Când Iisus a fost primit în Templu, acolo a fost văzut de dreptul Simeon și de proorocița Ana. Dreptul Simeon, ni se spune: ”aștepta mângâierea lui Israel, iar Duhul Sfânt era deasupra lui”. Tradiția ne spune că era unul din traducătorii Septuagintei (Biblia în greacă) și fusese ”pedepsit” de Dumnezeu ca să trăiască suficient de mult cât să Îl vadă pe Mesia.
Luând Pruncul în brațe, Simeon rostește o rugăciune pe care o repetăm și noi când facem vecernia (atât în ritul bizantin cât și în cel latin).
”Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace,
Că ochii mei văzură mântuirea Ta,
Pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor,
Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.” (Luca, 2, 29-32).
Rostim și noi această rugăciune, dar nu ca dreptul Simeon. El văzuse pe Domnul la modul cel mai concret: Mesia se născuse și lumea în care trăia El, nu doar Israelul, urma să se schimbe radical, prin acel Prunc.
Simeon era mulțumit și de aceea dorea să fie eliberat de viața sa, plecând mai departe, la Domnul.
Noi nu avem credința lui Simeon și nici nu avem pe Duhul deasupra noastră. Dar rostim această rugăciune mai degrabă cu un sens pedagogic: învățăm din ea că nu trebuie să ne agățăm de viață. Idealul creștin nu e să trăiești mult ci să trăiești cu cap. La fel, idealul creștin este să te duci în pace, în acord cu cuvântul, cu voia Domnului.
Iar scopul, împlinirea vieții, se poate reduce la a fi martor al lucrăriii lui Dumnezeu în lume, în istorie, în natură, în viața ta.
Aceasta ar fi lecția rugăciunii dreptului Simeon. Și, personal, nu îmi doresc mai mult decât să mor în pace, când Domnul va dori, după ce am putut contempla și înțelege mersul lui Dumnezeu în lume. De aceea îl invidiez pe Dreptul Simeon și văd în el modelul pentru orice intelectual creștin: spectatorul angajat al lucrării lui Dumnezeu.
Bogdan DUCA 