E Postul Mare și simțim și mirosul războiului….
De aceea nu e de mirare că se ridică și întrebări de ordin teologic: Ce ar trebui să facă creștinii? Cum să se raporteze la război? Ce o mai vrea și Dumnezeu cu nebunia asta? Dar chiar vrea ceva?
Creștinismul este pacifist. Un creștin nu este un om al războiului și nu poate considera războiul ca pe ceva fericit.
De aceea un creștin nu trebuie să se excite de narative războinice. Nu trebuie să aplaude vărsări de sânge, nici să exalte ”eroismul” de a ucide pe alții.
Însă un creștin este și un om realist. El știe că războiul nu este ceva ce poate fi evitat tot timpul ci este parte fără de care nu se poate a istoriei umanității.
Cred că oricărui istoric i-ar fi greu să identifice fie și o singură zi în istoria umanității în care să fi fost peste tot pace. Pentru că pur și simplu războiul face parte din viața umanității….
Iar Creștinismul nu este, sau nu trebuie să fie lipsit de simțul realității și al istoriei. Căci rolul Creștinismului este tocmai să lucreze în istorie.
Desigur, momentele de criză care produc războaie, provoacă și reacții nefericite în rândul creștinilor. Unii devin ”cruciați” și propovăduiesc războaie sfinte. Alții, devin hippioți și încep să propovăduiască pacifisme care nu sunt doar imposibile, dar mai au un ”păcat”: ignoră adevărurile de credință.
Biblia, cartea de căpătâi a Creștinismului este plină de relatări de războaie. Unele dintre ele sunt, textul Scripturii o spune clar!, provocate chiar de Dumnezeu și chiar dorite de Acesta.
Desigur, o lectură relativistă și hippioată a Scripturii, atunci când nu face slalom printre versete, ajunge să decreteze că, cel puțin în acel caz, Biblia ar minți. Așa cum ar minți și cu privire la păcatele sexuale (doar ne plac nouă, nu e așa?) și cam cu toate chestiile care nu ne fac nouă plăcere.
Și așa ajungem la acest pseudo-creștinism, fie intelectualist, fie oengistic, un veritabil cancer ale Creștinătății, unde adevărul credinței este îngropat de un umanism ieftin, de telenovelism și de multe dulcegăreli pe cât de grețoase, pe atât de nesănătoase….
Revenind la Scriptură, nu putem să nu remarcăm că Vechiul Testament este foarte ….războinic. O să spuneți că Noul Testament nu ar fi.
Păi e simplu și de ce: dacă Vechiul Testament este despre istoria lumii și istoria poporului lui Dumnezeu (Israel) în lume, Noul Testament este mult mai …biografic: viața lui Iisus și viețile și scrierile câtorva apostoli.
În Apocalipsă, cartea care vorbește despre istoria ce trebuie să fie (și unii zicem că deja este) a sfârșitului lumii, iar se vorbește mai mult despre război decât despre pace.
Dar nici Hristos nu este vreun hippie, deși mulți s-ar putea să creadă aceasta.
Sunt patru texte evanghelice pe care doresc să le supun atenției cititorilor:
Matei 5,9:
”Fericiți. făcătorii de pace, că aceia fii ai lui Dumnezeu se vor chema”.
Matei, 10, 34-39:
”Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa și pe noră de soacra sa. Și omul va avea de vrăjmași chiar pe cei din casa lui. Cine iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Cine nu-și ia crucea lui și nu vine după Mine nu este vrednic de Mine. Cine își va păstra viaţa o va pierde și cine își va pierde viaţa pentru Mine o va câștiga.”
Luca, 22, 36:
”Și El le-a zis: „Acum, dimpotrivă, cine are o pungă s-o ia; cine are o traistă de asemenea s-o ia și cine n-are sabie să-și vândă haina și să-și cumpere o sabie.”
Matei, 26, 52-53:
”Atunci, Isus i-a zis: „Pune-ţi sabia la locul ei, căci toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri. Crezi că n-aș putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că așa trebuie să se întâmple?”
Toate aceste patru texte, referențiale pentru atitudinea lui Hristos cu privire la război, zic eu că arată foarte bine ceea ce ar trebui să fie teologia creștină cu privire la război.
Primul text spune clar: dacă vrem să fim fii ai lui Dumnezeu, trebuie să fim făcători de pace. Adică trebuie să căutăm toate căile pentru pace. Adică să fim pacifiști.
Dar…..
Dar al treilea text vine foarte dur și ne spune că Hristos Însuși, nu oricine, va aduce războiul.
El ne spune clar ceea ce vedem ca fiind o evidență: venirea lui Hristos și ”triumful” social și cultural al Creștinismului nu a redus, ci a înmulțit războaiele.
Creștinismul este o piatră de poticnire care provoacă războaie, tensiuni, crize. Un Creștinism autentic este manifestat prin criză, prin neașezare, prin tensiune, este opusul lui ”bine ne este nouă aici”.
