Un an de când Dragoș Dumitriu a plecat dintre noi

În timpul pandemiei de Covid am pierdut mai mulți prieteni, răpiți de boală, răpiți de tratamentul neadecvat, răpiți de stresul indus de delirul acestor doi ani care nu trebuie să fie uitați. Nu au fost puțini acești prieteni, iar durerea despărțirii de ei este departe de a se fi stins. Mai dau din când în când de numerele lor de telefon, de mesajele de la ei, de conturile lor de pe rețelele de socializare și, de fiecare dată, nu am cum să nu vărs o lacrimă și să am un gând de rugăciune și de speranță că după această vale a Morții, ne vom întâlni toți la înviere.

Astăzi, 13 noiembrie, se împlinește un an de când Dragoș Dumitriu a pierdut bătălia cu boala și consecințele ei. O bătălie ce nu durase puțin ci s-a întins pe luni de zile și pe care Dragoș le-a trăit, cel puțin în relația cu mine, intelectual. Ultimul său mesaj pentru mine a fost: ”Mă simt ca în ”Muntele Vrăjit”.”, referindu-se la celebra carte, pe care o tot discutaserăm amândoi prin 2020, tot în contextul pandemiei.

Dragoș mi-a fost un prieten mai mare. Și, aș îndrăzni să spun, chiar un frate mai mare. Nu avea o singură vocație ci eu, personal, i-am cunoscut vreo trei: cea politică, cea jurnalistică și cea de cercetător al tainelor universului. Și în toate trei, a găsit în mine un partener mai tânăr de discuții, de complicități, de polemici.

Dar mai avea ceva: o inteligență plină de umor, ceva ironie și farmec greu de uitat. Și mai avea un donquijotism în care nu aveam cum să nu mă regăsesc, pentru că și eu sufăr de boala asta: de a pleca la bătălii pe care nu mai vrea nimeni să le poarte.

Dragoș mi-a deschis uși, mi-a provocat mintea dar bănuiesc că i-am provocat-o și eu pe a lui, mi-a creat chiar, prin Sputnik România, dar și prin alte platforme de presă pe unde a colaborat activ, o publicitate onorantă și responsabilizantă. Pentru că Dragoș a crezut în mine și în capacitatea mea de a face treabă pentru adevăr.

Acum mai mulți ani, într-o seară, după o emisiune lungă pe care o înregistrasem cu Dragoș la un post de televiziune unde colabora, ne-am întors spre centrul Bucureștiului pe jos: câțiva kilometri buni. Era frig, a început să plouă, dar subiectul discuției noastre (dacă e posibilă o revoluție spirituală în lumea aceasta) ne-a ținut prea aprinși ca să ținem cont de vreme. Am decis să continuăm discuția chiar cu riscul de a o termina ”murați” la propriu. Și am terminat-o murați, dar convinși unul de celălalt că merită să fim prieteni și complici în ale adevărului. Ploaia aceea a fost felul în care Dumnezeu a botezat prietenia noastră.

Niciunul nu ne-am așteptat ca demența Covid să pună așa brusc capăt prieteniei noastre. De asta nu aveam întâlniri prea dese, dar aveam planuri de viitor: nopți de discuții la casa sa de la munte, zile de promenadă prin Istanbulul pe care îl iubeam amândoi…. Dumnezeu a vrut altfel și a trebuit să amânăm toate acestea pentru după înviere,  esența credinței și speranței noastre creștine.

Mai jos, o fotografie cu mine, Dragoș și un alt donquijote: Iurie Roșca. Așa concentrație de aventurieri ai spiritului doar în sud-estul Europei se mai poate găsi.

Un gând despre „Un an de când Dragoș Dumitriu a plecat dintre noi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s