La Mulți Ani, Oblomov!

Astăzi este despre Oblomov. Se fac 4 ani de zile de când doctorii nu îi mai dădeau nicio șansă și mă sfătuiau să îl eutanasiez. Era chiar de Întâmpinarea Domnului.
Au trecut 4 ani și acum ”nesuferitul” este, cu bune și cu rele, că nu e vindecat el de tot, o prezență mereu dulce, adorabilă, chiar dacă mutrișoarele sale sunt în general cele de boier arogant, deranjat de iobagii umani.

De altfel de la pisici am învățat ce importantă e demnitatea. De la Lobodă, primul motănel, care a murit chiar lângă mine, după o problemă de sănătate stupidă, ce putea fi rezolvată dacă niște medici veterinari nu ar fi fost mai interesați să îmi ia banii decât să îl vindece pe el, dar și de la Oblomov, am învățat că există o anumită demnitate a bolii și a morții.
Pisicile fac circ, spectacol, actorie doar când sunt sănătoase. Când boala sau, mai rău, moartea, se apropie de ele, devin serioase, sobre.
Preferă singurătatea, nu mai au nevoie de oameni, nu mai au nevoie de nimic. Se retrag într-o meditație tăcută.
Neserioase și escroace în timpul vieții, pisicile sunt serioase și demne atunci când trebuie. Și nu, nu e resemnare, ci capacitatea de a fi demn atunci când trebuie.

Noi, oamenii, ne place să ne considerăm demni, mimăm seriozități, suntem tentați de snobism. Dar cum apare o problemă, ne…pe noi.
În pandemia asta am văzut cât poate duce demnitatea și seriozitatea multora dintre noi.
O tuse a dat peste cap pretențiile unei întregi civilizații că reprezintă punctul maxim al umanității.
E drept, nu toți am fost așa de ….oameni. Unii am fost, sau ne-am străduit să fim, cotoi.

Pe mine m-a ajutat Oblo.
La Mulți Ani, Oblomov!