Deci, revenind la text, lecția este clară: războaiele sunt inevitabile. Nu trebuie să ne facem iluzii cu privire la o pace eternă, cum fantazau umaniștii și iluminiștii. Aia e utopie. Până la sfârșitul istoriei și cu atât mai mult spre sfârșit, războaiele și ….zvonurile de războaie (asta e o expresie biblică importantă mai ales în evul media pe care îl trăim) vor fi tot mai multe și mai greu de evitat.
Deci pacifismul creștin este diferit de cel al hippies și al umaniștilor și oengiștilor. Pentru că este realist.
Iar celelalte două texte sunt expresia acestui realism.
Aceste două texte par să se contrazică. În unul din ele ni se zice să ne luăm sabie. În al doilea ni se spune să nu o folosim.
Evident, pentru ambele trebuie să ținem cont de context. În primul text este despre trimiterea creștinilor în lume. Evident, sabia nu este pentru „convertire” ci pentru legitimă apărare. Creștinii sunt trimiși ca niște oi în mijlocul lupilor dar, totuși, nu sunt niște oi, ci niște oameni ce trebuie să își apere viața pentru a putea apoi să vestească altora, mai ales celor de care trebuie să se apere, Viața- adică pe Hristos.
În al doilea text, ni se spune că trebuie să nu folosim sabia. Dar în ce context?
Contextul este destul de clar: Petru scoate sabia și taie urechea unui agresor care dorea să aresteze pe Hristos.
Însă Hristos îl ceartă. Îi atrage atenția că nu e bine să scoți sabia împotriva planurilor lui Dumnezeu, hotărâte de Acesta.
Sunt mulți creștini în vremurile noastre care au creat o adevărată pasiune, ba chiar și-au gândit Bisericile (și aici bat apropos direct la protestanți, la unii catolici ”bergoglieni”, la unii ortodocși cu ifose occidentalizant intelectuale) ca un soi de instrumente împotriva voii lui Dumnezeu.
Chiar mă gândesc că cel mai bun test pentru identificarea unei comunități creștine autentice este să pui o întrebare în mijlocul ei: ”Vreți să vină ”apocalipsa”?”. Acolo unde veți da de creștini care vor spune că ”nu”, că ei de fapt vor să facă fapte bune pe aici, ca să fie bine și să nu fie rău, că sunt la ”împrăștiat iubire”, etc., ei bine, acolo puteți fi siguri că dacă nu s-a stins de tot, focul Evangheliei abia mai pâlpâie.
Însă în comunitățile creștine unde răspunsul este: ”O, de ar veni Domnul mai repede, ca să pună ordine în acest haos al istoriei dominate de păcat și făcute de oameni”, acolo putem fi siguri că Hristos domnește cu autoritate, nu doar formal.
E drept, există riscul să dăm și de comunități creștine cu jidhadiști ai credinței, care vor spune: „Hai că ne apucăm noi să aducem sfârșitul lumii”. Dar aici sper că e evident că nu e vorba de oameni sănătoși la cap.
Dar hai că m-am întins și e momentul să rezumăm.
Un creștin este un pacifist, dar este realist, știind că războaiele sunt inevitabile. El este pregătit să se apere, dar nu va ridica sabia niciodată pentru a face ”voia lui Dumnezeu”, pentru că pentru asta există ”legiuni de îngeri” mult mai eficiente.
Bogdan DUCA 
Atunci si numai atunci cand primim pacea Lui, cred eu ca intelegem totul.
ApreciazăApreciază
Da, e adevarat! 2000 de ani din istoria Legii celei Noi sunt in realitate plini de sange, conflicte militare si lupte. Directia unui Dumnezeu razboinic nu este anulata in Noul Testament, dar din ratiuni ratiuni practice si sociale, si pentru un anumit discernamat etic si social, ne-am delimitat si nu am operat cu acest aspect, ceea ce nu e chiar gresit! Dar si fara constientizarea Dumnezeului Legii celei Vechi, noi ca crestini, am cazut in extrema cealalta, a unui crestinism pietizat, paranoic si ideologizant, care devine vulnerabil in situatii limita! Dovada sunt situatiile actuale, ideologiile radicale, pandemia, starea de razboi etc.!
ApreciazăApreciază
Morţi în numele religiei
1
O să începem mai întâi cu istoria fictivă. Conform acesteia, premiul este câştigat de la distanţă de o entitate malefică din Vechiul Testament, numită Yahve, venerată în ziua de astăzi de creştinii din toate ţările, inclusiv de cei din republica noastră teocrată.
În acest prim capitol, doar crimele în cazul cărora se stipulează cifre preluate din Biblie:
Momentul / cazul
Versetul
Număr de morţi
TOTAL
Dumnezeu o ucide pe soţia lui Lot, pentru că s‑a uitat peste umăr.
Geneza 19:26
1
1
Dumnezeu, îl ucide pe Er (pentru că nu-i plăcea de el)
Geneza 38:7
1
2
Onan este executat pentru că se distra singur
Geneza 38:10
1
3
Un număr de 3000 de evrei sunt trimişi în nefiinţă pentru că se distrau pe lângă viţelul de aur al lui Aaron
Exodul 32:27-28, 35
3000
3003
Fii lui Aaron, Nadab şi Abihu, prăjiți deoarece au adus jertfă Domnului cu un tip de foc neaprobat
Leviticul 10:1-2
2
3005
Un individ care a făcut băşcălie de numele Domnului, este omorât cu pietre la porunca lui Dumnezeu (cel iertător)
Leviticul 24:10 – 23
1
3006
Tot cu pietre este omorât alt nefericit care s-a găsit să strângă vreascuri în ziua Sabatului.
