Tic-tac-tic -tac. În 1-3 ani, România nu va mai fi euro-atlantică

Când spuneam acum câteva săptămâni că, într-un interval de 1-3 ani, România va fi într-o formă sau alta îndepărtată din tabăra euro-atlantică, nu am fost crezut.

Cheia tezei mele se bazează pe faptul că România este o insulă geopolitică tot mai izolată în regiune și că acest război, care este al treilea război mondial, va duce la schimbări radicale în zona noastră.

La câteva săptămâni după ce am scris acele rânduri, au început să se miște plăcile tectonice.

Mai întâi în Ucraina înfrângerea regimului Zelenski este iminentă. Rusia și-a continuat înaintarea, Ucraina a fost nevoită să recunoască pierderi grele iar ajutoarele oferite de NATO nu au reușit să facă diferența. Mai mult, inclusiv presa occidentală începe să vorbească de tensiunile în crescendo din interiorul societății ucrainene, deja distruse și epuizate de război.

Apoi Rusia a redus fluxul de gaze naturale spre UE. Pentru mentenanța gazoductelor. A redus și fluxul de petrol, din pricina riscului războiului.

Nimic serios și major, dar deși e vară, UE a început să tremure. Pentru că au descoperit că rușii sunt atât de siguri economic încât pot să impună și ei sancțiuni prin reducerea sau închiderea gazelor.
Riscul pentru Europa este unul uriaș. Practic un taifun va lovi economiile europene, într-o criză fără precedent, care va pune practic la pământ industria europeană, iar consecințele sociale vor fi dezastruoase.

Deja bate vântul schimbării.  Macron a pierdut majoritatea parlamentară iar ”rusofila” Le Pen își vede partidul cu un număr istoric de mandate în parlamentul francez.

În Italia, coaliția de guvernare se zguduie iar rusofobul Draghi se apropie de sfârșitul carierei sale politice.

În Bulgaria, guvernul pro-NATO a căzut și o criză politică se va prelungi până la organizarea de alegeri anticipate. Favoritul principal în alegeri, Boris Borisov și partidul său, conservatori și mai degrabă filoruși. Partidele filo-ruse pe față s-au îngrășat, toate, procentual.

Prăbușiri în sondaje se văd și pentru partidele pro-occidentale din Cehia și Slovacia. Și nici Polonia nu se simte mai bine, cu polonezi tot mai obosiți de criza economică și de presiunea refugiaților ucraineni.

Ceea ce era deja previzibil din ianuarie, începe să se vadă acum: Europa nu își poate permite să se lupte cu Rusia. Și chiar Macron a trebuit să recunoască cu subiect și predicat lucrul acesta, când a vizitat baza NATO de la Kogălniceanu.

Dar nu ne oprim aici.  UE a înscenat, triumfal, un circ: acordarea statutului de ”țară candidat” Ucrainei (și Republicii Moldova). Credea că astfel va oferi un impuls ucrainenilor să moară până la unul pentru…valorile euro-atlantice.

Ce a reușit? A reușit iritarea statelor candidate de prea multă vreme. Balcanii nu s-au sfiit să își exprime direct și frust nemulțumirea față de Bruxelles.

Serbia a fost și mai fermă, și mai dură în declarații ca până acum, fiind toate semnalele că ”parcursul european” al țării, s-a încheiat.

Ungaria a transmis un semnal teribil: prin toate vocile oficiale, mesajul a fost: UE trebuie să oprească războiul economic cu Rusia pentru că nu are cum să îl câștige.

Turcia pare să fi renunțat la orice pretenție de aderare și a anunțat UE și SUA că dacă nu astâmpără pe greci, ce militarizează insule ce ar trebui să fie demilitarizate conform tratatelor internaționale, va merge mai departe.

Deocamdată a făcut un pas interesant și important. Nu oficial, dar sesizabil pe frontul din Ucraina. Dronele turcești Barayktar au fost ”armele surpriză” ale acestui conflict. Dotate cu inteligență artificială, cu coduri greu de spart, ele au provocat mari dureri de cap rușilor.

Până de curând, când rușii au reușit să le dea de cap. Cu ajutorul turcilor? Probabil nu o să aflăm prea curând.

În România euro-atlantică, inflația a continuat să își facă de cap.  Singurul ministru mai ok din guvern, care administra cu atât mai esențiala agricultură, a fost zburat de acolo pe motiv de ….corupție. 

Șeful ANAF, nedorind să atingă interesele euro-atlantice ale unor corporații și bănci a spus că a găsit problema: nu mai puțin de 500 de mii de români ”evazioniști”. Că au poze prea ”luxoase” pe  rețelele de socializare.

Dincolo de glumă, vânătoarea propriilor cetățeni ca să protejezi interesele euro-atlantice nu este doar semn de servilism ci semn de disperare.

De asemenea, Ceaușescu a fost răzbunat. El oferise o sută de lei.  Guvernul Ciucă a oferit….50 de bani.

Toate cele mai sus s-au întâmplat în nici o lună de zile.

Uitați-vă pe hartă, dacă nu mă credeți că suntem izolați în regiune și căutați un prieten. Ar fi Republica Moldova, dar care depinde tot mai mult economic de România. Și care, dacă lucrurile vor evolua cum e previzibil să evolueze, va avea nevoie ca de aer de curentul electric și gazele naturale și așa puține și scumpe, din țara noastră.

De la ideologiile progresului, la ideologiile ATI

Lumea noastră este într-o fundătură pentru că nu mai are nicio speranță.
În cei mai grei și negri ani ai totalitarismelor secolului XX, oamenii erau păcăliți sau chiar convinși că merită să treacă prin suferințe, să facă sacrificii, să muncească mai mult, să accepte totalitarisme, pentru că, într-un sfârșit, va fi bine.

Comunismul venea cu promisiunea acelei lumi mai bune care va veni la sfârșit, după toate sacrificiile revoluționare.
Fascismele și naționalismele, făceau să se înghită toate nenorocirile pe promisiunea că, la un sfârșit, țările vor fi ”ca soarele sfânt de pe cer”.
Chiar și ideologiile capitaliste promiteau prosperitate, livrau speranțe că vine ”piața liberă” și ”mâna invizibilă” va pune ordine în lucruri și toți vom fi prosperi.

Speranța vârstei de aur a fost, de fapt, ceea ce a mânat mai departe turmele umanității, de-a lungul istoriei.

Însă acum Occidentul este dominat de ideologii care nu mai livrează niciun optimism. Nu mai sunt ideologii progresiste, ci ideologii ATI.
Pur și simplu politica actuală nu este gândită să mergem spre „mai departe”. Este gândită să supraviețuim.

Ați remarcat că nimeni nu mai promite nimic pozitiv?
Mitul „epocii de aur”, care a dus Occidentul mai departe, a murit.
În locul progresismului care promitea o lume mai bună, egalitară, a păcii (cam ce cânta Lennon în ”Imagine” era ușor de suprapus pe idealurile comuniste, neoliberale și fasciste), au apărut ideologiile ATI.
Care ideologii ce ne spun?
Că suntem pe moarte și trebuie să amânăm apocalipsa. Că trebuie să facem sacrificii nu pentru ca viitorul să fie mai bun, ci ca viitorul să fie posibil.
Nu mai avem voie să mâncăm carne (încep ei cu vita, dar o să vedeți că vor ajunge și la pui- și găinile fac găinațuri non-ecologice) nu pentru ca să putem să asigurăm generațiilor viitoare șansa de a mânca cotlete, ci pentru ca să ne asigurăm că vom supraviețui încă o generație.
Trebuie să strângem cureaua când vine vorba de consumul energetic fără nicio promisiune că peste câteva decenii, dacă nu noi, nepoții noștri se vor bucura iar de aer condiționat, de curent ieftin, de gaze la discreție și de benzină cât să meargă oriunde.

