Colindele…

Colindele sunt de trei feluri.
Cele mai vechi sunt colindele populare precreștine. Cum e colindul cerbului, care e preferatul meu. Ele țin de un evident fond precreștin, au teme vânătorești și pastorale, simbolistici ce se pierd în negurile istoriei (neolitic, dacă nu chiar și mai înainte de acesta).

A doua categorie a colindelor e reprezentată de cele creștine. Acestea sunt cele care ne vorbesc despre nașterea lui Hristos, despre drama Mariei, ca tânără mamă aflată în frig și pe drumuri, sau chiar despre teme teologice majore, cum e colindul ”La săvârștiul lumii”, care vorbește despre Judecata finală.

Unele din aceste colinde creștine sunt construite pe fondul colindelor primitive, păgâne, simțindu-se încă sinteza aceea. Altele sunt produse bisericești, venite din medii catolice și protestante și adaptate apoi la realitățile religioase ale locului. De aceea nu e mare mirare că cel mai mare „rezervor” de colinde din România este Ardealul, mult mai mozaicat confesional.

A treia categorie a colindelor sunt colindele comerciale, venite pe filieră americană și adaptate pe aici. Acestea preponderent sunt necreștine, dar nu necreștine pentru că ar purta mirosul unor religii străvechi (cum e prima generație de colinde de care vorbeam) ci pentru că duhnesc a ideologie anticreștină.

Ele sunt despre iarnă, despre moș crăciun, despre reni, despre ”spiritul Crăciunului”, despre orice, dar numai despre Hristos nu.

Acum văd că au apărut și niște colinde neutre religios și prin România. E deja o nesfântă tradiție prin București, de ceva ani deja, ca niște cete de colindători, îmbrăcați în costume vag populare, să se plimbe printre blocuri cu niște boxe uriașe în care, pe niște ritmuri de muzică populară, ne cântă unii că ne urează sănătate și belșug.

Pentru creștini colindul ar trebui să fie o formă de evanghelizare. Și uneori este. Mulți au auzit de Viflaim (Betleem) din colinde, nu din Evanghelii.
De aceea când un creștin colindă sau încurajează copiii la colindat, trebuie să o facă și cu o anumită conștiință apostolică. Copilul acela vestește pe Hristos.

Colindătorii sunt ca magii din Evanghelie. Sunt ca îngerul ce a văzut păstorilor pe Mesia. Sunt ca păstorii care după ce au primit vestea, au dat-o mai departe. Sunt ca apostolii de mai târziu.

Să îți trimiți copilul să cerșească (sorry, dar asta este) pe ritmuri de „ Ne dați sau nu ne dați? Ne dați? Ne daaaaați?” nu faci bine nici sărbătorii, nici tradiției, nici colindului.

Colindătorii ar trebui să învețe colinde noi. Când colindam, prin facultate, aveam un repertoriu mereu diferit, cu colinde cât mai rare, mai puțin auzite, ca să putem să transmitem o emoție. Căci emoțiile sunt puternice.
Eu, recunosc, plâng când vin colindători cu cântări frumoase și profunde la mine la ușă. Plâng și când văd tradiții autentice. Îmi dau lacrimile la un joc de capră sau de urs, chiar dacă ele nu sunt creștine.
Dar e acolo un ritm ce de peste milenii bate la ușa sufletului meu. Și nu e puțin lucru.

Dar colindele astea de tip nou doar mă întristează, nu mă emoționează. Ba chiar ajung să le ”urăsc” pentru că sunt peste tot și sufocă colindele tradiționale.

Un gând despre „Colindele…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s