Gânduri prilejuite de ”Ziua cărții”

O viață întreagă am lucrat cu cartea. Chiar și când am încercat să fac ceva mai pragmatic, acel ceva a fost….o editură.
Sunt cititor de profesie, sunt dependent intelectual de cărți, sunt dependent și psihic de ele. Asemenea doamnelor și metrosexualilor care se relaxează în mall-uri, eu mă relaxez într-o librărie, sau, și mai bine, într-un anticariat.
De altfel nu mai îmi plac librăriile. Au devenit toate, după calapodul Cărturești, un soi de magazine pentru snobi.

Sunt un om care lucrează cu cartea, care iubește cărți, urăște cărți, conviețuiește cu cărți. Mi-am luat special un apartament micuț de 3 camere, deși puteam lua un apartament mai mărișor de 2 camere: o cameră e bibliotecă, e locul unde locuiesc colocatarii mei de hârtie. Maică-mea poate depune mărturie: abia luat apartamentul, nu patul sau dulapul de haine au fost prioritatea pentru mine ci….rafturile. Și încă sunt insuficiente…

Dar tocmai această experiență a mea mă face să privesc nu doar cu rezervă ci și cu oareșce dispreț și antipatie evenimente din astea, precum „ziua cărții”, precum și enormitățile rostite cu acest prilej.
Iar pe oamenii care adoptă o morgă solemnă când vine vorba de cărți, care brusc sunt cuprinși de un ”fior intelectual” când vine vorba de carte în general, îi suspectez fie de snobism, fie de prostie, fie de amândouă.

Cărțile sunt foarte variate: majoritatea nu ar fi trebuit scrise. Din cele care au meritat scrise, o parte nu spun mare lucru, dar rememorează idei mai vechi.Altele aduc idei noi și interpretări curajoase. Altele așteaptă încă cititori care să le înțeleagă.
Cărțile sunt departe de a fi, toate, bengine și respectabile. Multe sunt otrăvite. Iar otrava lor e cu atât mai periculoasă cu cât există acest bun renume al cărților, un mit conform căruia o carte nu are cum să fie primejdioasă.
Apoi sunt prea multe. Vorbim deja de o industrie a cărții, de tipografii care nu prididesc să scuipe cu maculatură peste toată lumea. Or cultura, care da, se transmite mai ales prin cuvântul scris, care nu poate funcționa fără carte, nu a fost, nu este și nu poate fi ”de masă”. Ideea de ”best seller” nu e o garanție a calității ci, de cele mai multe ori, din contra. Cultura este structural anti-democratică. Valorile culturale autentice nu se stabilesc nici prin vot, nici prin numărul de cumpărători.
De aceea când cartea a devenit din instrument de comunicare a unor idei, ca o cale de dialog cultural, în subiect și material de industrie tipografică și editorială, atunci ea a devenit un pericol chiar pentru ideea de cultură.
Ce vedem acum când intrăm într-o librărie de tipul ”Cărturești” (model devenit normativ, se pare, pentru majoritatea librăriilor din România)? Rafturi întregi de maculatură. Cărți motivaționale, ezoterism, raftul de ”religie” infestat de cărți cu teorii stupide ale conspirației, raftul de ”filosofie” otrăvit cu aiureli zis-sapiențiale. Și, printre cărți, parcă pentru a încerca să obțină un soi de ”noblețe culturală” prin molipsire cu acestea, o grămadă de răhățișuri foarte scumpe, de ceaiuri, căni, pixuri, suporturi de cărți de vizită, lanternuțe și jucărioare ce, odată cumpărate dintr-o librărie, dau cumpărătorului vaga impresie că a făcut un act cultural.

Nici târgurile de carte, nici ”ziua cărții” nu ajută prea mult la o clarificare. De fapt scopul lor nu este să ajute cultura ci să promoveze industria editorială.
Cultura are nevoie de ”canoane” și de bibliografie. Are nevoie de o cenzură care să îl elibereze de prea multele cărți.
În vechime, când nu aveam industria de carte, riscul era acela de a te limita intelectual, de a te bloca între câteva idei găsite într-o carte. De aceea se pare că sfântul Toma de Aquino ar fi spus: ”mă tem de omul unei singure cărți”.
Acum pericolul pare să fie invers: trebuie să ne temem de oamenii care s-au alimentat cu cărți proaste, pe care le creditează pentru simplul motiv că ”sunt cărți”, care pentru simplul fapt că au citit împrăștiat, nesistematic și (grav!) pasional, ajung să se creadă deștepți, autorizați, intelectuali….
Dacă până în modernitate îndemnul era să citești mult, pentru că se tipărea puțin dar bine, pentru că exista un anumit respect și al scriitorului față de cuvântul scris (până și pornografia antică și medievală e literatură de foarte bună calitate- vedeți Măgarul de aur sau Decameronul),acum îndemnul ar fi să citești atent. Și să îți iei magistru care să te învețe cum să citești și să te îndrume ce să citești.
Acest magistru ar fi trebuit să fie în școală…. Acum și școala este infestată de maculatură, iar gunoaiele motivaționale devin chiar bibliografie obligatorie….

31144273_1694839097270260_1578939568395124736_n (1)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s