Prima duminică din Postul Mare bizantin este închinată amintirii triumfului dreptei credințe și definirii doctrinare a Bisericii.
În zilele acestea am fost martorii unui ”război” teologic care a dublat războiul cu arme.
Mai mulți teologi și lideri religioși creștini au solicitat patriarhului Chiril al Moscovei ”să se lepede” de Putin și să se alăture ”părții bune” a lumii creștine.
Condamnând războiul, patriarhul Chiril a vorbit despre inevitabilitatea sa. Ceea ce denotă multă rațiune. Războaiele nu pot fi tot timpul evitate, și categoric soluția la ele nu este un miorlau emotiv, sau, după caz, un miorlau ipocrit-emotiv (cum din păcate par să se manifeste majoritatea liderilor creștini).
Și a mai vorbit despre ceva: despre dimensiunea spirituală a acestei confruntări pe care o trăim.
Da. Din păcate, nu e vorba doar de un conflict mărunt, ci este vorba de răspunsul unei mari puteri a Răsăritului împotriva pretențiilor ideologice ale Occidentului.
Occidentul are o ideologie explicit anticreștină. Aici nu încap discuții. Iar bună parte din Bisericile din Occident s-au subordonat, ba chiar s-au și diluat ideologic până au devenit niște simple ong-uri umanitare care aplaudă starea de fapt.
Nu spun că Rusia este vreo împărăție creștină, vreo teocrație. Departe de mine gândul acesta. Rusia este ea însăși o țară secularizată, în care valorile creștine sunt puse sub presiune. Dar indubitabil, presiunea este mai mică decât în Occident.
Când privești spre orice stat din Vest dorești, e inevitabil să nu observi că deja e politică oficială ca statul respectiv să își ia ca model biblic, Sodoma, Gomora și Babilonul, nu Ierusalimul.
Delirul ideologic este mare. Și, ceea ce e și mai grav, se vrea impus.
Suntem cenzurați că nu suntem conform acestui delir ideologic. Asta de ani de zile. Suntem obligați să acceptăm cum școlile renunță la paradigma educațională clasică pentru a deveni focare de prostii ideologice.
”Cancel culture” nu mai e un fenomen marginal. Corectitudinea politică nu mai e o sminteală a unor nebuni. Delirurile gender nu mai sunt o curiozitate marginală. Toate au devenit politici oficiale, ”științe”, norme acceptabile, înlocuitoare nu doar ale canonului clasic intelectual, ci și ale bunului simț.
Nici Rusia nu mai e pravoslavnică. Dar Rusia (ca și Polonia și Ungaria) a luat niscaiva măsuri ca acest cancer ideologic să nu devină metastază în societate. Și de asta există presiuni majore pe toate aceste state.
E un fapt.
De aceea, da, patriarhul Chiril are dreptate când vorbește că acest război are o dimensiune spirituală a acestui război. Iar această dimensiune spirituală va face ca acest război să dureze mult timp de acum înainte.
Însă Bisericile din Occident se împart în trei categorii.
Și vreau să subliniez aici: nu e vorba de categoriile confesionale. Trebuie să ieșim din paradigma asta: în fiecare confesiune poți vedea și voci profetice, și voci antihristice, și sfinți, și ipocriți.
Prima este categoria Bisericilor distruse.
O Biserică care acceptă avortul, ba chiar îl promovează, este o Biserică distrusă.
O Biserică care sfidând Biblia, binecuvântează ”căsătorii” homosexuale, este o Biserică distrusă.
O Biserică în care „episcop” este o lesbiană ”măritată” cu o altă femeie, este o Biserică distrusă.
Asta ca să dau trei exemple relevante.
A doua categorie este cea a Bisericilor complice.
Aceste Biserici știu foarte bine imperativele Evangheliei lui Hristos, dar le ignoră din oportunism.
Ca atare, deși nu aprobă avortul, ca să nu își piardă credincioșii și să nu aibă probleme cu autoritățile, țin mesajele sotto voce.
Deși predică Cuvântul lui Dumnezeu, încearcă să îl dilueze ca să nu supere pe nimeni. Și de aceea nu mai înțelegi nimic din ce vor ele. Deși simțim toți ce este cu ele: vor să fie și cu Dumnezeu, și cu Mamona.
Aceste Biserici complice devin adevărate ong-uri. Ca să nu se ocupe de vestirea Evangheliei Împărăției, se ocupă de caritate, de filantropie. Fac orice, numai să nu fie puși să vestească clar Evanghelia.
Când reușesc ”curajos” să scape în vreun colț de predică, pastorală sau enciclică un adevăr mititel de credință, cum ar fi o firavă condamnare a avortului sau a distrugerii familiei, se laudă după aia ca și cum ar fi niște cruciați după 10 ani de victorii.