Numeri 15:32 – 36
1
3007
Core, Datan şi Amirab, împreună cu familiile lor, îngropaţi de vii pentru că se certaseră cu Moise
Numeri 16:27 – 33
12
3019
Din nou, executaţi prin prăjire cu focul divin, 250 de evrei, pentru că aduceau tămâie când Dumnezeu nu era în toane bune
Numeri 16:35
250
3269
Tot pe aici aflăm ca în afara de aceşti 250 Dumnezeu a mai mântuit încă 14700 deoarece se plângeau că în deşert nu curgea lapte şi miere, aşa cum li se promisese
Numeri 16:49
14700
17969
Fii lui Israel păcătuiesc cu femeile moabite (ce dracu era să facă în deşert?), Dumnezeu, da, aţi ghicit, se supără din nou (era probabil invidios), şi mai adaugă 24000
Numeri 25:9
24000
41969
Dumnezeu se răzbună pe madianiţi care fac cunoştinţă toţi cu săbiile lui Israel, afară de 32000 de virgine care sunt lăsate în viaţă (oare la ce le- or fi folosit?)
Numeri 31
90000
131969
Acan şi toţi membrii familiei sale sunt ucişi cu pietre şi arşi deoarece ascunseseră sub cort o pradă de război
Iosua 7:24 – 26
5
131974
Prin puterea lui Dumnezeu, Iosua trece prin ascuţişul sabiei pe toţi locuitorii cetăţii Ai (bărbaţi, femei şi copii).
Iosua 8:25
12000
143974
10000 de canaaniţi şi fereziţi sunt distruşi de data asta de către Iuda
Judecătorii 1:4
10000
153974
Ehud ucide pe Eglon, împăratul moabiţilor, la sugestia lui Dumnezeu
Judecătorii 3:15 – 21
1
153975
După această întâmplare, îi dă în mâinile evreilor pe moabiţi, care nu iarta nici de data asta
Judecători, 3:29
10000
163975
Creatorul Universului îi face pe madianiţi să se ucidă între ei
Judecători 7:2 – 22, 8:10
120000
283975
Sfântul Duh intră în Samson şi curăţă cu ocazia asta vreo 30 de oameni
Judecători 14:19
30
284005
Sfântul Duh intră şi mai tare în Samson, care de data asta omoară 1000 de filisteni
Judecători 15:14-15
1000
285005
Sfântul Duh intră cel mai tare în Samson şi acesta mai adaugă la suma totală 3000 de filisteni
Judecătorii 16:27 – 30
3000
288005
Domnul a bătut pe Beniamin (probabil de aici sintagma: „să te bată Dumnezeu”) şi cu ocazia asta 25000 trecură în nefiinţă
Judecătorii 20:35 – 37
25000
313105
Aceeași treaba cu alţi 25000 de beniamiţi
Judecătorii 20:44 – 46
25000
338105
Nişte curioşi care s-au uitat la chivotul legământului au o soartă crudă
1 Samuel 6:19
50070
388175
Un număr insignifiant de filisteni sunt căpătuiţi prin puterea divină
1 Samuel 14:12 – 14
20
388195
Samuel (la comanda divină) îl măcelăreşte pe Agag
1 Samuel 15:33
1
388196
Domnul îl loveşte (cu moartea) pe Nabal, deoarece nu a vrut să-i dea de pomană lui David
1 Samuel 25:38
1
388197
Tot Domnul este mâniat foarte tare de bunul samaritean Uza, care văzând chivotul legământului în pericol de a se răsturna, a vrut să-l sprijine, astfel atingându-l; un gest necugetat care i-a atras moartea
2 Samuel 6:7
1
388198
Pentru că David a păcătuit, Dumnezeu i-a omorât copilul
2Samuel 12:14 – 18
1
388199
7 fii ai lui Saul spanzuraţi pentru a potoli furia dumnezeiască
2 Samuel 21:6 – 9
7
381206
David are ideea foarte proastă de-a face un recensământ, recensământ care atrage mânia lui Dumnezeu, manifestată prin cei 70000 de morţi (ciumă în acest caz)
2 Samuel 24:13
70000
458206
Un leu este venit direct de la Domnul pentru a consuma carnea unui profet, care se făcuse vinovat de a fi naiv şi de a crede pe alt profet (mincinos
Împăraţi 13:1 – 24
1
458207
Din cauză că sirienii au afirmat că Dumnezeu este doar un dumnezeu al munţilor şi nu şi al văilor, acesta s-a simţit jignit şi a dat 100000 dintre ei pe mâna evreilor, care au făcut ceea ce ştiu să facă ei cel mai bine în Vechiul Testament
1 Împăraţi 20:28 – 29
100000
558207
Minune dumnezeiască: un zid cade peste restul sirienilor rămaşi în viaţă
1 Împăraţi 20:30
27000
585207
Alt leu este trimis de către Dumnezeu să ucidă un om care a refuzat să bată un profet (pesemne profetul respectiv era masochist)
1 Împăraţi 20:35 – 36
1
585208
Ahazia s-a rugat la alt dumnezeu (deşi stătea scris că nu are voie) şi nu este greu de imaginat ce s-a întâmplat cu el.