Pur și simplu, ni se spune, ”vârsta de aur” a trecut și tot ce urmează este un regim de spital, ATI, ca să mai supraviețuim oleacă.
Și a trecut ”vârsta de aur”. Unii am mai prins-o.
Era epoca aceea când în avioane se mânca un cotlet de vită și se fuma apoi la o cafea servită în ceașcă de porțelan.
Era epoca aceea când în vagoanele restaurant din tren, contemplai la o țigară și un cognac mersul progresului tehnic spre mai bine.
Era epoca aceea în care puteai visa că evoluția tehnică va simplifica viața încât vom trăi toți, centenari, fără mari griji materiale.

Acum, trăim într-un adevărat ev mediu al fricii: evul media, al religiei ”Științei” care nu ne mai promite nimic decât că vom mai supraviețui dacă mai facem sacrificiul X sau sacrificiul Y.
Totul stă sub semnul fricii și lipsei de încredere. Și sub semnul vinovăției.
Toată lumea trebuie să se simtă vinovată.
Trebuie să ne simțim vinovați că mâncăm o friptură, trebuie să ne simțim vinovați că fumăm o pipă, trebuie să ne simțim vinovați că nu purtăm ”măscuță”, trebuie să ne simțim vinovați că dăm drumul la aerul condiționat, trebuie să ne simțim vinovați că dormim cu lumina aprinsă…
Acel ”How dare you?” rostit cu nervi patologici de o copilă cu probleme psihice care chiulea de la școală ca să certe pe cei de la ONU, e motto-ul noii lumi.

Însă ce e mai dureros este că în această depresie ideologică, în care ecologismul delirant, ipohondria paranoică și pacifismul irațional și-au dat mâna cu o imaturitate psihică bine „afumată” cu jointuri, lipsește mesajul creștin.
Iar mesajul creștin este acela că ….va fi bine, că trebuie să depășim frica paralizantă de moarte, că trebuie să ieșim din ipohondrie, că trebuie să avem curajul nu să amânăm moartea ci să ne asumăm învierea.
Și că la un moment dat, când toate ideologiile umanității vor eșua, va triumfa ”ideologia” lui Dumnezeu: Împărăția Cerurilor.

România nu va rămâne euro-atlantică. În 1-3 ani va veni schimbarea

Am văzut multă lume rezervată față de părerea mea că în câțiva ani (1-3 ani), România va schimba de voie- de nevoie, tabăra geopolitică.

Mie mi se pare că ceea ce spun este destul de evident.

A început al treilea război mondial (ne place sau nu, asta e) iar acest război, ca orice război de amploare globală, se va închide cu o reîmpărțire a sferelor de influență în lume. Cred că aici sunteți de acord cu mine. De obicei, mai interesante decât războaiele sunt păcile care se construiesc după aceste războaie.

Rusia nu pierde războiul, oricât de mult ar vrea propaganda euro-atlantică să lase impresia că ar face-o.

De altfel toate vocile din Occident care nu sunt Radu Tudor style, știu și o spun: nu se pune problema ca Ucraina să câștige războiul. Problema se pune cât de mult va pierde Ucraina de pe urma acestui conflict armat.

Rusia duce o campanie militară foarte riguroasă, în ciuda analizelor occidentale, o campanie cu un singur scop: ce cucerește, va fi al său.
Și deocamdată Rusia a atins niște obiective strategice deosebit de importante, la care nu va renunța: marea Azov, securizarea Crimeei, insula Șerpilor, distrugerea infrastructurii Ucrainei.

Iar războiul va continua până când Rusia își va atinge toate obiectivele.
Ucraina în ciuda unei campanii de publicitate a războiului său care o pune pe picior de egalitate cu Coca Cola și Marlboro (după mine, companiile cu cele mai mișto campanii publicitare din istorie), recunoaște acum că ajutorul occidental este insuficient și că pierderile suferite de ei sunt mari.

Occidentul a descoperit că sancțiunile economice impuse Rusiei afectează mai tare pe occidentali și că…a căzut în capcană.

Capcana fiind aceea că restul lumii nu a percutat la ordinul Occidentului de a izola Rusia. Din contra, întreaga lume non-occidentală pare să țină cu ursul, mai explicit sau nu….

Presiunea pe Occident este tot mai mare, pentru că puterile emergente din ”lumea a treia” au descoperit că e momentul lor istoric. Și nu doar ele.

Și acum ajungem la regiunea noastră, și la explicația pentru care este imposibil ca România să mai fie sub sfera de influență americană și a UE după acest conflict.

În regiunea noastră, România este un caz unic: singura chiar convinsă de valorile euro-atlantice.

Actorul cheie în regiunea noastră este nu Rusia, nici SUA, nici Germania ci….Turcia. De ani de zile, influența turcă în politica balcanică a crescut și s-a construit cu multă înțelepciune.

Așa cum s-a construit și alianța turco-rusească.

Turcia, stat membru NATO, cu o populație de 90 de milioane de locuitori, cu resurse importante, industrie importantă, o armată importantă, dar trecând și printr-un proces esențialmente anti-occidental de renaștere islamică și neo-otomană, a obosit să mai fie tratată drept candidatul etern la UE și partenerul second-hand al Occidentului.

Ambițiile sale vizează recunoașterea influenței în regiune, influență deja insinuată de ani de zile de la Tirana, în Albania, la Chișinău, în Republica Moldova).

Dar Turcia nu este singură. Ungaria, stat membru UE și NATO nu a intrat în jocul euro-atlantic și pare să fi ales, inclusiv prin vot democratic, o poziție clară, suveranistă, pro-pace și pentru reluarea relațiilor normale cu Rusia.

Serbia, în ciuda unor presiuni incredibile venite din partea UE a rămas loială Rusiei. Bosnia-Herțegovina, proiectul geopolitic al SUA și al UE din Balcani este pe cale să se destrame. Croația are un președinte care nu se teme să acuze direct SUA și UE pentru acest haos creat în Ucraina.

Între timp nici Bulgaria nu se simte mai bine, coaliția pro-occidentală și esențialmente rusofobă, fiind în criză. Bulgarii nu au uitat că există o relație istorică a lor cu Rusia.

Republica Moldova este la rândul ei prinsă într-un clivaj, o dependență ridicată față de Rusia, dublată doar de iluzii occidentale. Și dacă priviți chiar și pe Maia Sandu, vedeți că jocul ei e mult mai duplicitar și diplomatic decât se așteptau partenerii euro-atlantici.
Un rol cheie în poziția Moldovei îl are Transnistria, care este în acest moment sub presiunea ucraineană, cu provocări menite să forțeze generalizarea conflictului și în Moldova (speranța Ucrainei fiind că generalizarea conflictului va ajuta cumva cauza Kievului).

Un alt semnal important vine dinspre NATO.
Fiți atenți că pentru NATO e mult mai interesant nordul flancului estic decât sudul său. De unde și o anumită disperare a actualei conduceri a României de a atrage atenția asupra ”importanței Mării Negre”, cu speranța că astfel NATO va investi în România.

Deocamdată, sub egida NATO sunt trimise în România trupe simbolice, într-un soi de exercițiu simbolic de imagine. Asta și pentru că, în eventualitatea unui război generalizat Rusia- Occident, poarta către Occident e Polonia, nu România.

Dar și pentru că strategii NATO văd că România este singurul stat din Balcani care chiar a mizat totul pe cartea euro-atlantică.
Ar mai fi Grecia (care are însă un meci important cu Turcia, iar ca societate e mai degrabă rusofilă) și țărișoare precum Macedonia de Nord (în relații tensionate cu toți vecinii), Albania, acea transnistrie americană care e Kosovo și….cam atât. Iar nimeni nu e sigur că aceste țărișoare nu vor balansa spre Ankara sau Moscova la un simplu ordin, sau pur și simplu privind pragmatic evoluțiile regionale.

