Crăciunul și Nașterea Domnului

A devenit un loc comun să vorbim despre Crăciun ca despre un timp al păcii, al luminii, al familiei, al carității față de aproapele.
Crăciunul nostru, cu brad, Moș Crăciun cu daruri la copii cuminți, podoabe, întâlniri de familie și atenție superior- caritabilă față de cei în nevoi, este de fabricație romantică, o fantezie burgheză din secolul al XIX-lea. De la Charles Dickens, cu a sa stranie ”Poveste de Crăciun”, în care apare stafia/spiritul Crăciunului, până la producțiile muzicale și cinematografice dedicate sărbătorii, Hristos este marele dispărut.

Crăciunul este sărbătoarea Nașterii Domnului în care numai Domnul nu este serbat. Evident, înlocuitorii Domnului par rezonabili și chiar și ”creștini”. Serbăm familia, nu? Serbăm ideea de pace, nu? Serbăm ideea de caritate față de cei sărmani, nu e așa?

În fapt nu e chiar așa….

Crăciunul acesta burghez, fantezia aceasta de secol al XIX-lea nu are treabă cu valorile creștine: nu serbează familia ci crează iluzia că familia s-ar fundamenta pe o dulcegăreală sentimentală și nu pe valori consolidate.
Pacea din fantezia aceasta de Crăciun este de fapt un armistițiu burghez telenovelistic, o ipocrizie cu liber de la serviciu. Cât despre caritate? E doar o ipocrizie menită să ne gâdile orgoliul că suntem buni.

Nașterea Domnului nu e însă despre așa ceva.
Familia Domnului nu este o familie burgheză fericită. E o familie am putea să îi spunem ”disfuncțională”, ca să folosim terminologia de acum. Maria are un copil printr-o cale supranaturală care îi pune în pericol onoarea și chiar și viața. Iosif, soțul ei, trebuie să accepte această stare de fapt care nu e ușor de digerat, oricâte vise cu îngeri ai primi.
Mai mult decât aceasta, această familie- deși de orgini regale și sacerdotale- este o familie săracă. Iosif este un pietrar (ideea că ar fi tâmplar ține de o traducere ulterioară a textelor evanghelice, care s-a pliat pe un climat mai european) și un om foarte probabil simplu.

Complicația provocată de nașterea unui Copil care nu era al lui, devine și mai mare în contextul în care acest Copil devine ținta regelui Irod. Astfel familia sărmanului Iosif devine o familie de refugiați în Egipt. Probabil aurul, smirna și tămâia primite de la magi au fost vândute și folosite pentru a se întreține pentru o vreme în acest exil forțat.

Nici pacea lui Dumnezeu nu este pacea ipocrită care se induce în aceste zile de Crăciun. Pacea lui Dumnezeu este o pace aspră: care din păcate nu exclude războiul și care provoacă reacții adverse oamenilor până ce aceștia fie aleg să fie cu Domnul sau contra lui. Și aici mă gândesc la două exemple din Noul Testament: Irod cel Mare, care ordonă uciderea unor copii de frica Păcii lui Dumnezeu, dar și de Saul din Tars, care ucide creștini de frica aceleiași Păci. Primul rămâne până la sfârșit contra Domnului. Al doilea obosește să „dea cu piciorul în țepușă” și devine apostolul Pavel. Iar pacea Domnului nu îl scutește apoi nici de lanțuri, nici de necazuri, nici de executarea prin decapitare care îl va aștepta la Roma…

Cât despre caritate: termenul a fost bine preluat de limba română, care parcă îi subliniază sensul ipocrit, de falsă iubire, de egolatrie mărinimoasă. Iubirea Domnului nu e caritate. Iisus nu ne scapă niște mărunțiș privindu-ne cu superioritate, nu împarte pachete cu resturile de la masa Sa pentru cei nevoiași… Iubirea Domnului este și ea una aspră și matură. Nu exclude certarea noastră, nu exclude nici posibilitatea de a ne trimite în Iad pentru păcatele noastre, nu ne înconjoară într-o pufoșenie sau (că tot e sezonul) beteală rozalie.