şi după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.
După părerea mea, două sunt cuvintele cheie din această pericopă evanghelică: ”milă” și ”frică”.
”Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea”
Lui Hristos I se face milă de văduva care își conducea singurul copil, tânăr, pe ultimul drum.Mila îl determină pe Pantocrator să facă o minune care răstoarnă mersul firesc al lucrurilor: cel ce a murit, pentru că asta e rânduiala firii, este înviat și redat, pentru încă un timp, mamei sale.
Mila este de fapt mobilul din spatele fiecărui miracol al lui Dumnezeu: Dumnezeu, Creatorul Cerului și al Pământului, Cel ce a așezat legile fizicii, din milă față de oameni le încalcă.
Ce ne spune aceasta? Că avem un Dumnezeu cu care putem vorbi, în care putem avea încredere, care nu e neschimbător ci poate fi convins de noi să ne ajute, să amâne inevitabilul și să schimbe pentru moment și punctual, rânduiala firii.
”Frică i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu„.
Știm tot din Scriptură că frica de Dumnezeu este începutul a toată înțelepciunea.(Pildele lui Solomon, 1,7).
Dumnezeu e milostiv, dar acest lucru nu trebuie să ne facă să uităm că El, cu toată iubirea și mila Lui față de noi, este Dumnezeu, iar noi suntem creație. Ba mai grav, creație căzută în păcate.
De aceea răspunsul nostru firesc trebuie să fie frica de Domnul. Ispita este aceea de a ajunge să luăm numele Domnului în deșert, să transformăm relația noastră cu Dumnezeu fie într-o formalitate superstițioasă (eu aprind lumânările și tămâia iar la schimb El trebuie să îmi ofere ce îi cer), fie într-o relație amical- impertinentă, în care ne tragem de șireturi cu Domnul, de parcă am fi copilărit pe aceeași uliță din Nazaret.
Răspunsul firesc este însă frica: frica în fața măreției lui Dumnezeu. Este o frică care ne determină să slăvim pe Domnul și să respectăm pe Acesta.
Deci să nu luăm numele Domnului în deșert ci să ne apropiem cu frică și cu cutremur de Dumnezeu ce este atât de milostiv că ne scoală și din morți…
Bogdan DUCA 