Deci NATO însuși dă de înțeles că dacă se va ajunge la o negociere, Balcanii nu vor fi ai Occidentului.

Un semnal important este și povestea interesantă cu Exxon care a vând Romgaz cu un 1 miliard de dolari o concesiune primită de la statul român în Marea Neagră.

De ce? Sunt gaze multe acolo. Dar americanii știu că acele gaze nu vor fi ușor un profit pentru occidentali. Nu în contextul în care armata rusă este în insula Șerpilor și, dacă Zelenski nu va cere repede armistițiu, e posibil ca Rusia să aibă din nou frontieră la Dunăre.

Și mai e ceva interesant: de câți ani România se tot izmenește pe tema gazelor offshore? Turcia a descoperit un zăcământ în august 2020 și în iunie 2022 a început exploatarea.
Explicația e simplă: aici, în regiune, nu se știe încă cine va administra realmente resursele.

Deci zona Balcani este de pe acum o zonă în care Occidentul nu mai are nicio miză serioasă. Mai ales că aici destabilizarea indusă de Ucraina- care e deja un stat eșuat și va fi un afganistan mulți ani înainte, va avea efecte pentru mult timp.

În schimb, miza evidentă pentru Occident este să țină nordul și nord-estul. De aici candidatura Suediei și Finlandei și de aici încurajarea Poloniei și țărilor baltice.

Aceea este zona pe care Occidentul nu își permite să o piardă și pentru care se va bătea la orice tratat de pace.

România nu este interesantă. Și, serios vorbind, nu a fost interesantă decât cel mult ca suport pentru niște rachete militare americane și niște jafuri neocoloniale, nici înainte să înceapă conflictul.

Dacă ar fi fost interesantă, atunci am fi avut autostrăzi de la Constanța la Viena, trenuri de viteză, am fi fost în Schengen și în Euro.

Adevărul este că am fost ținuți tot timpul ca un ”rest”, ca un ceva în plus, care e bine că e luat, dar nu interesa cu adevărat geopolitic. Și noi, și Bulgaria. Iar evoluția Ungariei a lămurit și mai tare Bruxellesul că România nu e o miză.

Acum sper că am fost mai convingător….
Însă problema cea mai mare e că, la fel ca în 1938, România este nepregătită pentru ceea ce va urma…

Ziua națională a Rusiei

Pe 12 iunie se serbează ziua națională a Federației Ruse. Dar ce s-a întâmplat pe 12 iunie?
Pe 12 iunie 1990, Rusia și-a proclamat suveranitatea față de Uniunea Sovietică și astfel a început procesul destrămării Uniunii Sovietice.

Uniune Sovietică care, în ciuda unor opinii preconcepute și sfertodocte, nu trebuie să fie confundată cu Rusia. Rusia însăși a fost victima Uniunii Sovietice. Dacă e un popor european care să poată pretinde primul loc într-un ”top al suferinței” sub comunism, acela este poporul rus și nu altul.
De asta Rusia a ales 12 iunie ca ziua sa națională: ziua în care Rusia și națiunea rusă au început eliberarea de sub un delir ideologic: cel comunist.

Că Uniunea Sovietică nu a fost vreun proiect rusesc, o pot da mărturie chiar conducătorii Uniunii Sovietice. Stalin nu a fost rus ci georgian. E drept, pentru majoritatea semidoctă a Occidentului, pentru care comunismul are accent rusesc, Stalin e…”rus”.

Rusia a pierdut teritorii în timpul Uniunii Sovietice. Uniunea Sovietică a inventat state naționale pe teritoriul Federației Ruse, inclusiv Belorusia sau struțo-cămila numită Ucraina, autoritățile sovietice inventând și chiar încurajând o presupusă identitate națională ucraineană.

Care a și apărut. Pentru că identitățile naționale sunt identități culturale și ideologice: dacă bați la cap un popor vreo 2-3 generații că el este altceva decât se credea, i-ai fabricat o identitate națională pentru care este gata să și moară.

Rusia nu a moștenit URSS-ul. Sau, mai bine spus, a moștenit problemele URSS. Inclusiv o criză identitară: identitatea sovietică.

Pentru mulți ruși, ca și pentru mulți ucraineni, georgieni, armeni, moldoveni, etc., cei 75 de ani de epocă sovietică au creat o identitate sovietică, cu bunele și cu relele sale.

Oameni s-au născut, au trăit, s-au bucurat, au profitat de pe urma vieții în URSS, au învățat la școală și la tv să fie mândri că sunt sovietici. Iar în al doilea război mondial au luptat ca niște lei nu pentru partidul bolșevic, ci pentru un mod de viață, cu bunele și cu relele sale, care era al lor.

Căci, obiectiv vorbind, comunismul, ca și în cazul României, nu a adus doar nenorociri. A adus și modernizare, a adus și avantaje foarte tangibile. Spun doar atât: majoritatea celor care critică acum doct comunismul nu ar fi ajuns să facă școlile care le permit critica doctă a comunismului în Rusia sau România, dacă nu ar fi fost comunismul. E un fapt obiectiv, care nu anulează dar nici nu poate fi anulat, nici de nebunia gulagului, nici de prostiile ideologice, nici de eșecul economic de mai târziu al comunismului.

Dar să revenim la Rusia, la Rusia de astăzi.

Rusia e o țară cu un destin imperial: este o țară uriașă, cu resurse enorme, cu o populație suficient de mare ca să conteze. Nu poți distruge Rusia, nu poți înfrânge Rusia. Dar da, poți umili Rusia, poți încerca să rănești Rusia.

Însă ce vei obține? O Rusie care nu uită.

Rusia de astăzi nu a uitat umilința anilor 90. Rusia de astăzi nu a uitat că după ce s-a terminat măreția sovietică, promisiunea unei societăți ca în Occident a venit cu sărăcie plus Coca- Cola, corupție și McDonalds, ideologii degenerante plus societate civilă sorosistă.

Rusia nu are nicio amintire bună din anii 90, când Occidentul venea superior, cu aere de câștigător al Războiului Rece, să fure, să corupă și să dea lecții de democracy. Oferind în schimb un hamburger cu multe e-uri.

Occidentul nu a știut să construiască o relație bună cu Rusia. Și cum să o construiești când elitele occidentale sunt atât de slabe la cap încât confundă ”comunismul” cu filmele cu spioni în care personajele negative vorbesc o engleză cu accient rusiesc.

E drept, și întâlnirea a fost târzie: Occidentul era deja distrus de droguri, de ideologiile sale, de prostia sa harvardiană, de autosuficiența sa pe datorie, când a venit în contact cu Rusia.

Ori Rusia, cu profesorii săi sobri, cu cultura sa serioasă, cu refuzul său de a depăși mentalitatea imperială, s-a dovedit mai occidentală decât tot Occidentul.
Și nu doar Rusia. Să fim serioși, și în România, până acum 10-20 de ani găseai mai multă cultură și civilizație occidentală la Universitatea din Iași decât la Stanford. Însă ultimele 10-20 de ani prostiile ideologice occidentale au cuprins canceros și universitățile noastre….

Acum, Rusia joacă o carte importantă: a suveranității. Asistăm la divorțul rus de Occidentul degenerat. Aceasta nu e o rupere de cultura occidentală- Ermitajul va rămâne un punct de reper când la Louvru, banane lipite cu scotch vor lua locul Monei Lisa (tablou acuzat probabil de misoginism sau de supremație albă în viitorul apropiat). Paradoxal, cultura occidentală, cu sobrietatea sa, va fi mai vizibilă în Moscova decât la Berlin.

Nu e o carte ușoară cea pe care o joacă Rusia, dar e singura pe care o poate să joace.

