Ecumenism

Suntem în plină Octavă mondială de rugăciune pentru unitatea creștinilor. În alți ani, acest eveniment se serba cu oareșce pompă, cu slujbe cât mai impresionante, vizite ”ecumenice” la câte o cafea sau un ceai pe la parohiile celor de altă confesiune. O dulce și politicoasă ipocrizie marca aceste zile, cu predici sforăitoare în care nu credea nimeni, dar și cu un mic avantaj: oamenii ajungeau să se cunoască între ei și frați creștini împărțiți în tabere confesionale belicoase, timp de 8 zile descopereau că și ”ereticii și schismaticii” sunt oameni, se roagă lui Hristos, cred, iubesc și speră la fel ca ei.

După ce Biserica Ortodoxă română, pusă în fața unui val de contestare după Sinodul panortodox din Creta, a făcut niște pași importanți înapoi în ceea ce privește dialogul interconfesional, Octava a devenit un eveniment trist, lipsit de orice obiectiv.

Dialogul ecumenic în România fără Biserica Ortodoxă română este inutil ba poate deveni chiar periculos, în sensul în care se poate manifesta ca o frustrare a Bisericilor și comunităților ecleziale creștine minoritare, ignorate de marea Biserică Ortodoxă.

Dar este ceva care nu mergea oricum în acest dialog ecumenic, iar acum, când ortodocșii practic s-au retras din el, devine necesar ca aerul: deschiderea Bisericilor și confesiunilor ecleziale minoritare spre dialogul ecumenic.

Pare paradoxal ce spun, dar nu e așa: în România prin dialog ecumenic s-a înțeles prea multă vreme să cerem Bisericii Ortodoxe române să ne asculte, să ne accepte, să ne ajute (în relația cu statul, căci simbioza periculoasă dintre BOR și Stat e și în folosul nostru, al creștinilor minoritari) și să ne lase să îi ajutăm, știut fiind faptul că atunci când vine vorba de o donație, de un proiect finanțat de alții, de posibilitatea de a obține ceva concret material, BOR devine ….mai ecumenică.

A sosit momentul, mai ales acum, când ierarhia BOR este presată de zeloți ortodocși cu puțină carte dar multă râvnă, să se lepede de ”satana ecumenist”, să facem și noi ceva pentru BOR.

Primul lucru la care mă gândesc este că trebuie să renunțăm, noi, Bisericile și confesiunile minoritare, la un anumit tip de aroganță confesională care nu ajută pe nimeni, dar care îi antagonizează pe frații ortodocși majoritari.

Să renunțăm la moftul (justificat pretențios cu speculații lingvistice) de a scrie și pronunța altfel numele Domnului decât majoritatea creștinilor. 87 la sută din români spun și scriu ”Iisus Hristos”? De ce să spunem sau să scriem noi ”Isus Cristos” sau chiar ”Isus Christos”?

99 la sută din români spun ”Duhul Sfânt”? De ce să fie 1 procent care să vrea să fie mai latin decât papa să spună ”Spiritul Sfânt”?

Hai să fim furnizorii unui Creștinism autentic, curat, ferit de kitsch și de prost gust. Noi, catolicii, să ne străduim să preferăm icoane autentice (romanice, gotice, bizantine) prostului gust baroc sau ….post-baroc de ghips. Să renunțăm la sticluțele de apă sfințită sub formă de Fecioară, la rozariile fosforescente, la ”icoanele” care fac cu ochiul, la statuete unde piosenia de ghips a sfinților este mânjită în culori de prost gust de fantezia sărmană a meșterului (care nu m-ar mira să fie de fapt un confucianist chinez care face la comandă ”zei”). La fel și neoprotestanții, să renunțe la metoda vânzătorului de tigăi în propovăduire, să țină cont de realitate: românii sunt ortodocși dar nu prea sunt creștini, iar dacă vrem să îi ajutăm e bine să îi facem creștini, lăsându-i ortodocși, dacă tot le face atâta plăcere….

Altfel, în contextul în care nu putem nici măcar să cedăm și să adăugăm un amărât de ”i” la numele românesc al Domnului, pretențiile noastre ecumenice sunt ….ipocrizie și atât.