În ritul bizantin astăzi este Duminica Sfintei Cruci.
Crucea este coloana vertebrală a Creștinismului: nu e niciun dubiu interconfesional când vine vorba de cruce. Când ne gândim la Creștinism, ne gândim la cruce și la Cel ce S-a răstignit pe ea.
Teologia Crucii este, după mine, rezumată în aceste cuvinte ale lui Pavel:
”Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: „Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o”.
Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?
Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie.
Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor.
Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari; Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” (I Corinteni, 1, 18-29).
Pavel vorbește de două ispite aici: ispita filosofiei (a elinilor) și ispita miraculosului (a iudeilor). Aceste două ispite ne însoțesc și acum. Vezi oameni care suferă de ”păcatul elinilor” când se raportează la Creștinism: văd în credința în Hristos o învățătură morală, o poezie sapiențială despre cum să construim o lume mai bună și să trăim mai frumos.
Aceasta o fac și cu o doză de ipocrizie intelectuală amuzantă, dacă nu ar fi amară. Am întâlnit oameni care invocă Decalogul ca fundament moral pentru viața lor. Însă dacă îi întrebi ce conține decalogul te iau doar cu partea a doua: a poruncilor morale (să nu ucizi, să nu furi, să nu comiți adulter, să nu depui mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău- pe care ei o traduc simplist cu „să nu minți”). Ignoră voit tocmai poruncile „teologice”, cele cu privire la Dumnezeu, fără de care Decalogul e doar o banalitate.
Și creștinismul lor, redus la o rețetă morală, la un soi de rețetă motivațională ca să trăiești bine, este o banalitate, care nu îl face cu nimic diferit de orice altă învățătură morală.
Vezi și oameni care suferă de ”păcatul iudeilor”. Pentru ei Creștinismul este interesant cât timp le hrănește nevoia de miraculos și le oferă promisiunea câte unei minuni taumaturgice sau măcar a unei scamatorii sfinte.
Este creștinismul celor care se vor îngrămădi într-un circ grotesc, transformând Biserica Sfântului Mormânt într-un stadion, să ia ”sfântă lumină”. Este creștinismul superstițios al devoților care stau la cozi să pupe cine știe ce sfinte moaște sau icoane făcătoare de minuni, desigur, dar nu au habar că Euharistia este mai importantă decât toate moaștele din lumea asta, fără de care niciuna din moaștele din lumea asta nu ar avea vreun sens.
Crucea este cea care se așează ca un echilibru sănătos între aceste două ispite ale credinței, respingându-le atunci când devin patologice.
Crucea lui Hristos ne arată că Dumnezeu lucrează lucrează în lume cu smerenie: nu făcând revoluții filosofice sau politice, nici făcând ”semne și minuni”. Crucea lui Hristos ne obligă la echilibru înțelept, ne obligă să ne apropiem de Dumnezeu cu moderație și modestie, căci doar moderația și modestia ne pot deschide cu adevărat înțelesurile cu adevărat importante ale Creștinismului.
Bogdan DUCA 