Conservator creștin și est-european, nu pot să spun ”La Mulți Ani!” Rusiei. Știu că Rusia va avea mulți ani, pentru că Rusia nu o să dispară. Însă pot spune cu toată sinceritatea ”Succes!”, Rusiei. Pentru că succesul ei va putea trezi ultimele energii normale din societățile occidentale pentru a salva ce se mai poate.

Succes, Rusia!

De ce se întâmplă toate acestea? (I)

De ce se întâmplă toate acestea?

M-am născut în anul 1980 şi sunt martorul vremurilor mele.  Mi-am trăit adolescenţa într-o fascinaţie faţă de Occident. Mi-am dorit şi eu „o ţară ca afară”. Am cochetat şi eu cu gândul emigraţiei. M-am dus şi eu prin Vest plin de speranţă, admiraţie şi chiar ruşine că sunt român şi balcanic.

Am trecut prin etapa anticomunismului visceral, tipic anilor 90 şi primilor ani 2000. Am citit, am învăţat, m-am îmbrăcat şi am încercat să visez ca orice tânăr occidental. Am plâns de bucurie în noaptea de 31 decembrie 2006, spre 1 ianuarie 2007, când am „intrat în Europa”. E drept, acela a fost, probabil, ultimul meu exces emoţional filo-occidental, dar a fost.

Apoi am început să înţeleg….

Nu am înţeles că Occidentul ar fi rău. Nu. Chiar şi acum cred că ceea ce a fost cândva civilizaţia occidentală a fost expresia socială şi politică cea mai apropiată de idealul libertăţii. 

Şi acum cred, argumentat, că civilizaţia occidentală a răzbit în faţa tuturor celorlalte civilizaţii şi a devenit o civilizaţie universală pentru că este superioară celorlalte.

Însă am înţeles altceva. Am înţeles că civilizaţia occidentală e bolnavă. Are un cancer degenerativ ce, mi-am dat seama, nu poate fi împiedicat. Am înţeles că civilizaţia occidentală este pe moarte.

Din acel moment nu mi-am mai făcut iluzii şi am devenit un personaj „atipic” între prietenii şi colegii mei de generaţie.

Pentru o bună parte dintre ei, încă prinşi de vraja Occidentului, acest cancer era chiar Occidentul. Şi cum nu puteau, nu pot nici acum, să accepte că Occidentul e un muribund, au îmbrăţişat cancerul ca fiind esenţa sănătoasă a valorilor occidentale.

Ei sunt prietenii, amicii, inamicii şi colegii mei de generaţie pro-UE, pro-SUA, pro-valori europene, pro- multiculturalism, pro- progresism, pro- tot ce vine de afară e bun.

Pentru o altă parte dintre ei, cancerul nu e chiar cancer. E o gripă sezonieră, cel mult. Occidentul cel minunat şi pur suferă pentru o perioadă scurtă de timp de o dileală ideologică, dar îşi revine. „Nu vezi? A ieşit Trump”, „Nu înţelegi? Uite, PPE, adică creştin-democraţi de-ai noştri, au majoritatea în Parlamentul European”, „Uite ce mişto e blogosfera conservatoare americană de pe Youtube!”…

Ei sunt prietenii, amicii, inamicii şi colegii mei de generaţie care sunt pro-occidentali pentru că nu pot să vadă vreo alternativă. Şi care, de multe ori din pricina unor precarităţi de educaţie istorică, îndrăznesc să spun, nu au ieşit din paradigma războiului rece: americani buni versus ruşi răi.

Pentru o altă categorie, cancerul este chiar esenţa Occidentului.  Occidentul a fost tot timpul rău, bolnav, antihristic, demonic, un amalgam ameţitor de conspiraţii iezuito-masonico-bielderbergiene. Răspunsul la Occident este un naţionalism „sănătos”, dacic şi orthodox, uneori legionar, alteori ceauşist, uneori rusofob, alteori antisemit şi sigur maghiarofob.

Ei sunt prietenii, amicii, inamicii şi colegii mei de generaţie naţionalişti.

Eu nu sunt ca niciunul dintre ei. Mi-aş dori să fiu pro-occidental. Adică să văd acel occident sănătos, creştin dar şi arogant, imperial şi liberal, capitalist şi militant de până în anii 60 ai secolului trecut.

Da. Ştiu. Acest occident era colonial şi războinic.

Dar să vă spun un secret pe care ar trebui să îl ştie orice copil care a citit măcar o carte de istorie universală. Sau orice creştin care a citit măcar Biblia. Aşa funcţionează istoria.

Istoria nu funcţionează pacifist. Motoarele istoriei sunt războaiele. Peştele cel mare înghite pe cel mic şi de la începuturile sale, lumea funcţionează pe dinamica stăpân-sclav.

Unde se poate lucra este la detalii: putem cugeta, negocia, construi o societate în care oamenii să se simtă ceva mai liberi, ceva mai prosperi, ceva mai stăpâni pe diverse decizii cu privire la propria viaţă, dar lumea, istoria şi viitorul ei nu au fost, nu sunt şi nu vor fi „juste şi echitabile social”, cum nici natura nu este.

Or aici apare boala Occidentului, care îngroapă acum poate cea mai puternică civilizaţie din istoria lumii. Boala Occidentului a făcut pe occidentali să creadă că lumea poate fi „justă şi echitabilă social”.

În bulele de prosperitate create de civilizaţia occidentală, au apărut generaţii care nu au ştiut ce este războiul, nu pentru că războiul fusese eradicat ci doar pentru că fusese externalizat, purtat departe de urechile şi ochii occidentalilor.

Aceste generaţii au evoluat prin mofturi şi alintare. Auto-alintare. Marea revoluţie sexuală a fost, intelectual vorbind, marea revoluţie a masturbării.

Aşa a început eroziunea fundamentelor civilizaţiei occidentale?

Care sunt aceste fundamente? Pe scurt, sunt două: filosofia greacă antică şi Creştinismul.

Desigur, se pot scrie şi s-au şi scris cărţi pe tema aceasta, dar voi explica cât mai pe scurt cu putinţă. Grecii ne-au oferit încrederea în propria raţiune, în propria capacitate de a gândi lumea curajos, sfidând naraţiunile mitologice clasice şi punând probleme din cele mai variate: de la cum să guvernăm o cetate, la cum a fost alcătuit cerul şi pământul.

Creştinismul a oferit de la evrei sensul istoriei, conştiinţa că există o raţiune în spatele mersului evenimentelor, o înlănţuire şi o finalitate. De asemenea, Creştinismul a oferit religia în care raţiunea este receptată ca cel mai mare dar făcut de Dumnezeu omului.

Astfel a apărut Occidentul. El s-a născut, cum spunea Noica, la Niceea, când Biblia şi raţiunea au pus ordine dogmatică în Biserică şi în Imperiul Roman. S-a născut în bibliotecile mânăstireşti, unde călugării, spre deosebire de cei de acum, se rugau, citeau Biblia cu Aristotel şi pe Sfinţii Părinţi la pachet cu Platon, cugetau şi aveau ca „ascultare” raţionarea, scrierea, copierea de cărţi, căutarea armoniei în gândire.

Boala Occidentului care ne îngroapă acum a lovit în ambii stâlpi.

Raţiunea a fost asmuţită împotriva credinţei şi credinţa împotriva raţiunii.  Aşa a apărut raţionalismul şi ideologiile născute din el. Şi aşa au apărut marile filosofii şi ideologii anticreştine.

Desigur, una dintre ele este marxismul, care a venit cu iluzia că societatea poate evolua la stadiul acela de „civilizaţie”  în care lumea să fie bună, egală, dreaptă, echitabilă.  Or Creştinismul, o religie cu simţul istoriei dat de către Biblie spune că aşa ceva este imposibil: lumea merge spre apocalipsă, nu spre progres. Iar promisiunea unei lumi mai bune există, dar ea vine doar de la Dumnezeu şi va fi obţinută după eşecul definitiv al acestei lumi.

