Primul lucru care ne frapează atunci când ne apropiem să înțelegem Crăciunul este faptul că doar două Evanghelii din patru (Evanghelia după Matei și cea după Luca) prezintă Nașterea Domnului. Celelalte două trec cu vederea acest eveniment, subliniind amândouă, din primele versete, că Hristos este Fiul lui Dumnezeu (Mc. 1,1 și Ioan 1,1-5) lucru suficient, cred autorii, când vine vorba de originea și identitatea lui Iisus.
Acest lucru intră în contrast cu importanța pe care creștinii din secolele următoare au acordat-o sărbătorii Nașterii Domnului. De altfel această sărbătoare este atestată abia din secolul al IV-lea, cucerind însă destul de repede un loc foarte important în calendarul bisericesc și în conștiința creștină.
Acest lucru are o explicație: în timpul apostolilor, ca și în timpul primelor generații de creștini, Biserica nu privea atât spre trecut ci spre viitor. Iar acest viitor era unul eshatologic: Dumnezeu urmează să revină și să închidă istoria. Iar această speranță a revenirii Domnului era cea care motiva primele generații de creștini într-o activitate unitară: trăirea și propovăduirea credinței.
Crăciunul devine important în era constantiniană, mai ales în contextul marilor dezbateri cu privire la divino-umanitatea lui Iisus Hristos (numite de specialiști ”hristologice„). De aceea, meditația asupra Nașterii Domnului capătă o semnificație aparte, ajungând să egaleze ca importanță sărbătoarea centrală a Creștinismului încă din primele sale zile: Paștile Domnului.
De altfel și acum există două tipuri de sărbătorire a Nașterii Domnului: una care este rememorativă- ne aducem aminte și încercăm să reconstruim (uneori prin fabricarea sau cumpărarea unei iesle cu Pruncul, Fecioara, Iosif, oițe și măgăruși).
Dar există și o cale eshatologică: celebrăm Nașterea Domnului, venirea Sa pe pământ, gândindu-ne și încercând să ne pregătim pentru a doua Sa venire.
Bogdan DUCA 