Aseară, părintele Cristian Dragomirescu mi-a făcut cadou portretul făcut de el lui Constantin Noica. L-am agățat pe un perete al micului meu birou/bibliotecă, ca să poată să privească spre cărți și ca să pot să îi văd de la birou chipul frământat de resemnată lipsă de resemnare al filosofului român….
Pe 4 decembrie, se fac 34 de ani de la moartea lui Constantin Noica. O moarte neașteptată, la o vârstă ”fragedă” (doar 70 și ceva de ani) pentru un filosof, care punea capăt unei vieți extraordinare.
Din Noica a rămas o operă pe care, din păcate, puțini o mai citesc. Dar asta nu îi afectează notorietatea.
Mi s-a părut tot timpul amuzantă notorietatea unor mari intelectuali, a căror opere sunt practic neatinse de contemporani.
Toți am auzit de Aristotel. Dar câți ne-am confruntat cu o pagină, măcar, din filosoful grec? Toți am auzit de Hegel. Dar câți au citit măcar un paragraf din Fenomenologia spiritului…? Așa și cu Noica, despre care am auzit pe mulți delirând frumos, semn că nu îl citiseră….
Fenomenul acesta este amuzant, dar este și interesant. Se pare că unele mari spirite, atât de îndemânatice intelectual încât au depășit limitele înțelegerii comune, ajung să se bucure de respectul din oficiu al oamenilor obișnuiți. Nu înțeleg ei ce au vrut să spună filosofii ăștia, dar simt, cu mult bun simț, că e ceva acolo care presupune o reverență….
Eu l-am descoperit pe Noica prin cartea lui Liiceanu (”Jurnalul de la Păltiniș”), care m-a atins cum puține cărți au putut-o face. Apoi prin doi prieteni filosofi: Ana Petrache și Sorin Lavric.
Iar acum sunt obligat grație părintelui Cristian și capodoperei sale, să stau sub privirea și chipul frământate de uimire, curiozitate și reproș ale domnului Noica…
Bogdan DUCA 