30 de ani de la moartea lui Constantin Noica.
Îmi permit să vorbesc despre Gabriel Liiceanu cu acest prilej. Și să vorbesc de bine, pe merit, așa cum l-am vorbit de rău, tot pe merit, zic eu.
Eu, personal, datorez mult lui Gabriel Liiceanu și poate celei mai celebre cărți a sale despre Noica. Mă refer la ”Jurnalul de la Păltiniș„, povestea incredibilă, întinsă pe mai mulți ani, a unor oameni care s-au motivat unul pe altul să facă, ca să vorbim ca Noica, ”isprăvi culturale”.
Este o poveste cu Noica și despre Noica care a schimbat destine. Pe mine, în liceu, m-a dat peste cap: mi-am găsit un sens, un scop, un răspuns la crizele adolescentine. Iar acela, datorită cărții lui Liiceanu, nu a fost, cum s-a întâmplat și cum se întâmplă cu majoritatea tinerilor cu căutări, vreun surogat spiritual (gen yoga, sau cabala), nici vreun surogat de pseudo-înțelepciune (gen ”noua acropolă”) ci chiar filosofia.
Cartea lui Liiceanu cu și despre Noica m-a învățat ce înseamnă să gândesc, în sensul în care gândurile care nu limitează sunt cele care merg spre idei. M-a învățat cum să gândesc, obligându-mă să merg spre autori și cărți pe care altfel i-aș fi evitat din comoditate, preferând cine știe ce osho sau sapiență junk.
Cartea lui Liiceanu m-a ajutat să scap și de un mit nociv, al interbelicilor, așa cum a fost înțeles la noi: o admirație tâmpă, în care citatele iau locul cititului și tocmai ce au dat mai prost interbelicii devine subiect de adulație.
Jurnalul mi l-a descoperit pe adevăratul Noica: ontologul, nu eseistul de duminică, hegeliano-heideggerianul, nu legionarul, omul sistemului de gândire, nu al speculațiilor de recenzie.
După modelul acesta am putut să citesc altfel și pe Cioran, și pe Eliade, și pe Vulcănescu, și pe Nae Ionescu. Ba chiar și pe Petre Țuțea, eliberându-mă de capsalizarea și puricizarea interbelicilor prin citate și deliruri patriotarde pentru care nu e necesară nici măcar lectura autorilor.
Jurnalul de la Păltiniș m-a descoperit ca om nu atât ”de cultură” ci al culturii, dependent de un fel de a gândi și de a simți ideea.
Deși nu am făcut facultatea de filosofie ci teologia, am înțeles-o altfel citind-o cu un ochi care se deschisese deja spre filosofie.
Am descoperit apoi că nu eram singurul schimbat de carte. Am aflat că generații au dat la facultatea de filosofie pentru că citiseră Jurnalul, că această carte unde duhul lui Noica fusese capturat și portretizat de scrisul lui Liiceanu, nu provocase doar în mine schimbarea.
Am petrecut apoi ani în compania lui Noica, datorită lui Sorin Lavric și prietenilor de la Cercul Noica (numit pompos și inutil, de ceva ani, Centrul de Studii Noica, pentru că în esență rămâne un cerc de prieteni).
Ce mă bucură e când văd că această carte încă fascinează. Când mai întâlnesc oameni cu preocupări culturale, vine momentul să le arunc undița asta, a cărții lui Liiceanu despre Noica. Și….”Jurnalul” încă prinde tineri în capcana sa și îi scoate cu forța din peșteră să vadă lumina.
Peste ani sper să se uite tot ce a fost Gabriel Liiceanu neinspirat sau stupid. Însă sper să nu se uite Noica și nici cea mai bună carte a lui Noica, despre Noica, scrisă de Gabriel Liiceanu.
Veșnică pomenire, domnule Noica!
Bogdan DUCA 