O altă acţiune a bolii este psihologia. Iar sunt nevoit să simplific (că mai  mult de 3 pagini word nu citeşte nimeni pe net) şi să mă rezum la a spune doar atât: psihologia a lovit şi a reuşit să distrugă în timp morala creştină a lumii occidentale.

Lumea occidentală, creştină, funcţiona după un pachet axiologic, de valori, după o morală care se bazează pe o credinţă: voia lui Dumnezeu decide morala.

Psihologia a răsturnat (nu singură, dar repet, simplific ca să fiu cât mai sintetic) această bază a moralei. Nu voia lui Dumnezeu, ci voia omului decide morala. Desigur, bine temperată de imperativul categoric kantian.

Apoi a fost evoluţionismul.  Nu discut componenta strict ştiinţifică, biologică, a teoriilor evoluţioniste. Discut impactul acestor teorii (care nici măcar nu ne sunt livrate ca teorii, ci ca dogme ştiinţifice- ceea ce ar trebui să le facă să pară mai serioase ca cele religioase) asupra vieţilor noastre.

Darwin a smuls chipul lui Dumnezeu de pe chipul omului şi l-a readus la stadiul de animal. Iar un animal nu poate fi supus unor judecăţi morale aşa cum supui o creatură raţională, ce poartă amprenta Domnului, nu?

Darwinismul a permis deliruri ideologice rasiste (Hitler ar fi fost imposibil fără evoluţionism), a permis deliruri ideologice sociale (Stalin ar fi fost imposibil fără evoluţionism), dar a permis ceva şi mai grav: a permis aducerea instinctului în morală.  Fără darwinism ar fi fost imposibil cel mai mare masacru real care se întâmplă în istorie, aplaudat ca un drept al omului: avortul.  Un masacru de care ne facem toţi vinovaţi şi a cărui vinovăţie se cumulează.

Apoi au revenit fenomene biblice: cum ar fi practicile asociate cu Babilonul, Sodoma şi Gomora….

Chiar, v-aţi întrebat vreodată de ce Dumnezeul Bibliei nu are o problemă prea mare cu războaiele care se succed în paginile Scripturii, multe în numele Său, altele chiar la ordinul Său, dar condamnă ferm instituţionalizarea desfrânării din Sodoma şi Babilon? De ce nu a căzut foc din cer pe populaţii războinice, dar a căzut peste populaţii desfrânate?

Eu cred că are legătură cu ce spune Iisus: „Nu vă temeţi de cei care pot ucide trupul (…) ; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena” (Matei, 10, 28).

O societate a desfrâului, a instituţionalizării imoralităţii, este o societate care ucide suflete, fie că e vorba de Sodoma, de Babilon, de SUA sau de Uniunea Europeană.

Şi nu, nu vreau să par puritan (chiar am o problemă cu puritanismul, pe care îl consider parţial responsabil de situaţia în care am ajuns). Problema nu este atât păcatul, cât pierderea conştiinţei păcatului, normalizarea lui. Eu, creştin fiind, cred că Raiul va fi plin de homosexuali, lesbiene, transexuali, prostituate, iubitori de plăceri sexuale care au ştiut tot timpul că ceea ce fac nu e normalitate, care au avut conştiinţa cât de cât firavă că există o diferenţă între ceea ce fac ei şi normalitate.

Însă cred că Iadul va fi plin de sărmani care şi-au „normalizat” păcatele, care au încercat chiar să îşi impună „normalitatea” lor împotriva normalităţii raţionale.

Dar să nu predic pe aici (că mă apropii de pagina 4). Chiar dacă nu credeţi în naraţiunea biblică şi felul de a înţelege al lumii, trebuie să acceptaţi că aceasta este totuşi fundamental legată de identitatea Occidentului sănătos, de dinainte de îmbolnăvirea şi stadiul de muribund, în care se găseşte acum.

O altă lovitură a venit în numele Ştiinţei. Când auzim de Ştiinţă la singular şi cu Ş mare, să ne temem.  Ştiinţe sunt multe, diferite, lucrează cu ipoteze de cercetare, nu au dogme. Ştiinţa la singular este însă o ideologie, o religie seculară mai încuiată la cap decât o geamie de luptători ISIS, plină de ură împotriva credinţei creştine şi dispusă să gireze orice nebunie: de la teoria că ne tragem din maimuţă, la teoria că omul nu e fiinţă vie în pântecele mamei sale, la teoria că pârţurile vacilor schimbă clima, la teoria că vine încălzirea globală, la teoria că dacă toţi purtăm „măscuţa” pe faţă o să ne salvăm de o gripă atipică, etc….

„Ştiinţa” a luat locul credinţei. Şi aşa cum Creştinismul a generat morala la vremea sa, „Ştiinţa” a început să genereze propria sa morală.  O morală în care poţi pune în discuţie nu doar voia lui Dumnezeu, ci şi raţiunea, firescul, naturalul.

Apoi a început o revoluţie şi în artă. Arta, de la greci şi apoi şi la creştini, a fost o căutare a armoniei, a frumosului, a binelui, a virtuţii şi aspiraţiilor celor mai nobile. Arta avea scopul de a te înălţa sau măcar acela de a te înfrumuseţa, bucura sau măcar lămuri asupra unor aspecte sau altele ale vieţii.

Asta până de curând. Un pişoar a devenit „artă”. Un falus de oţel a devenit „artă”, un portret în care ochiul uneia căzut în gură a devenit ”artă”, o conservă cu fecale a devenit „artă”, o linie trasă pe o pânză de pictură a devenit „artă”, un pătrat negru desenat a devenit ”artă”, o banană lipită cu scotch pe un perete a devenit ”artă”….

Și cum arta speculează inclusiv economic snobismul, delirul a mers mai departe și nu a mai putut fi oprit.  Frumosul, armonia, binele, echilibrul nu au mai fost celebrate, armonia a fost aruncată la gunoi ca desuetă și urâtul, fetidul, dizarmonia, răul, greșitul au căpătat statutul de capodopere.

Dar să mergem mai departe şi mai repede.

Toate fenomenele de mai sus au început la niște niveluri înalte: academice, intelectuale de salon, cercuri științifice, artistice, etc.  Dar ele au deformat oameni care au ajuns, sărmanii de ei, la rândul lor, deformatori de opinie. Și asta într-o cascadă imposibil de oprit.

”Peștele de la cap se împute”, iar cancerul Occidentului a lovit mai întâi în Universități. Apoi de acolo în mass-media, tumorile sale au căpătat forme de ”societate civilă” și apoi au degenerat în politică.

Bula de prosperitate, faptul că banii se găseau (fie ei și pe cardul de credit, nu pe cel de debit), faptul că războaiele și grijile istoriei au fost ținute departe, au creat condițiile perfecte pentru metastază.

Generații ferite de confruntarea cu realitatea, au fost încurajate (de degenerarea deformatorilor de opinie despre care vorbeam mai sus) să viseze și să își ”trăiască visele”.  Eventual și cu adjuvanți: un drog,  un bisturiu chirurgical, un tratament hormonal, dar mai ales cu politici.

De ce există cenzura corectitudinii politice? Ca să nu fie deranjați sărmanii oameni care s-au pierdut în visele lor, să nu fie treziți, să nu aibă contact cu realitatea.

Ultimii 60 de ani de istorie a Occidentului reprezintă un război unic în istoria lumii: un război împotriva rațiunii și firescului. Un război absurd, al absurdului, un război esențialmente sinucigaș, dar un război purtat cu pasiune.

Purtat cu pasiune în școli și universități, în muzee, în cercuri culturale, redacții de presă, în parlamente și pe străzi, din care generație după generație tumorile au crescut, s-au extins, au pierdut orice întâlnire cu rațiunea.

Și așa am ajuns aici…..

