Inima liturgică bizantină a Sâmbetei celei Mari este Heruvicul ce se cântă la Liturghia acestei zile: care este prima Liturghie a Învierii.
”Să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cutremur și nimic pământesc întru sine să nu gândească, căci împăratul împăraților și Domnul domnilor merge să se înjunghie și să se dea spre mâncarea credincioșilor.”
Aici e cheia: după Golgota, Hristos este Euharistie, este mâncarea credincioșilor. Și așa va fi și de acum înainte. Căci după Moartea și Învierea lui Hristos, până la a doua Sa Venire, am intrat în timpul Bisericii, care nu poate fi altfel decât timpul Euharistiei.
Biserica creștină, teologia creștină, spiritualitatea creștină, este una euharistică.
Știți că era poruncă ca toți creștinii să se împărtășească de Înviere? Pentru simplul motiv că doar în Taina Euharistiei mai putem întâlni pe Hristos până la Judecată.
Din păcate, transformarea Euharistiei într-un soi de ”premiu” pentru cei ”curați”, într-un soi de consecință a unei bune spovedanii, un puritanism extravagant care a transformat fireasca vrednicie pentru împărtășire în niște standarde aproape de neatins, a făcut ca pentru mulți creștini Euharistia să devină un soi de fruct oprit, o imposibilitate.
Cel care S-a dat de bună-voie pentru noi, credincioșii, este oprit să își ducă până la capăt Jertfa Sa. devenind hrană pentru noi pentru că….nu am postit suficient, am mâncat sau am băut un pic de apă înainte de împărtășanie, am visat urât sau prea frumos cu o noapte înainte sau pentru cine știe ce păcate ce au devenit motiv de excomunicare de-a lungul secolelor de Creștinism.
Odată cu transformarea împărtășaniei într-un soi de ”ultimă frontieră” s-a făcut și loc pentru păgânizarea Bisericii. Oamenii privați de Sacru în expresia sa concretă, Împărtășania, au ajuns să caute expresia sacralității în diverse adjuvante, superstiții, locuri și leacuri.
Acolo unde Euharistia nu e hrană și coagulant al Bisericii (decât cel mult în predici și discursuri teologice) , legătura care ține Biserica este înlocuită cu apă sfințită, anafură, pânză sfințită, lumânări cu lumină harică de la Ierusalim, dezlegări, diverse slujbe ”ajutătoare” care înlocuiesc Liturghia.
Acolo unde Euharistia redevine hrană și coagulant al Bisericii la modul concret, unde se încurajează chiar deasa împărtășanie, revenirea la bunele obiceiuri ale împărtășaniei chiar zilnice (oricum, săptămânale- canonic nu ai ce căuta la Liturghie dacă nu te împărtășești, iar dacă nu treci trei duminici consecutiv pe la Liturghie, erai excomunicat), ei bine, acolo comunitățile creștine, pline de Hristos, alungă pseudo-sacralitatea, repun la locul lor, de mângâiere și paliativ, ierurgiile (sacramentaliile Bisericii), îndepărtează magia și superstiția.
Esența Patimilor și Învierii se găsește în Euharistie. Iar Euharistia este hrana obligatorie pentru un creștin și nu un desert excepțional, este medicament pentru cei bolnavi de păcat și nu premiu pentru cei sănătoși, este forma prin care pot să devin beneficiarul Patimilor și Învierii, este Darul gratuit al lui Dumnezeu, nu plata pentru cine știe ce canoane, epitimii și asceze.
Bogdan DUCA 