2 Împăraţi 1:2-4, 17
1
585209
Tot cu ocazia asta, pentru a demonstra că Ilie este omul lui, Dumnezeu prăjeşte la focul divin nişte nefericiţi soldaţi
2 Împăraţi 1:9 12
102
585311
Pentru că au râs de faptul că Elisei era chel, 42 de copii au fost sfâşiaţi de nişte urşi trimişi providenţial de către Dumnezeu, pentru a-i face dreptate marelui profet, a cărui orgoliu fusese rănit
2 Împăraţi 2:23 – 24
42
585353
Un nefericit, călcat in picioare pană la moarte, deoarece nu l-a crezut pe Elisei (crede şi nu cerceta, aviz amatorilor)
2 Împăraţi 7:17 + 20
1
585354
Dumnezeu se răzbună pe o femeie numită Izabela
2 Împăraţi 9:33 – 37
1
585355
Lei sunt trimişi din nou, pentru a ucide nişte nesimţiţi care nu se temeau de Dumnezeu
2 Împăraţi 17:25 – 26
3
585358
Îngeraşul Domnului (acela din rugăciunea „înger, îngeraşul meu”) ucide (în timp ce dormeau) 185000 de asirieni
2 Împăraţi 19:35
185000
770358
Saul n-a păzit foarte bine cuvântul Domnului, aşa că a păţit-o
1 Cronici 10:14
1
770359
Pentru că erau prea mulţi, 500000 de israeliţi sunt daţi pe mâinile lui Iuda
2 Cronici 13:17
500000
1270359
Domnul l-a lovit pe Ieroboam, care, bineînţeles, a murit
2 Cronici 13:20
1
1270360
La fel au păţit şi 1000000 de etiopieni
2 Cronici 14:9 – 14
1000000
2270360
Pentru puţină diversitate, Dumnezeu îl loveşte pe Ioram cu o boală care face ca intestinele să-i iasă pe afară. Moare în chinuri groaznice
2 Cronici 21:14 – 19
1
2270361
Din motive care ne scapă, Domnul omoară pe soţia lui Ezechiel
Ezechiel 24:15 – 18
1
2270362
2 oameni sunt ucişi deoarece nu i-au dat Sf. Petru toţi banii lor
Faptele apostolilor 5:1 – 10
2
2270364
De o soartă meritată are parte şi Irod
Faptele apostolilor 12:23
1
2270365
2
Poziţia pe care o susţin creştinii, în legătură cu crimele divinităţii lor, este echivalentă cu aceea a unui individ foarte grav abuzat psihic şi fizic. Astfel, orice nouă manifestare violentă asupra victimei este interpretată ca o nouă dovadă de iubire din partea abuzatorului.
Ceea ce nu pot aceşti creştini să priceapă este că un asemenea model suprem de imoralitate, un sociopat meschin, preocupat exclusiv de propria-i infatuare, setos de sânge şi lipsit de orice urmă de milă sau alte sentimente umane, nu poate decât provoca stupoare în rândul fiinţelor raţionale când află că există oameni care venerează asemenea oroare.
De ce oroare? Păi, să continuăm cu şirul de crime, comise de către Yahve (numit şi Dumnezeu), sau la sugestia, la porunca şi cu aprobarea lui:
Momentul / cazul
Versetul
După ce în prealabil Dumnezeu cel omniscient şi neschimbător a declarat că ceea ce a făcut era bine, apoi a realizat că de fapt nu era, şi prin urmare a înecat toată specia umană, toate animalele terestre şi păsările. Doar vieţuitoarele acvatice le-a lăsat. ?? A scăpat doar un beţiv pe nume Noe, care era cel mai moral dintre toţi. Acesta şi-a blestemat fiul să fie sclavul celorlalţi, deoarece l-a văzut dezbrăcat pe tat-su din greşeală, atunci când acesta era mort de beat.
Geneza 6:11 -17
Dumnezeu distruge Sodoma şi Gomora deoarece oamenii de acolo inventaseră sodomia.
Geneza 19:24
O ploaie de pietre vine de la Dumnezeu şi distruge tot ce prinde în ţara Egiptului (oameni, animale, plante), dar ocoleşte regiunea în care trăiau evreii.
Exodul 9:23 – 29
Dumnezeul atoatebun şi iertător ucide pe toţi întâii născuţi ai Egiptului, cu cei ai animalelor cu tot.
Exodul 12:29
Deoarece nici după această întâmplare slava lui Dumnezeu nu se revelase la adevărata ei valoare, Dumnezeu îneacă pe Faraon şi toată armata lui. Motivele pentru care Domnul devastează Egiptul includ, printre altele, următoarele:
• să arate că el este Dumnezeu,
• să arate că nu mai e altul ca el pe faţa pământului, ce puteri mari are,
• să le dea israeliţilor un subiect pe marginea căruia aceştia să poată discuta cu copiii lor şi faptul că face deosebire între Egipt şi Israel.
