Acum exact o sută de ani, pe 4 decembrie 1917, România era în poate cel mai urât moment al istoriei sale.
Țara se reducea, practic, la Moldova de astăzi, minus județul Suceava. Era bântuită de foamete, de tifos, de sărăcie. Oastea, în ciuda victoriei de la Mărăști-Mărășești- Oituz era demoralizată.
Rusia intrase în zodia bolșevismului și haosul de acolo se transmitea și în bucățica care mai rămăsese din România.
O pace rușinoasă urma să fie negociată în februarie- martie 1918, care practic condamna România la a fi o colonie germană pentru mai bine de un secol.
Pierdeam practic Dobrogea (jumătate se ducea la bulgari iar restul se găsea sub control direct austriac și german), pierdeam controlul asupra trecătorlor din Carpați, petrolul românesc era concesionat germanilor pe 90 de ani (deci până în anul 2008).
După niciun an, ca printr-un miracol, România devenea ”mare”, era câștigătoarea războiului și visurile cele mai nerealizabile deveniseră posibile pentru poporul nostru.
De fapt era un miracol: un concurs complex de împrejurări, care nu depindeau decât foarte puțin de noi, au dus la înfrângerea Puterilor Centrale, destrămarea monarhiei dualiste și venirea provinciilor sale majoritar românești spre țară, independența apoi unirea Basarabiei cu România.
Aceasta este lecția cea mai frumoasă a Centenarului după mine: nici când crezi că totul este pierdut, nimic nu e pierdut.
Istoria nu are autostrăzi, ci drumuri ocolitoare, pline de surprize. Și de cele mai multe ori drumurile istoriei nu te duc unde vrei tu, dar te pot învăța încotro ar trebui să mergi.
Deci să fim optimiști.
Bogdan DUCA 
Victoria fiind câștigat în vest și pe frontul de la Tessaloniki.
ApreciazăApreciază