De ce se întâmplă toate acestea? (I)

De ce se întâmplă toate acestea?

M-am născut în anul 1980 şi sunt martorul vremurilor mele.  Mi-am trăit adolescenţa într-o fascinaţie faţă de Occident. Mi-am dorit şi eu „o ţară ca afară”. Am cochetat şi eu cu gândul emigraţiei. M-am dus şi eu prin Vest plin de speranţă, admiraţie şi chiar ruşine că sunt român şi balcanic.

Am trecut prin etapa anticomunismului visceral, tipic anilor 90 şi primilor ani 2000. Am citit, am învăţat, m-am îmbrăcat şi am încercat să visez ca orice tânăr occidental. Am plâns de bucurie în noaptea de 31 decembrie 2006, spre 1 ianuarie 2007, când am „intrat în Europa”. E drept, acela a fost, probabil, ultimul meu exces emoţional filo-occidental, dar a fost.

Apoi am început să înţeleg….

Nu am înţeles că Occidentul ar fi rău. Nu. Chiar şi acum cred că ceea ce a fost cândva civilizaţia occidentală a fost expresia socială şi politică cea mai apropiată de idealul libertăţii. 

Şi acum cred, argumentat, că civilizaţia occidentală a răzbit în faţa tuturor celorlalte civilizaţii şi a devenit o civilizaţie universală pentru că este superioară celorlalte.

Însă am înţeles altceva. Am înţeles că civilizaţia occidentală e bolnavă. Are un cancer degenerativ ce, mi-am dat seama, nu poate fi împiedicat. Am înţeles că civilizaţia occidentală este pe moarte.

Din acel moment nu mi-am mai făcut iluzii şi am devenit un personaj „atipic” între prietenii şi colegii mei de generaţie.

Pentru o bună parte dintre ei, încă prinşi de vraja Occidentului, acest cancer era chiar Occidentul. Şi cum nu puteau, nu pot nici acum, să accepte că Occidentul e un muribund, au îmbrăţişat cancerul ca fiind esenţa sănătoasă a valorilor occidentale.

Ei sunt prietenii, amicii, inamicii şi colegii mei de generaţie pro-UE, pro-SUA, pro-valori europene, pro- multiculturalism, pro- progresism, pro- tot ce vine de afară e bun.

Pentru o altă parte dintre ei, cancerul nu e chiar cancer. E o gripă sezonieră, cel mult. Occidentul cel minunat şi pur suferă pentru o perioadă scurtă de timp de o dileală ideologică, dar îşi revine. „Nu vezi? A ieşit Trump”, „Nu înţelegi? Uite, PPE, adică creştin-democraţi de-ai noştri, au majoritatea în Parlamentul European”, „Uite ce mişto e blogosfera conservatoare americană de pe Youtube!”…

Ei sunt prietenii, amicii, inamicii şi colegii mei de generaţie care sunt pro-occidentali pentru că nu pot să vadă vreo alternativă. Şi care, de multe ori din pricina unor precarităţi de educaţie istorică, îndrăznesc să spun, nu au ieşit din paradigma războiului rece: americani buni versus ruşi răi.

Pentru o altă categorie, cancerul este chiar esenţa Occidentului.  Occidentul a fost tot timpul rău, bolnav, antihristic, demonic, un amalgam ameţitor de conspiraţii iezuito-masonico-bielderbergiene. Răspunsul la Occident este un naţionalism „sănătos”, dacic şi orthodox, uneori legionar, alteori ceauşist, uneori rusofob, alteori antisemit şi sigur maghiarofob.

Ei sunt prietenii, amicii, inamicii şi colegii mei de generaţie naţionalişti.

Eu nu sunt ca niciunul dintre ei. Mi-aş dori să fiu pro-occidental. Adică să văd acel occident sănătos, creştin dar şi arogant, imperial şi liberal, capitalist şi militant de până în anii 60 ai secolului trecut.