Exodul 14:26 – 30
Cu aprobarea divină, Iosua îi distruge pe amaleciţi
Exodul 17:13
O plagă venită de la Dumnezeu vine peste israeiliţi, din cauză că se săturaseră de mană cerească şi au poftit nişte carne – ceea ce a mâniat pe Domnul.
Numeri 11:33
Tot Domnul a dat în mâna lui Israel pe nişte canaaniţi care sunt distruşi complet, adică nu scapă nici unul.
Numeri 21:3
Dumnezeu trimite nişte șerpi care ucid mulţi israeliţi. Motivul este că aceştia se plângeau prea mult şi nu le plăcea viaţa în deşert.
Numeri 21:6
Og şi al său popor sunt raşi de pe suprafaţa pământului de către israeliţi prin puterea divină.
Numeri 21:35
Pentru ca nişte israeliţi s-au închinat (până la pământ) în faţa altor dumnezei, Yahve dă dispoziţie să fie spânzuraţi cu faţa în soare.
Numeri 25:4
Din ciclul – epurarea etnica este un sport plăcut lui Dumnezeu şi poporului său preferat menţionăm următoarele cetăţi şi triburi distruse într-un mod complet dumnezeiesc:
Ierihonul
• Gabaonul
• Macheda
• Libna
• Lachis
• Eglon
• Hebron
• Debir
• o alianţă sub împăratul Haţorului
• Anachim
Iosua 6:21 – 27
Iosua 10:10 – 27
Iosua 10:28
Iosua 10:30
Iosua10:32 – 33
Iosua 10:34 – 35
Iosua 10:36 – 37
Iosua 10:38 – 39
Iosua 11:8 – 15
Iosua 11: 22 – 23
Ierusalimul este trecut prin ascuţişul sabiei
Judecătorii 1:8
Alţi canaaniţi care nu au parte de mila dumnezeiască
Judecători 1:17
Ghedeon visează că îi distruge pe madianiţi, iar visul lui (venit de la Dumnezeu) devine realitate.
Judecătorii 7:19 – 25
Samuel mai omoară nişte filisteni care oricum nu aveau nici o şansă deoarece îi speriase Dumnezeu mai înainte.
1 Samuel 7:7 – 11
Sfântul Duh pătrunde în Saul, care se enervează şi îi aduce la extincție pe amoniţi.
1 Samuel 11:11
Iată ce-i transmite Domnul lui Saul: „Du-te acum, bate pe Amalec, şi nimiceşte cu desăvârşire tot ce-i al lui; să nu-i cruţi, şi să omori bărbaţii şi femeile, copiii şi pruncii, cămilele şi măgarii, boii şi oile”.
1 Samuel 15:3, 15:7
Domnul comandă prin intermediul lui Ilie uciderea tuturor ahabiţilor.
2Împăraţi 10:10 – 17
Iehu îşi face de lucru cu credincioşii în Baal, care evident nu plăceau Domnului
2Împăraţi 10:19 – 27
Cei care nu-l acceptă pe Cristos sunt trimişi în Iad (unde se găseşte plânsul şi scrâşnirea dinţilor)
Matei 13:42, Luca 13:28
3
Una dintre instituţiile medievale ale Bisericii a terorizat timp de câteva secole oamenii nevinovaţi. Inchiziţia spaniolă, în principal, a fost de vină pentru schingiuirea şi uciderea a sute de mii de nevinovaţi, femei, copii şi bărbaţi acuzaţi de „iudaism“ sau erezie.
Iniţial, creştinismul era propovăduit ca o religie a iubirii şi a păcii. Odată cu transformarea creştinismului în religie oficială şi mai apoi instituţionalizare acesteia, lucrurile au început să se schimbe. Doctrina creştină a fost interpretată în funcţie de interesele puterii religioase sau laice, ambele ajungând să împartă interese politice şi economice. Mai mult decât atât, religia a ajuns să fie folosită ca o armă împotriva tuturor celor incomozi sau nesupuşi. În evul mediu, Biserica catolică, stăpâna spirituală şi nu numai a întregului Occident, a inventat o armă mortală de represiune, culmea în numele unei religii a iubirii şi a păcii. A fost vorba de o instituţie odioasă renumită pentru crime, torturi şi decizii arbitrare, de o cruzime ieşită din comun. S-a numit Inchiziţia şi era un soi de ”poliţie religioasă”, în slujba Bisericii dar şi a puterii laice co-interesate. Victimele erau în mare parte oameni nevinovaţi a căror singură vină era fie că au deranjat interesele Bisericii sau a marilor feudali agreeaţi de Biserică, fie pur şi simplu s-au aflat la locul nepotrivit.
