Conservatorism pe la noi

Conservatorismul în România nu poate să se manifeste sub forma unui partid politic. Sau, mă rog, poate încerca să o facă și, dacă va reuși să pună la masa dialogului toate curentele conservatoare din România și va păstra acest posibil partid conservator unit, atunci va reuși să obțină cel mult 3 procente la alegeri cu prezența scăzută și vreo 1,5- 2 procente, la cele cu prezența ridicată.
De ce? Pentru că în România nu există o societate civilă care să aibă un discurs coerent conservator și tradițional. Pentru că, exceptând vreo două teme (chestiunea homosexualității și a unui respect politicos dar nu implicat față de Biserică, Dumnezeu și tradiții religioase) nu există teme populare care să poată fi considerate conservatoare în societatea românească.
Apoi pentru că și așa foarte slaba mișcare conservatoare ar trebui să fie de fapt o șaorma cu de toate, în lipia numită ”conservatorism” fiind amestecate, de multe ori fără niciun gust, naționalismul legionar cu cel antonesciano-ceaușist, cu un sos conservator a la americaine, cu ortodoxism, catolicism, evanghelism, un conservatorism cu ifose de salon, aristocratice, o creștin-democrație anemică, ceva putinism, ceva islamofobie botezată pe fugă ca fiind ”creștină”, libertarianism bugetofag și alte câteva maimuțăreili.
Să mai spun că toate aceste condimente dacă se ating pot deveni explozive iar dacă se amestecă pot deveni toxice pentru societate? Așa numiții conservatori se urăsc între ei cu o sinceritate și o energie care dacă ar fi convertite în energie electrică, ar face ca prin comparație, o centrală nucleară să pară un cartof cu electrozi.
De aceea, cu mâna pe inimă, trebuie să recunoaștem: conservatorismul politic în România este imposibil.
Dar să nu cădem în disperare. Sunt posibile mai multe lucruri:
1. E posibil să vezi că, pe temele conservatoare care sunt populare în societatea românească, se câștigă bătălii pentru România. A bloca așa numitele ”căsătorii„ homosexuale, a păstra ora de religie confesională în școli, a bloca câte o imbecilitate precum cea a celor de la Educație, cu dresarea ideologică a părinților, a păstra o relație echilibrată între stat și Biserică, sunt obiective nu doar posibile ci și realizabile.
2. Putem să schimbăm oameni, putem să influențăm politicieni, putem să devenim voci în spațiul public. Și asta doar prezentându-le opțiunile de bun simț la inepțiile ideologice care sunt propuse de ceilalți.
3. Putem să muncim (dar asta e chiar muncă grea) să scuturăm Biserica majoritară, să o convingem că ora la care ar fi trebuit să se trezească la realitate a trecut de mult, că suntem în al 11-lea ceas, dar mai are timp să facă ceva.