Da. Ştiu. Acest occident era colonial şi războinic.

Dar să vă spun un secret pe care ar trebui să îl ştie orice copil care a citit măcar o carte de istorie universală. Sau orice creştin care a citit măcar Biblia. Aşa funcţionează istoria.

Istoria nu funcţionează pacifist. Motoarele istoriei sunt războaiele. Peştele cel mare înghite pe cel mic şi de la începuturile sale, lumea funcţionează pe dinamica stăpân-sclav.

Unde se poate lucra este la detalii: putem cugeta, negocia, construi o societate în care oamenii să se simtă ceva mai liberi, ceva mai prosperi, ceva mai stăpâni pe diverse decizii cu privire la propria viaţă, dar lumea, istoria şi viitorul ei nu au fost, nu sunt şi nu vor fi „juste şi echitabile social”, cum nici natura nu este.

Or aici apare boala Occidentului, care îngroapă acum poate cea mai puternică civilizaţie din istoria lumii. Boala Occidentului a făcut pe occidentali să creadă că lumea poate fi „justă şi echitabilă social”.

În bulele de prosperitate create de civilizaţia occidentală, au apărut generaţii care nu au ştiut ce este războiul, nu pentru că războiul fusese eradicat ci doar pentru că fusese externalizat, purtat departe de urechile şi ochii occidentalilor.

Aceste generaţii au evoluat prin mofturi şi alintare. Auto-alintare. Marea revoluţie sexuală a fost, intelectual vorbind, marea revoluţie a masturbării.

Aşa a început eroziunea fundamentelor civilizaţiei occidentale?

Care sunt aceste fundamente? Pe scurt, sunt două: filosofia greacă antică şi Creştinismul.

Desigur, se pot scrie şi s-au şi scris cărţi pe tema aceasta, dar voi explica cât mai pe scurt cu putinţă. Grecii ne-au oferit încrederea în propria raţiune, în propria capacitate de a gândi lumea curajos, sfidând naraţiunile mitologice clasice şi punând probleme din cele mai variate: de la cum să guvernăm o cetate, la cum a fost alcătuit cerul şi pământul.

Creştinismul a oferit de la evrei sensul istoriei, conştiinţa că există o raţiune în spatele mersului evenimentelor, o înlănţuire şi o finalitate. De asemenea, Creştinismul a oferit religia în care raţiunea este receptată ca cel mai mare dar făcut de Dumnezeu omului.

Astfel a apărut Occidentul. El s-a născut, cum spunea Noica, la Niceea, când Biblia şi raţiunea au pus ordine dogmatică în Biserică şi în Imperiul Roman. S-a născut în bibliotecile mânăstireşti, unde călugării, spre deosebire de cei de acum, se rugau, citeau Biblia cu Aristotel şi pe Sfinţii Părinţi la pachet cu Platon, cugetau şi aveau ca „ascultare” raţionarea, scrierea, copierea de cărţi, căutarea armoniei în gândire.

Boala Occidentului care ne îngroapă acum a lovit în ambii stâlpi.

Raţiunea a fost asmuţită împotriva credinţei şi credinţa împotriva raţiunii.  Aşa a apărut raţionalismul şi ideologiile născute din el. Şi aşa au apărut marile filosofii şi ideologii anticreştine.

Desigur, una dintre ele este marxismul, care a venit cu iluzia că societatea poate evolua la stadiul acela de „civilizaţie”  în care lumea să fie bună, egală, dreaptă, echitabilă.  Or Creştinismul, o religie cu simţul istoriei dat de către Biblie spune că aşa ceva este imposibil: lumea merge spre apocalipsă, nu spre progres. Iar promisiunea unei lumi mai bune există, dar ea vine doar de la Dumnezeu şi va fi obţinută după eşecul definitiv al acestei lumi.