”Poliţia religioasă” inventată de Biserică contra ereticilor
Inchiziţia a apărut ca o reacţie a Bisericii la aşa numitele erezii. Propriu-zis toţi cei care se abăteau de la doctrina oficială creştină consfinţită prin Conciliul de la Niceea din 325 d HR erau consideraţi eretici. Cu alte cuvinte orice om care interpreta altfel dogma decât varianta acceptată oficial era considerat un eretic, un ”rătăcit” care trebuie pedepsit. Încă de la începuturile creştinismului ereticii erau consideraţi o ameninţare, priviţi ca un factor destabilizator al comunităţii creştine. Odată cu edictul din 380 dHr dat de împăratul roman Teodosius I, creştinismul devenea religia oficială a Imperiului. Iar doctrina oficială devenea singura doctrină acceptată de primele instituţii religioase. Cine îşi lua libertatea de a interpreta dogma diferit faţă de versiunea oficială îşi putea pierde viaţa. Primul condamnat ca eretic a fost Prisciliano de Avila în secolul IV d Hr. Acesta a fost executat pentru opiniile sale religioase. În general însă, până în evul mediu, nu a existat o instituţie ataşată Bisericii care să combată erezia şi să vâneze ereticii. Abia în secolul al XIII lea s-a pus problema înfiinţării unei astfel de instituţii, după un nou val de erezii în secolele XI-XII. Cel care a pus bazele din punct de vedere teoretic şi teologic al acestei veritabile ”poliţii religioase” a fost un teolog faimos în evul mediu. Se numea Toma de Aquino, a trăit în Italia secolului al XIII lea şi spunea că „pentru acceptarea şi păstrarea credinţei este necesară o hotărâre liberă şi voluntară”. Ca atare cei care nu aderau şi nu respectau principiile şi voinţa Bisericii erau consideraţi eretici, ”rătăciţi”, ”păgâni”, adică elemente periculoase care trebuiau aduse pe ”drumul cel bun”, adică cel propovăduit de Biserică. Teologul italian cerea ca ereticii să fie pedepsiţi la prima abatere prin excomunicare, adică alungarea din sânul Bisericii, lucru care atrăgea după sine indirect şi moartea. Adică orice creştin putea să ucidă un excomunicat fără pedeapsă. Pentru ereticii care recidivau Toma de Aquino propunea pedeapsa cu moartea. Ideile teologului italian erau deja puse în practică de papa Grigore al IX lea, tot în secolul al XIII lea, care înfiinţase deja o instituţie împotriva ereticilor, dată în grija călugărilor dominicani. Această instituţie îşi avea rădăcinile în bula papală ”Ad abolendam”, dată în secolul al XII lea, prin care era legalizată lupta împotriva ereticilor. Forma clasică a Inchiziţiei va fi atinsă însă abia în secolul al XV lea. În anul 1478, regii Spaniei, Ferdinand şi Isabella, doi catolici fervenţi, renumiţi pentru misiunea de recucerire a Spaniei de sub stăpânirea maură, au fondat Inchiziţia spaniolă. Era un tribunal religios destinat menţinerii şi respectării cu stricteţe a principiilor catolice în Spania. Inchiziţia spaniolă servea de altfel şi interesele monarhiei spaniole. Tocmai de aceea jurisdicţia lor a fost extinsă asupra evreilor şi maurilor din Spania, într-o încercare de epurare etnică şi religioasă, făcută într-un mod odios. Inchiziţia Spaniolă va fi de altfel cea care va oferi acestei instituţii, renumele de tristă amintire, prin practici greu de imaginat chiar şi într-o epocă a violenţei, precum evul mediu.
Copii arşi pe rug, oameni nevinovaţi torturaţi ani de zile şi familii distruse în numele religiei
Dintr-un tribunal religios menit iniţial să combată erezia, Inchiziţia s-a transformat într-o instituţie care pur şi simplu teroriza întreaga populaţie. Tentaculele Inchiziţiei şi ororile sale s-au împrăştiat nu doar în Spania şi Portugalia, dar şi în toate coloniile acestor state medievale. Nu erau în siguranţă nici măcar călătorii străini care străbăteau teritoriile aflate sub jurisdicţia Inchiziţiei. Inchizitorii, oameni ai Bisericii, judecau arbitrar şi trimiteau de multe ori la moarte oameni nevinovaţi, familii întregi sau copii, în baza unor argumente stupide, fără probe şi fără anchete desfăşurate temeinic. Câteva cazuri abominabile sunt grăitoare asupra modului în care lucra Inchiziţia în perioada Evului Mediu Târziu. Unul dintre cele mai tulburătoare cazuri a fost cel al unei tinere însărcinate în şase luni din oraşul Sevilla. A murit în urma unor torturi îngrozitoare, singura ei vină fiind aceea că sora ei, María de Bohórquez, citise nişte cărţi protestante. Întâmplarea a avut loc la finele secolului al XVI lea în oraşul spaniol Sevillia. María de Bohórquez o tânără nobilă deosebit de cultă începuse că citească cărţi lutherane. Era atrasă de principiile religioase expuse. A fost însă reclamată Inchiziţiei. A fost de ajuns pentru a fi condamnată şi executată, după numeroase torturi şi un simulacru de proces. Culmea, Jane de Bohórquez, sora ei a fost şi