Mesianismul ucrainean a întâlnit masochismul occidental

(Editorial Sputnik)

Unul din fenomenele ce caracterizează atitudinea liderilor occidentali din ultimele decenii, este resemnarea masochistă a acestora de a fi certați, puși la punct, jigniți, de proprii lor cetățeni și aliați.

Cancelarul Germaniei, Olaf Scholz, a spus la Davos că guvernul său va provoca suferință economică și socială națiunii germane, pentru a sluji ”cauzei Ucrainei”. În loc să îi mulțumească, ambasadorul Ucrainei la Berlin s-a declarat dezamăgit că Scholz nu face suficient.

Nu este un caz izolat. Aproape toți oficialii ucraineni sunt mai nemulțumiți de proprii lor aliați și discursul oficial al Ucrainei este unul de solicitări imperative, împănate cu reproșuri. Un complex mesianic pare să cuprindă statul dar și voci din societatea ucraineană, în aceste momente altfel dificile pentru țară.

Fostul deputat român Liviu Pleșoianu a urmărit povestea unei doamne din Ucraina, refugiată temporar în România, celebră pentru postările sale de pe o rețea de socializare, mai ales cea în care, coborând din mașina ei la o benzinărie, a primit bani cadou de la un bun român, doar pentru că este ucraineancă.

Întoarsă în Ucraina, o româncă i-a reproșat că nu a făcut nicio postare/comentariu în care să mulțumească României pentru buna primire. Răspunsul remarcat de Pleșoianu a fost relevant.

În opinia doamnei, românii și, în general, occidentalii, trebuie să mulțumească ucrainenilor, care ”luptă” pentru civilizație, care ”apără” cu eroismul lor Europa și Occidentul.

Doamna nu face decât să reproducă retorica oficială a Kievului. Dar iată că retorica oficială ajunge să fie crezută și de către cetățenii simpli, complexul mesianic, de ”salvator al Europei” alimentând și așa deja puternicul naționalism ucrainean.

Acest tip de mesianism național nu este unic în istorie. El a fost principalul ”combustibil” ideologic pentru ca Germania nazistă să continue războiul încă aproape 2 ani de zile, deși era evident pentru orice minte rațională că acesta fusese deja pierdut după bătălia de la Stalingrad. Milioane de oameni au murit și dezastrul a atins cote apocaliptice doar pentru că, după ce au înțeles rațional că pierd războiul, germanii s-au lăsat drogați de naziști cu iluzia că de fapt ei luptă să ”salveze” civilizația.

Din acest punct de vedere, istoria pare să se repete la scara Ucrainei. Deși vocile raționale tot mai multe îndeamnă Ucraina să înceapă negocierile, regimul de la Kiev, alimentat de această iluzie mesianică prelungește agonia propriului popor și aduce suferință în restul lumii, prelungind acest război.

Însă mesianismul ucrainean se întâlnește acum cu masochismul și submisivitatea morală a liderilor, presei și unei părți importante din societatea civilă occidentală. Pur și simplu, Occidentul acceptă umil impertinența ”mesianică” a Ucrainei și promite că va face tot ce poate ca să ajute Kievul.

Și astfel Occidentul alimentează mașina de război ucraineană care funcționează înspre dezastrul poporului ucrainean. Însă fiecare tanc, fiecare armă furnizată de Occident este primită cu aerul dezamăgit al liderilor Ucrainei care spun: ”Insuficient!”

De ce este Occidentul atât de submisiv și de masochist? Explicația este în ideologia woke, care controlează deja universitățile, mass-media și societatea civilă occidentală.

De peste 20 de ani, singurul discurs acceptabil în mass-media și academia occidentală este unul de auto-învinovățire, de minimalizare a valorilor clasice ale civilizației occidentale, de promovare a minorităților prin discriminarea majorităților.

Pur și simplu se pare că Occidentului îi place să fie jignit și umilit. Și nu doar de către ucraineni. Nu se agravase criza ucraineană când o elevă de liceu, suferindă de o problemă psihică, care absenta de la școală pentru a participa la mitinguri, certa isteric pe liderii occidentali că nu fac suficient pentru climă, în aplauzele excitat/emoționate ale acestora. Numele ei: Greta Thunberg.

UE, România și Republica Moldova: câteva concluzii

(editorial pentru Sputnik, site cu accesul interzis în România prin încălcarea flagrantă a libertății presei de către autoritățile statului)

Deși se discută intens despre aderarea Ucrainei și Republicii Moldova în Uniunea Europeană, adevăratul subiect este viitorul Uniunii Europene.

Uniunea Europeană a fost gândită de la începuturile sale ca o alianță, în primul rând economică, apoi politică și socială, între egali. De aceea principiul care ghidează Uniunea Europeană este cel a consensului unanim, fiecare stat membru al Uniunii Europene având drept de vot și, implicit, drept de veto în ceea ce privește politicile europene.

Fiecare extindere a Uniunii Europene a plecat de la premisa că statele nou primite în Uniunea Europeană sunt, cât de cât, egale economic cu statele deja membre și au voința politică și socială de a participa la idealul consensului european. Ungaria și Polonia au demonstrat însă că această premisă este una greșită.

De asemenea, extinderile Uniunii Europene au fost însoțite tot timpul de o tensiune internă: necesitatea unei reforme a Uniunii Europene, prin centralizare și renunțarea la consensul unanim al statelor membre. Tot mai mult, de iure, dar și de facto, Comisia Europeană și birocrația de la Bruxelles și Strasbourg au solicitat și au primit tot mai multă putere în detrimentul suveranității statelor membre, tocmai invocând tot mai dificila obținere a consensului în Uniunea ce a ajuns deja la 27 de state membre.

Marile puteri europene au acceptat această cedare de suveranitate, contra promisiunii că ele controlează de fapt Comisia și birocrația bruxelleză.  Ceea ce este destul de vizibil. Niciun președinte de Comisie Europeană nu a provenit din est iar pentru pozițiile acordate esticilor în structurile de conducere ale UE, sunt tot timpul presiuni ca să fie nominalizate persoane pro-europene și nu cu valori suveraniste.

Însă nici această soluție nu este suficientă. Președintele Macron propune o reformă a Uniunii Europene puternic descentralizate, cu membri de rangul 1, de rangul 2, de rangul 3, etc., pentru a satisface tensiunea din interiorul Uniunii: pe de o parte nevoia geopolitică de extindere a UE, pe de altă parte, nevoia economică și politică de a reduce, ideal, frontierele Uniunii Europene.

În fapt, România știe cel mai bine ce înseamnă această tensiune. Membră a UE de la 1 ianuarie 2007, deci de 15 ani, România este ținută departe și de zona Schengen, și de zona Euro, nu atât din pricina lipsei de performanță economică a țării sau a unor probleme reale politic, cât tocmai din pricina fricii nucleului hard al Uniunii că, odată deplin integrată în tratatele europene, România nu s-ar lăsa și digerată (cum a fost cazul Ungariei și Poloniei).

În acest context, forțarea porților Uniunii de către noi candidați este aproape o sinucidere pentru Uniune. Există două valuri de candidați care bat la porțile Uniunii Europene. Primul este cel al statelor din Balcanii ”de Vest” (Albania, Muntenegru, Macedonia, dar și Serbia) unde eforturile statelor UE de a le pacifica și uniformiza ideologic a reușit doar la un nivel superficial.

Al doilea val este reprezentat de Ucraina și Republica Moldova, a căror aderare, practic imposibilă, este foarte mult încurajată de către Bruxelles și diverse capitale din UE din rațiuni geopolitice nu tot timpul coerente și congruente cu logica.

Pentru România, aderarea Republicii Moldova are o miză particulară. Desigur, există o miză ”de suflet”, fiind vorba de două state locuite în majoritate de români și vorbitoare, în majoritate, de limba română. Aderarea la Uniunea Europeană ar fi practic o formă de unire a celor două națiuni civice ce sunt o singură națiune istorică.