O altă acţiune a bolii este psihologia. Iar sunt nevoit să simplific (că mai  mult de 3 pagini word nu citeşte nimeni pe net) şi să mă rezum la a spune doar atât: psihologia a lovit şi a reuşit să distrugă în timp morala creştină a lumii occidentale.

Lumea occidentală, creştină, funcţiona după un pachet axiologic, de valori, după o morală care se bazează pe o credinţă: voia lui Dumnezeu decide morala.

Psihologia a răsturnat (nu singură, dar repet, simplific ca să fiu cât mai sintetic) această bază a moralei. Nu voia lui Dumnezeu, ci voia omului decide morala. Desigur, bine temperată de imperativul categoric kantian.

Apoi a fost evoluţionismul.  Nu discut componenta strict ştiinţifică, biologică, a teoriilor evoluţioniste. Discut impactul acestor teorii (care nici măcar nu ne sunt livrate ca teorii, ci ca dogme ştiinţifice- ceea ce ar trebui să le facă să pară mai serioase ca cele religioase) asupra vieţilor noastre.

Darwin a smuls chipul lui Dumnezeu de pe chipul omului şi l-a readus la stadiul de animal. Iar un animal nu poate fi supus unor judecăţi morale aşa cum supui o creatură raţională, ce poartă amprenta Domnului, nu?

Darwinismul a permis deliruri ideologice rasiste (Hitler ar fi fost imposibil fără evoluţionism), a permis deliruri ideologice sociale (Stalin ar fi fost imposibil fără evoluţionism), dar a permis ceva şi mai grav: a permis aducerea instinctului în morală.  Fără darwinism ar fi fost imposibil cel mai mare masacru real care se întâmplă în istorie, aplaudat ca un drept al omului: avortul.  Un masacru de care ne facem toţi vinovaţi şi a cărui vinovăţie se cumulează.

Apoi au revenit fenomene biblice: cum ar fi practicile asociate cu Babilonul, Sodoma şi Gomora….

Chiar, v-aţi întrebat vreodată de ce Dumnezeul Bibliei nu are o problemă prea mare cu războaiele care se succed în paginile Scripturii, multe în numele Său, altele chiar la ordinul Său, dar condamnă ferm instituţionalizarea desfrânării din Sodoma şi Babilon? De ce nu a căzut foc din cer pe populaţii războinice, dar a căzut peste populaţii desfrânate?

Eu cred că are legătură cu ce spune Iisus: „Nu vă temeţi de cei care pot ucide trupul (…) ; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena” (Matei, 10, 28).

O societate a desfrâului, a instituţionalizării imoralităţii, este o societate care ucide suflete, fie că e vorba de Sodoma, de Babilon, de SUA sau de Uniunea Europeană.

Şi nu, nu vreau să par puritan (chiar am o problemă cu puritanismul, pe care îl consider parţial responsabil de situaţia în care am ajuns). Problema nu este atât păcatul, cât pierderea conştiinţei păcatului, normalizarea lui. Eu, creştin fiind, cred că Raiul va fi plin de homosexuali, lesbiene, transexuali, prostituate, iubitori de plăceri sexuale care au ştiut tot timpul că ceea ce fac nu e normalitate, care au avut conştiinţa cât de cât firavă că există o diferenţă între ceea ce fac ei şi normalitate.

Însă cred că Iadul va fi plin de sărmani care şi-au „normalizat” păcatele, care au încercat chiar să îşi impună „normalitatea” lor împotriva normalităţii raţionale.

Dar să nu predic pe aici (că mă apropii de pagina 4). Chiar dacă nu credeţi în naraţiunea biblică şi felul de a înţelege al lumii, trebuie să acceptaţi că aceasta este totuşi fundamental legată de identitatea Occidentului sănătos, de dinainte de îmbolnăvirea şi stadiul de muribund, în care se găseşte acum.