ea arestată, fără nicio vină. Tânăra era însărcinată în luna a şasea. Cu toate acestea a fost torturată cumplit şi ţinută fără nicio dovadă în temniţă. Femeia a născut în teminţele Inchiziţiei. A petrecut doar opt zile alături de prunc. Copilul i-a fost luat, iar Jane a fost din nou torturată şi bătută. A murit din cauza loviturilor. Culmea, la scurt timp Inchizitorii i-au proclamat nevinovăţia. Un alt caz îngrozitor a avut loc tot în secolul al XVI lea, de această dată însă în colonia spaniolă Mexic. În 1590, respectabila familie Carbajal, formată din soţii Luis şi Francesca dar şi cei opt copii ai lor, majoritatea minori, au fost arestaţi brusc de Inchiziţie. Pur şi simplu fără niciun motiv. Pentru a putea fi torturaţi, inchizitorii i-au acuzat de practicarea iudaismului. O acuzaţie fără niciun fel de dovadă. Atât cei doi soţi dar şi copiii lor, au fost torturaţi crunt. În urma caznelor, Francesca a cedat şi a ajuns să mărturisească că soţul şi cei opt copii sunt vinovaţi. La rândul său, unul dintre fii lui Luis Carbajal, sub presiunea torturii a fost obligat să mărturisească contra fraţilor şi părinţilor. În 1596, Francesca şi cinci dintre copii au fost arşi pe rug, iar Luis a murit în închisoare înainte de a fi executat. Doar trei copii au reuşit să scape de moarte. De altfel Inchiziţia nu se sfia să ucidă copii. Cel mai renumit caz a fost al unei copile de 10 ani numită Ines Esteban. Aceasta a trăit în oraşul spaniol Herrera de Duque în secolul al XV lea. Era cunoscută pentru viziunile şi profeţiile sale. Joaca sa de copil a fost luată însă în serios de inchizitori. După ce au torturat-o, au condamnat-o la moarte pe rug. Sute de astfel de cazuri au fost înregistrate în dreptul Inchiziţiei. La toate acestea se adaugă şi persecuţiile şi crimele îndreptate împotriva maurilor şi evreilor din Spania.
Tortură şi temniţă în numele lui Hristos
Metodele Inchiziţiei erau deosebit de brutale şi deloc în concordanţă cu doctrina religioasă în numele căruia acţionau. Propriu-zis inchizitorii acţionau la fiecare denunţ. Nu conta calitatea sau faima denunţătorului. Nici măcar nu încercau să afle dacă denunţătorul avea dreptate. Pur şi simplu orice acuzaţie era luată drept adevăr absolut încă din prima clipă. Tocmai de aceea, mulţi oameni ajungeau să-şi denunţe rivalii sau cei pe doreau să se răzbune fiind convinşi că odată luaţi în vizorul Inchiziţiei nu mai aveau scăpare. De altfel, era de ajuns să fie acuzat de iudaism, de practici eretice sau vrăjitoare, pentru a fi ars pe rug. Anchetatorii nu încercau să administreze probe sau să vadă dacă acuzaţiile erau reale sau false. Pur şi simplu îl torturau pe acuzat până murea, îşi pierdea minţile sau pur şi simplu mărturisea orice i se cerea numai pentru a scăpa de durere. Apoi soarta sa era pecetluită. Era ars pe rug, în majoritatea cazurilor.
Hellen Herbe, în lucrarea sa ”Dark Side of Chrtistian History” descrie procedura standard a Inchiziţiei. Mai precis, acuzaţii erau lăsaţi 40 de zile să mărturisească vina şi să se căiască. După această perioadă, acuzaţii erau ridicaţi de acasă şi duşi la sediul Inchiziţiei pentru a fi anchetaţi. Conform Conciliului de la Harbonne se ordona ca să nu fie cruţaţi nici femeile, nici copiii. Imediat după prezentarea în faţa anchetatorului, acuzatului i se confisca averea, pe motiv că aceasta trebuie să acopere cheltuielile de judecată. Dacă acuzatul nega acuzaţiile sau nu mărturisea cum îşi dorea inchizitorul, urma inevitabil tortura.
Exista de altfel şi un manual de procedură al inchizitorului care descrie metoda brutală de a smulge informaţiile. Este vorba despre ”Practica Inquistiorum” începută de Bernardus Guidonis şi ”Directorium Inquisitorum”, scrisă de Nicolaus Eymerich, mare Inchizitor al Aragonului. Iată ce spune unul dintre capitolele dedicate smulgerii informaţiilor de la acuzat. ”Tortura nu este o metodă infailibilă de obţine adevărul. Sunt oameni care la prima senzaţie de durere acută vor mărturisi şi ce n-au făcut. Alţii sunt atât de rezistenţi şi îndărătnici încât îndură şi cele mai crude torturi. Cei care au mai fost supuşi la tortură anterior, rezistă cu mult curaj, pentru că braţele şi picioarele au fost deja obişnuite cu presiunea. Alţii folosesc vrăji pentru a deveni insensibili şi mor înainte să mărturisească.(..) Când a fost dată sentinţa de tortură, şi în timp ce călăul se pregăteşte să o aplice, inchizitorul dar şi ajutorul său trebuie să insiste în încercările de a-l face pe acuzat să mărturisească adevărul. În timp ce-l dezbracă şi pregăteşte, inchizitorul trebuie să-i strecoare groază în suflet acuzatului. Totodată trebuie să-i promită acuzatului că totul se va sfârşi dacă va mărturisi, bineînţeles adevărul (n.r. adică ceea ce trebuia să audă inchizitorul)”.
