Am văzut filmul ”Un pas în urma serafimilor”, Nu este, în ciuda opiniilor preconcepute, un film anticlerical. Este un film artistic care evocă o realitate biologică: adolescența și un eșec spiritual: acela de a crede că un copil de 14-15 ani (vârsta intrării sale în seminar) are habar de propria sa vocație.
Ar trebui să se facă astfel de filme și despre alte subiecte tabu, fetișuri de-ale noastre: copilării distruse pentru că am vrea să avem gimnaști ”performanți”, de exemplu. Sau credința în eficiența educației militare, care duce la încadrarea copiilor în licee militare, cu viață cazonă.
Despre viețile distruse la școlile de gimnastică pentru că vrem noi să ne bucurăm că ”avem” medalii de aur ca țară ar trebui făcute filme. Mai ales că acolo vorbim de abuzarea unor copii pre-adolescenți. Iar ”performanțele” gimnastice nu pot justifica abuzul.
Ideea este simplă: trebuie să respectăm copilăria și adolescența ca pe o perioadă în care oamenii nu prea știu ce vor. De aceea nu trebuie să forțăm decizii de viață în această perioadă.
Seminariile teologice sunt construite tocmai ignorându-se această realitate. În ele intră copii cărora li se induce ideea că ”vor” să ajungă preoți. Însă în ele fiind acei copii ajung adolescenți, departe de grija, atenția și iubirea părinților lor, în dormitoare comune cu alți colegi de generație, într-un regim în care logica cazonă se alternează cu singurătatea și obligația de a lua singur diverse decizii.
Apare în seminarii un alt tip de maturizare, se construiește o camaraderie, apar prietenii, dar apar și frustrări. Obligați de așteptările profesorilor și părinților să fie la un pas în urma serafimilor (ca să iau titlul filmului) dar și de biologic ca să descopere prima iubire, primele dorințe sexuale, primele fantezii ale libertății, acești copii trăiesc o sfâșiere care îi marchează pe viață.
Majoritatea ajung preoți, dar aceasta pentru că mecanismul este cel care îi duce în direcția aceea, ca un soi de ”destin” birocratic: odată ce ai făcut seminarul îți trebuie mult curaj să faci altă facultate decât teologia și odată ce ai făcut teologia și mai mult curaj să alegi o altă carieră decât cea bisericească. Seminarul izolează de lumea normală, inventează propriul său univers, cu propriile sale mecanisme.
Personal cred că cea mai bună soluție: atât la catolici cât și la ortodocși, este ca vocațiile preoțești să fie testate la maturitate. După ce a terminat o facultate, s-a confruntat cu viața, a trecut peste adolescență și peste prima tinerețe, un tânăr poate lua decizia matură de a deveni preot, păstor de suflete. Ăn definitiv chiar Hristos nu a început propovăduirea decât de la 30 de ani, nu de la 19-20. O formare pastorală de 3 -5 ani, riguroasă și care să presupună o izolare de lume, va ajuta nu doar la pregătirea viitorului preot ci și la călirea vocației lui.
Dar să revenim la film: intriga filmului este dată de conflictul dintre un preot, directorul seminarului, un om foarte asemănător cu justițiarii DNA din zilele noastre, care în dorința lui de a avea perfecțiune în seminar construiește un sistem bazat pe delațiuni și șantaj, și seminariștii golănași care în cele 2 ore și jumătate ale filmului sunt străini tocmai de vocația pe care se presupunea că o au. Niciunul nu e bun în această confruntare, toți exagerează și…toți eșuează. Pentru că sistemul seminariilor este de fapt cel greșit gândit.
Bogdan DUCA 