O altă lovitură a venit în numele Ştiinţei. Când auzim de Ştiinţă la singular şi cu Ş mare, să ne temem.  Ştiinţe sunt multe, diferite, lucrează cu ipoteze de cercetare, nu au dogme. Ştiinţa la singular este însă o ideologie, o religie seculară mai încuiată la cap decât o geamie de luptători ISIS, plină de ură împotriva credinţei creştine şi dispusă să gireze orice nebunie: de la teoria că ne tragem din maimuţă, la teoria că omul nu e fiinţă vie în pântecele mamei sale, la teoria că pârţurile vacilor schimbă clima, la teoria că vine încălzirea globală, la teoria că dacă toţi purtăm „măscuţa” pe faţă o să ne salvăm de o gripă atipică, etc….

„Ştiinţa” a luat locul credinţei. Şi aşa cum Creştinismul a generat morala la vremea sa, „Ştiinţa” a început să genereze propria sa morală.  O morală în care poţi pune în discuţie nu doar voia lui Dumnezeu, ci şi raţiunea, firescul, naturalul.

Apoi a început o revoluţie şi în artă. Arta, de la greci şi apoi şi la creştini, a fost o căutare a armoniei, a frumosului, a binelui, a virtuţii şi aspiraţiilor celor mai nobile. Arta avea scopul de a te înălţa sau măcar acela de a te înfrumuseţa, bucura sau măcar lămuri asupra unor aspecte sau altele ale vieţii.

Asta până de curând. Un pişoar a devenit „artă”. Un falus de oţel a devenit „artă”, un portret în care ochiul uneia căzut în gură a devenit ”artă”, o conservă cu fecale a devenit „artă”, o linie trasă pe o pânză de pictură a devenit „artă”, un pătrat negru desenat a devenit ”artă”, o banană lipită cu scotch pe un perete a devenit ”artă”….

Și cum arta speculează inclusiv economic snobismul, delirul a mers mai departe și nu a mai putut fi oprit.  Frumosul, armonia, binele, echilibrul nu au mai fost celebrate, armonia a fost aruncată la gunoi ca desuetă și urâtul, fetidul, dizarmonia, răul, greșitul au căpătat statutul de capodopere.

Dar să mergem mai departe şi mai repede.

Toate fenomenele de mai sus au început la niște niveluri înalte: academice, intelectuale de salon, cercuri științifice, artistice, etc.  Dar ele au deformat oameni care au ajuns, sărmanii de ei, la rândul lor, deformatori de opinie. Și asta într-o cascadă imposibil de oprit.

”Peștele de la cap se împute”, iar cancerul Occidentului a lovit mai întâi în Universități. Apoi de acolo în mass-media, tumorile sale au căpătat forme de ”societate civilă” și apoi au degenerat în politică.

Bula de prosperitate, faptul că banii se găseau (fie ei și pe cardul de credit, nu pe cel de debit), faptul că războaiele și grijile istoriei au fost ținute departe, au creat condițiile perfecte pentru metastază.

Generații ferite de confruntarea cu realitatea, au fost încurajate (de degenerarea deformatorilor de opinie despre care vorbeam mai sus) să viseze și să își ”trăiască visele”.  Eventual și cu adjuvanți: un drog,  un bisturiu chirurgical, un tratament hormonal, dar mai ales cu politici.

De ce există cenzura corectitudinii politice? Ca să nu fie deranjați sărmanii oameni care s-au pierdut în visele lor, să nu fie treziți, să nu aibă contact cu realitatea.

Ultimii 60 de ani de istorie a Occidentului reprezintă un război unic în istoria lumii: un război împotriva rațiunii și firescului. Un război absurd, al absurdului, un război esențialmente sinucigaș, dar un război purtat cu pasiune.

Purtat cu pasiune în școli și universități, în muzee, în cercuri culturale, redacții de presă, în parlamente și pe străzi, din care generație după generație tumorile au crescut, s-au extins, au pierdut orice întâlnire cu rațiunea.

Și așa am ajuns aici…..