Prima metodă de tortură folosită era numită ”strappado”. Acuzatul era legat cu mâinile la spate şi urcat până în tavanul celulei cu un sistem de scripeţi. De fiecare picior îi era atârnată o greutate de 45 de kilograme. La fiecare ridicare, braţele condamnatului erau în pragul dislocării. De altfel călăul dădea de multe ori drumul brusc la funie şi oprea procesul la fel de brusc, cauzând răni, dislocări şi o durere constantă.
O altă metodă, dacă acuzatul se dovedea a fi necooperant,era ţintuirea pe o cruce. Apoi călăul lua un ciocan şi îi rupea mâinile şi picioarele în două locuri. Dacă mărturisea era ”cruţat” cu o moarte rapidă. Dacă nu, era lăsat să moară din cauza rănilor. După fiecare repriză de tortură, care putea fi oricând fatală acuzatului, prizonierul era dus în celule întunecate. Nu avea lumină, ventilaţie şi de obicei erau ţinut în lanţuri în aşa fel încât să poată dormi doar în picioare sau întins pe piatra rece a celulei. Nu avea voie să vorbească cu nimeni. De multe ori era înfometat şi însetat. O parte îşi pierdeau minţile. Henry Charles Lea scrie că din cauza terorii psihice şi fizice asupra acuzatului, acesta ajungea să-şi denunţe familia, prietenii şi să recunoască crime abominabile pe care nici nu le-a comis. Inchizitorii, spun diverşi autori, erau dezumanizaţi şi nu doreau decât să-l pedepsească pe acuzat. Nu-i interesa adevărul ci doar mărturisirea şi ”purificarea prin foc”.
Nici până astăzi nu se ştie cu exactitate numărul victimelor Inchiziţiei.
4
Cruciadele
Aspectul religios constă în faptul că aceste expediții au fost însoțite, la început, de o ideologie creștină. Proclamate ca „războaie sfinte”, ele au fost organizate în numele eliberării așa numitelor „locuri sfinte”, în principal, Ierusalimul și împrejurimile sale, de sub dominația musulmană. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalității al cărei rol, pe plan internațional, se afirmă în secolul al XI-lea.
Cruciada I (1096–1099)
Cruciada a II-a (1147–1149)
Cruciada a III-a (1189–1192)
Cruciada a IV-a (1202–1204)
Cruciada a V-a (1217–1221)
Cruciada a VI-a (1228–1229)
Cruciada a VII-a (1248–1254)
Cruciada a VIII-a (1270)
Ce a avut de învăţat Europa de la lumea islamică?
Costurile ridicate ale cruciadelor au ruinat câţiva cruciaţi – dar au îmbogăţit negoţul. Oraşele comerciale ale Veneţiei şi Genevei au avut profituri imense din transportul de provizii, arme şi hrană. Ele au inventat instituţia bancară şi au înfiinţat în tot estul Mediteranei reţele comerciale care aveau să supravieţuiască mult timp căderii statelor cruciate.
Contactul cu civilizaţia foarte sofisticată a lumii musulmane i-a familiarizat pe europeni cu noutăţi precum hârtia, oglinda de sticlă, papucii, covoarele, porumbeii călători şi cifrele „arabe” (de fapt indiene). Morile de vânt au fost folosite prima dată în Persia în secolul al VII-lea, inspirate probabil din rozetele de rugăciune mişcate de vânt. În Franţa au fost introduse la sfârşitul secolului al XII-lea.
Numele, de origine arabă, ale atâtor feluri de pânzeturi şi alimente dezvăluie o revoluţie a vieţii domestice petrecută în perioada Cruciadelor: coton, mohair, tafta, anghinare, şerbet, spanac, cafea, lămâie, portocală şi sirop. Impactul cultural al cruciadelor a fost profund.
Deoarece măcelărirea populaţiilor care trăiau în cetăţile atacate precum şi pierderile de vieţi omeneşti din cadrul cruciaților nu au fost niciodată foarte exacte (à la guerre comme à la guerre), numărul estimat de victime este între 1.000.000 şi 9.000.000.
După cruciada organizată în 1270, așa-numitele „cruciade clasice” au luat sfârșit și, astfel, rând pe rând, statele din Orient au fost recucerite de musulmani. În 1268 a fost recucerită Antiohia, în anul 1289 Tripoli, iar în anul 1291, după un asediu violent, Acra, ultimul centru de rezistență al cruciaților. Doar regatul Ciprului a rămas în mâna „latinilor” mai multă vreme, el fiind cucerit de Imperiul Otoman abia în 1571. Victimele rezultate în urma acestor bătălii nu este estimat.
ApreciazăApreciază