Dar mai există și o miză pragmatică: aderarea Republicii Moldova va scoate România din situația dificilă de stat de frontieră al Uniunii Europene. Experiența UE confirmă faptul că mai ales în politică și în economie, marginile sunt….marginale.  Cu Republica Moldova și, eventual, și Ucraina aderate la UE, România se va ”muta” spre centru.

Însă interesele pragmatice ale României nu coincid cu interesele pragmatice ale altor state din UE și nici cu realitatea din teritoriu: atât Republica Moldova cât și Ucraina sunt state cu foarte mari probleme economice și cu conflicte militare (în cazul Republicii Moldova, din fericire, înghețate) ce fac ca Uniunea să nu își poată permite și nici să fie interesată de costurile aderării.

De altfel conflictul din Ucraina a angajat prea mult Uniunea Europeană. Aceasta ajută Ucraina și promite că va participa la reconstrucția ei după încetarea conflictului. Însă întrebarea pe buzele tuturor, mai ales în contextul în care cetățenii Uniunii simt tot mai mult efectele crizei economice, este: cu ce bani?

Și aici apar cele două soluții, care au ”bătaie” spre Republica Moldova.

Prima soluție, este soluția Macron, care presupune o Uniune Europeană foarte mult diluată, dinspre nucleul hard (Euro/Schenghen) spre marginile care se pot extinde și spre nordul Africii, dar pot merge și spre….Oceanul Pacific. Franța este țara care a formulat și reluat propunerea unei Europe unite de la Lisabona la Vladivostok. Iar imaginea unei Europe fără măcar un parteneriat stabil cu Federația Rusă, este absurdă și imposibilă pe termen mediu și lung.

Această soluție, lasă însă România într-un plan secund, (iar Republica Moldova într-un plan terț) ceea ce nu știm ce impact asupra prosperității (motivul real, cinic vorbind, pentru care un popor și-ar dori să intre în UE) are.

O altă soluție, doar pentru Republica Moldova, este ceea ce am putea numi ”soluția Tomac”, de la europarlamentarul român. Acesta, într-un moment de realism politic a înțeles că Uniunea Europeană nu poate integra Republica Moldova într-un orizont de timp istoric rezonabil. De aceea soluția sa este ”unirea” Republicii Moldova cu România.

Unirea însă este imposibilă din mai multe motive. Desigur, principalul motiv este cel al voinței celor două națiuni civice (care sunt una etnic) de a face acest pas. Al doilea motiv este cel al costurilor economice pentru România.

Dar motivul principal este tocmai dimensiunea euro-atlantică a României.  România ca membru UE și NATO nu își poate modifica frontierele, iar faptul că Republica Moldova are un conflict militar înghețat pe teritoriul ei ar transforma România (odată unită) din ”provider” de securitate (condiție sine qua non pentru a fi membru NATO), în stat problemă, care are nevoie de asistență de securitate.

De aceea nu ar fi de mirare ca, dacă se va ajunge, prin absurd, la ”soluția Tomac”, aceasta să nu ducă la intrarea Republicii Moldova în UE și în NATO, ci la excluderea României din cele două alianțe.

Pierde Rusia războiul?

Evident, războiul este câștigat sau pierdut abia când se termină. Până în ultimul moment, orice război ”se joacă”.

Însă nu pot să nu remarc faptul că mulți se grăbesc să decreteze că Rusia a pierdut războiul.

Din contra, până acum, este destul de evident că Rusia este câștigătorul. Până acum, după 3 luni de război, ce putem vedea?

Vedem cum Rusia și-a atins obiective esențiale:

1. A ocupat 90% din teritoriul celor două republici, Lugansk și Donbas.

2. A asigurat legătura continentală și securitatea energetică și de apă a Crimeei.

3. A obținut o mare interioară, cu toate avantajele economice și geostrategice presupuse (Marea Azov este de acum mare internă rusească).

4. A distrus Ucraina ca putere economică și militară, transformând-o într-un stat eșuat și o problemă economică și socială cu care….să se spele UE și NATO pe cap.

Toate acestea sunt victorii evidente ale Rusiei obținute în aceste 3 luni de zile.

De asemenea, Rusia s-a confruntat cu avalanșa sancțiunilor economice. La care a răspuns cu contra-sancțiuni. Economia rusească departe de a fi pusă la pământ, rezistă onorabil în condiții de război. Toate informațiile din interiorul Rusiei ne arată că problemele economice ale acesteia (inflația, lipsa unor produse, blocarea unor afaceri, îngreunarea schimburilor comerciale externe) sunt departe de a fi ”fatale” și sunt comparabile cu impact cu ceea ce suferă economic cetățenii UE și SUA (din pricina ”pedepsirii Rusiei” de către politicienii euro-atlantici, trebuie spus).

Însă în Rusia lumea vede pentru ce luptă. Cetățenii din UE până în toamnă se vor sătura până peste cap să mai ”salveze Ucraina” cu propriul dezastru economic.

Însă ce nu știu ei e faptul că de fapt UE e deja în capcană: Ucraina va trebui ”salvată” vor nu vor, că e pace sau război, fiind deja o piatră grea legată de gâtul UE și aruncată acolo unde e Marea Neagră mai adâncă.

Însă această perioadă neagră e departe de a se termina.

Peste tot în lume a început schimbarea. În fosta Iugoslavie, jarul mocnește în Bosnia Herțegovina și în Kosovo, toți cei frustrați imperialismul occidental ascuțind pumnalele răzbunării. La Davos, chiar la forul neoliberalismului, Vucic le-a spus destul de politicos liderilor ordinii mondiale occidentale că Serbia vrea să facă pipi pe Uniunea Europeană.

Turcia își joacă bine cărțile. Va oferi Suediei și Finlandei șansa de a câștiga Eurovisionul în schimbul alungării influențelor occidentale din Orientul mijlociu. Și transmite prin șicanele făcute Greciei, dar și prin jocul din Caucaz, că are o miză proprie în acest conflict, independentă de SUA sau de Rusia.

Rusia și China, ajutate de iresponsabilitatea și imaturitatea psihică a leadershipului american (ce așteptări să avem de la niște oameni care cred că poți fi bărbat sau femeie după cum ți se scoală sau nu….intelectual?), și-au consolidat alianța.

India, Brazilia, chiar și Mexicul, arată că în noua conjunctură geopolitică nu vor juca pe mâna occidentală, chiar dacă nu se vor implica în conflict.

China a transmis că nici nu trebuie un război să bage Occidentul în șah. Are o populație suficient de disciplinată ca să bage o carantină în Shanghai, cât să plângă Londra, Parisul și Berlinul.

Criza alimentară este deja inevitabilă și efectul ei important va fi un nou ”asalt” al Africii peste Mediterana. Ceea ce nu este rău: paradoxal un absolvent al Universității din Yaounde sau Bobo Dioulasso e mai rațional decât un absolvent de Harvard sau Stanford care e mai dresat să vorbească ”păsăreasca” corectitudinii politice și să remarce impactul schimbărilor climatice asupra comportamentului sexual cis, decât să înțeleagă realitatea în care trăiește.

Însă cel mai mare rău este însă acela remarcat în anumite discursuri de la Davos: mulți lideri euro-atlantici nu înțeleg nimic. Ei cred că sunt într-un soi de ”cruciadă” (termen impropriu, căci Occidentul este ideologic anticristic) împotriva ”barbariei”.

Prea mulți lideri euro-atlantici au vorbit despre ”necesitatea” ca Ucraina să învingă, ca să se apere astfel ”valorile” occidentale. Care valori? În sfârșit…

Ce este grav e că liderii euro-atlantici ar putea, în elanul lor anti-cruciat (acesta ar fi termenul mai bun) să împingă războiul spre faza implicării cu trupe. Și atunci doar Dumnezeu ne mai poate salva…

Despre cum România a ratat vizita președintelui Ungariei

(editorial pentru Sputnik, site interzis în România, în numele…libertăţii presei).