Le lipsește curajul, le lipsește energia, le lipsește voința. Și, încet- încet, refuzând să vadă cancerul care înaintează, se lasă cuprinse de el și sfârșesc și ele în cimitirul Bisericilor distruse.
Mai există, desigur, Bisericile vii. Sunt Bisericile care nu au lăsat să se stingă, ba chiar au redescoperit harismele și au lăsat Duhul să lucreze în ele. Sunt Bisericile care nu se tem să fie considerate ”fundamentaliste”, pentru că știu că ….trebuie să ai fundamente, nu ”merge și așa”.
Bogdan DUCA 
Chiar am cautat raspunsul patriarhului Kyrill in englaza si este genial raspunsul adresat Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Abordeaza transant si sincer situatia geo-politica a zonei, si in speta justifica acest razboi ca o lupta de aparare a teritoriului si a identitatii ruse. Foarte documentat si sintetizeaza ca o oglinda realitatea obiectica de la fata locului. Numai cine nu vrea sa inteleaga nu pricepe. In plus indeamna Consiliul ecumenic al Bisericilor sa nu se transforme intr-o institutie instrumentalizata si politizata a acestui conflict. Printre altele patriarhul spune lucrurilor pe nume si nu se fofileaza cu nimic. Cel mai sincer si mai asumat comunicat pe care l-am citit vreodata. Printre altele patriarhul spune:
Convingerea mea fermă este că inițiatorii acestui conflict nu sunt popoarele Rusiei și Ucrainei, care au venit dintr-o cristelniță din Kiev, sunt unite prin credință comună, sfinți și rugăciuni comune și au o soartă istorică comună.
Originile confruntării se află în relațiile dintre Occident și Rusia. Până în anii 1990 Rusiei i s-a promis că securitatea și demnitatea ei vor fi respectate. Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, forțele care considerau în mod deschis Rusia ca inamicul lor s-au apropiat de granițele sale. An de an, lună de lună, statele membre NATO și-au consolidat prezența militară, fără a ține cont de îngrijorarea Rusiei că aceste arme ar putea fi folosite într-o zi împotriva ei.
Mai mult decât atât, forțele politice care își propun să țină sub control Rusia nu aveau de gând să lupte singure împotriva ei. Ei plănuiau să folosească alte mijloace, încercând să facă dușmani popoarele frățești – ruși și ucraineni. Nu au cruțat niciun efort, nici fonduri pentru a inunda Ucraina cu arme și instructori de război. Cu toate acestea, cel mai teribil lucru nu sunt armele, ci încercarea de a „reeduca”, de a transforma mental ucrainenii și rușii care trăiesc în Ucraina în dușmani ai Rusiei.
Încă din 2014, când sângele era vărsat în Maidanul din Kiev și au fost primele victime, WCC și-a exprimat îngrijorarea. Dr. Olav Fykse Tveit, secretarul general al CMB la acea vreme, a declarat pe 3 martie 2014: „Consiliul Mondial al Bisericilor este profund îngrijorat de evoluțiile periculoase actuale din Ucraina. Situația pune multe vieți nevinovate în mare pericol. Și, ca un vânt amar din Războiul Rece, riscă să submineze și mai mult capacitatea comunității internaționale de a acționa acum sau în viitor cu privire la numeroasele probleme urgente care vor necesita un răspuns colectiv și bazat pe principii.”
Tot atunci a izbucnit un conflict armat în regiunea Donbas, a cărei populație își apăra dreptul de a vorbi limba rusă, cerând respectarea tradiției lor istorice și culturale. Cu toate acestea, vocile lor au rămas neauzite, la fel cum mii de victime din populația Donbasului au trecut neobservate în lumea occidentală.
Acest conflict tragic a devenit parte a strategiei geopolitice pe scară largă care vizează, în primul rând, slăbirea Rusiei.
Și acum liderii occidentali impun Rusiei astfel de sancțiuni economice care vor fi dăunătoare pentru toată lumea. Ei își fac intențiile evidente – de a aduce suferințe nu numai liderilor politici sau militari ruși, ci mai ales poporului rus. Rusofobia se răspândește în lumea occidentală într-un ritm fără precedent.
Mă rog neîncetat ca, prin puterea Sa, Domnul să ajute la stabilirea păcii durabile și bazate pe dreptate cât mai curând posibil. Vă rog pe dumneavoastră și pe frații noștri în Hristos, uniți în Sinod, să împărtășiți această rugăciune cu Biserica Ortodoxă Rusă.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Comentau ieri niste istorici, teologi, intelectuali etc. pe Facebook raspunsul patriarhului Kyrill catre Consiliul ecumenic al Bisericilor si singura lor grija era ca aceasta scrisoare va dauna grav dialogului teologic si ecumenic dintre Biserici. Ce-a mai ajuns si Teologia azi: tara arde si baba se piaptana!
ApreciazăApreciază