Vizita președintelui Ungariei, doamna Katalin Novak în România, a suscitat nenumărate comentarii în presa românească, dar și reacții oficiale. Tema ungurilor care vor să fure Ardealul, a revenit în forță.

Proaspăt aleasă președinte a Ungariei, Katalin Novak a întreprins primele sale vizite în Polonia și apoi în România. Vizita din Polonia avea drept scop, relansarea alianței conservatoare în interiorul UE, alianță subminată de divergențele de opinie între Varșovia și Budapesta cu privire la criza ucraineană și soluționarea ei.

Vizita în România nu a fost una oficială, căci foarte probabil Budapesta nu are așteptări de la președintele, guvernul și actuala coaliție de guvernare din România, nici în ceea ce privește pozițiile de reformă conservatoare și creștină a UE, nici în ceea ce privește capacitatea Bucureștiului de a avea propria sa politică externă, independentă de interesele Washingtonului și Bruxellesului în regiune.

Vizita a vizat mai ales Ardealul și comunitățile maghiare de acolo, mulți dintre ei și cetățeni ai Ungariei. De asemenea, ne place sau nu, istoria Ungariei, în aceeași măsură ca și istoria României, consideră Transilvania un loc referențial.

Programul acestei călătorii a președintei Ungariei a părut mai degrabă unul cultural- turistic. Katalin Novak a făcut sport într-un parc din Cluj, a inaugurat bustul unui principe transilvănean medieval, a vizitat biserici și muzee, ca apoi, spre indignarea presei românești, să urce un munte.

În acest interval de timp, a evitat cu hotărâre să folosească denumirea de România, preferând să vorbească doar de Transilvania, regiunea României în care se afla în vizită, un gest care nu a scăpat atenției criticilor săi.

Cu toate aceastea, nu este prima vizită a unui înalt oficial maghiar doar în regiunea Transilvaniei din România, și nici prima dată când aceștia au preferat să vorbească doar de Transilvania. Ce este inedit, e faptul că presa românească mainstream, a reacționat foarte prompt și foarte ”patriotic”.

Motivul este simplu și are un nume: Ungaria. Ungaria este statul care, membru al UE și al NATO, nu a înțeles și nu înțelege să își cedeze suveranitatea, să își anuleze agenda, să își lichideze valorile și credința, în numele ”valorilor euro-atlantice”. Așa cum face România. Și de aceea pentru propaganda oficială românească, Ungaria trebuie prezentată ca un ”exemplu negativ”, ca o amenințare, pentru a nu ajunge model de alternativă la vasalitatea și submisivitatea oficialilor români față de americani și UE.

De asemenea, ostilitatea ”istorică” trebuie alimentată, pentru a garanta că România este izolată regional și astfel și mai dependentă de ”garanțiile de securitate” ale SUA și UE.

Izolarea României este un fapt real, iar seismele geopolitice ce au cuprins deja estul Europei, sunt departe de a fi semne bune pentru viitorul României, așa cum l-au ”așternut”, euro-atlantic, oficialii ei.

Desigur, Katalin Novak nu a vorbit deloc despre România. Aceasta pentru că, în noua conjunctură geopolitică, România este irelevantă. Și, din păcate, în tot mai puține capitale se vorbește despre România.

Interesele regionale tind să ignore această bulă de servilism euro-atlantic și de agresivitate de cățel chihuahua, care a devenit statul român de mai bine de 20 de ani. Și soarta României va fi decisă independent de interesele ei, așa cum s-a întâmplat și în anul 1940, când, după 20 de ani de servilism față de Anglia și Franța, România a descoperit cu stupoare că alții îi erau vecinii și niciunul dintre ei nu iubeau Bucureștiul.

România a ratat șansa de a trimite pe președintele Iohannis să se întâlnească cu omologul său maghiar și să inaugureze împreună statuia lui Gabriel Bethlen, un mare voievod al Transilvaniei, căruia și românii îi datorează foarte multe.

A trimis în schimb un senator în opinci, care, vai!, câtă lipsă de atenție la detalii simbolice!, a pus ”la picioarele” lui Gabriel Bethlen o…..fotografie a lui Avram Iancu.

În loc ca ministrul Familiei din guvernul României să o întâlnească pe Katalin Novak, pentru a o întreba despre cum, aceasta fiind fost ministru al Familiei în Ungaria, a putut să salveze demografic țara vecină, s-a ales calea unei ”rățoieli” diplomatice la nivel de MAE.

Și în loc să aibă grijă ca pe vârful Piscului Secuiului, urcat în drumeție de sportiva președinte a Ungariei, să fluture un tricolor românesc, s-au supărat că, dat fiind și numele muntelui, acolo era o bornă colorată conform cui drapelul național maghiar.

În concluzie, nu știu dacă proverbul ”fiecare pasăre pe limba ei piere” este românesc sau maghiar. Dar sigur se va aplica, din păcate, statului român.

Cine a fost principele Gabriel Bethlen pe care îl onorează azi președintele Ungariei în insultele ”patrioților” români?

Istoria românilor a devenit cenușăreasa în programa școlară. Dar nici pe vremea când era predată cu multe ore, nu stătea mai bine, pentru că nu era predată ca istorie, ci ca un soi de narațiune menită să satisfacă niște ego-uri sau mofturi ideologice și patriotice…. De asta, nu e de întâmplare că principele Transilvaniei Gabriel Bethlen este un mare necunoscut atât pentru tinerii de acum, care abia de mai învață câte ceva la istorie, cât și de tinerii de ieri, care au învățat la istorie preponderent basme propagandistice.

Gabriel Bethlen, care a trăit între 1580 și 1629, a domnit între 1613 și 1629 peste Transilvania.

De ce e atât de important încât lângă președintele Ungariei ar fi trebuit să fie astăzi și președintele României la inaugurarea bustului său, și nu un senator PSD mai tâmp, dar ”patriot” care să facă circ și să ne facă de râs?

Să luăm ce e mai important: Gabriel Bethlen este primul (și singurul până la 1848) principe al uneia dintre cele trei voievodate care a înțeles visul lui Mihai Viteazul.

Gabriel Bethlen a dorit să unească cele trei voievodate sub numele Regatul Daciei, cu capitala la Alba Iulia. A negociat cam toată viața cu otomanii și puterile occidentale un astfel de proiect- nesusținut însă de nimeni (nici măcar de vecinii valahi și moldoveni).

O să spuneți că chiar și așa, nu se face pentru că ….Bethlen nu era etnic român. Hai să mai vedem o surpriză istorică: nici Mihai Viteazul nu era. Era, cel puțin pe jumătate, grec.

Dar Gabriel Bethlen, care era reformat (calvin) a încurajat și educația. Inclusiv pentru români. De asemenea, a scutit de anumite taxe pe preoții ortodocși români. De fapt toată politica sa religioasă a stat sub semnul toleranței și educației.

Datorită lui, copiii iobagilor au primit dreptul de a merge la școală, ba chiar au fost încurajați cu burse. A întemeiat și o Academie la Alba Iulia (iezuiții, deci rivali catolici, aveau deja un Colegiu la Cluj).

Tot el a eliberat țiganii din Transilvania din robie. De asta ei se numesc și acum ”gabori”- ca semn de recunoștință istorică.

Dar bine că acum niște români proști, dar ajunși senatori, diplomați, mă rog, trădători de țară, încearcă să masturbeze și ei ceva ”patriotic” jignind memoria unui mare principe al Transilvaniei, dar dând și o copită geopolitică Ungariei, care nu este precum România, clientă devotată și pasională a bordelului euro-atlantic….