Acum, că a mai trecut isteria, hai să privim la rece de ce România nu a intrat și nu va intra în Schengen.

Principalul motiv pentru care Bulgaria și România nu intră în Schengen este reprezentat de…Grecia. În acest moment, frontierele Bulgariei cu Turcia și Grecia, dar și frontiera României cu Bulgaria și Ungaria, arată capacitatea de ”filtrare” a acestor state. Știrile cu privire la imigranții ilegali prinși la frontier confirmă tocmai eficiența lor.

De aceea îngrijorarea UE nu este legată de securitatea frontierelor Bulgariei și României ci tocmai de dispariția acestei securități odată cu aderarea la Schengen. România și Bulgaria s-au dovedit paznici eficienți la frontierele externe ale UE (inclusiv criza refugiaților din Ucraina, dar și cea a refugiaților din Turcia, la frontiera turco-bulgară) arătând eficiența celor două state.

Același lucru nu este valabil pentru cazul Greciei, ale cărei frontiere maritime sunt tranzitate de valuri și valuri de emigranți asiatici (veniți via Turcia). E vorba de un posibil val emigraționist comparabil ca dimensiuni cu cel venit dinspre Africa, punând presiune pe Spania și Italia (via Mediterana).

Dacă Bulgaria și România ar fi fost primite în Schengen, emigranții din Grecia nu ar mai avea nevoie decât de o mașină și un plin- două de benzină, ca să ajungă la Viena, din moment ce controalele vamale, la frontiera greco- bulgară, bulgaro-română și româno-maghiară ar dispărea.

Acum, aceste frontiere se demonstrează ca fiind niște filtre greu de tranzitat. Iar UE nu are niciun motiv să renunțe la ele.

Al doilea motiv pragmatic este faptul că regiunea sud-estului Europei este nesigură geopolitic. Zonă de confluență a intereselor Federației Ruse, Turciei și Vestului, regiunea aceasta este, cel mai probabil, zona care va fi în viitorul apropiat pe masa negocierilor între marile puteri.

Turcia își construiește propriul rol geopolitic, independent de NATO și de UE, cu interese bine subliniate în sud-estul Europei. Și una din armele preferate ale Turciei împotriva UE e….presiunea migraționistă asiatică.

Serbia, va rămâne ferm în afara NATO și a UE, iar Ungaria își construiește propria poziție regională, independent de Bruxelles. Kosovo și Bosnia Herțegovina rămân regiuni „fierbinți”.
Bulgaria va ajunge în martie la un nou val de alegeri anticipate, unde se așteaptă o înfrângere categorică a forțelor ultra-pro-occidentale, în favoarea naționaliștilor filo-ruși și moderaților care vor relații bune cu Rusia.

Ucraina se va prăbuși în curând iar ce nu va intra în componența Federației Ruse, va rămâne un afganistan  foarte costisitor pentru Vest.

”Destinul european” al Republicii Moldova este doar în presa propagandistică de la București și Chișinău iar regimul Maiei Sandu înțelege pe zi ce trece că Vestul nu vrea să sufere de dragul moldovenilor. Nici în România lucrurile nu stau deloc bine.
Clasa politică pro-occidentală din România mai este votată de sub 30% din totalul românilor, iar sondajele pe bune arată că majoritatea românilor, chiar dacă nu sunt filoruși,  categoric nu vor să își lege soarta și prosperitatea de cea a Ucrainei.

Iar încrederea în Vest e pe derdeluș, chiar dacă presa mainstream doar despre asta vorbește.

Deci dacă priviți tabloul de ansamblu, e bine să vă obișnuiți cu ideea că România nu va fi niciodată în Schengen, dar că și viitorul UE în regiune cam scârțâie.

Eu nu îmi permit luxul de a boicota. Sunt prea sărac ca să fiu revoluționar boicotist.

Nu pot boicota hypermarketurile pentru că nu îmi permit tot timpul luxul de a fi ”făcut la cântar” de samsarii din piețele ”noastre”, de cartier. La fel, nu pot să merg doar la magazinul „din colț” care cumpără bulionul de la hypermarket și îi mai adaugă 2-3 lei ca să trăiască și omul de îl ține.
Sunt prea sărac pentru asta.

Sunt prea sărac să nu mă las convins de o bancă olandeză care are comisioane decente și servicii bune de homebank.

Evident, nu se pune problema unui concediu în Austria, tot din rațiuni financiare. vcf

Dar dacă, prin absurd, s-ar pune problema boicotării turistice a Bulgariei sau Turciei, nu aș putea-o face. Sunt prea sărac pentru a fi batjocorit de cârciumarii din Mamaia.

Cât despre benzinării: nici nu am carnet sau mașină. Dar și dacă aș avea, nu prea aș putea ”boicota” vreo benzinărie care are prețul ceva mai ieftin decât alte benzinării, ”bune” din perspectiva unei cauze sau alteia.

Mai sunt diverse produse pe care nu înțeleg să le boicotez pentru simplul motiv că îmi plac. Și viața e prea scurtă și prea lipsită de frumuseți ca să renunț la mici plăceri ale vieții pentru….vreo cauză nobilă. Îmi e suficient și e dramatic că trebuie să reduc anumite plăceri din rațiuni de sănătate.

Desigur, nu aș mai consuma un produs dacă vinovăția producătorului ar fi evidentă și abominabilă. Nu aș putea să mă bucur de o haină ieftină dacă am certitudinea că a fost făcută cu munca unor sclavi sau copii, de exemplu, că așa, diverse istorii și legende circulă.

Și aici aș mai adăuga ceva: am văzut campanii de boicot în care se spunea că produsul X este făcut cu salariați plătiți la un dolar pe oră în nu știu ce țară. Da. Dar asta nu e musai nedreptate. În țara aceea nivelul de trai permite și viețuirea cu un dolar pe oră.

Iar dacă boicotez firma respectivă, care va fi impactul? Patronul va fi probabil mai puțin bogat, dar sărmanul plătit cu dolarul pe oră va rămâne și fără acel dolar.

Poporul acesta român, care din 2014 încoace îmi tot demonstrează că poate atinge noi și noi culmi ale prostiei și ale spiritului de turmă, a demonstrat zilele acestea că poate și mai mult în arta de a se lăsa manipulat.
După refuzarea României în Schengen, constatăm toți cu surprindere că românii sunt mai supărați pe casierul de la benzinăria OMV și pe angajata de la Reiffeisen Bank, decât pe Uniunea Europeană și pe actuala guvernare.

Mai mult chiar, gașca de papagali care guvernează a devenit chiar eroică și populară pentru că ”boicotează” stațiunile de ski austriece și își plimbă depozitele bancare de la austrieci la….olandezi.

Departe de a fi patriotism, asistăm la un hipsterism ordinar, ca atunci cu mitingurile anti-Dragnea. Prostanul valah, supărat că nu poate să meargă fără să arate buletinul în Bulgaria sau Ungaria, a explodat ”patriotic”. E foarte supărat că România nu și-a diluat frontierele și că nu intră în Schengen.

Iar în culmea patriotismului său se ridică împotriva benzinăriilor din România cu patroni și austrieci, făcând zid în jurul clasei politice românești, a cărei corupție este depășită doar de impotența intelectuală.

Ieri stăteam la o cafea și auzeam o discuție a 3 domni de lângă mine: toți erau siguri că Rusia e în spatele Austriei.

Populime, nu popor….

Unioniștilor li se promite Basarabia strămoșească dar vor primi în schimb Maia sorosistă.

Nu toată lumea este ușor de păcălit. De ceva vreme, are loc o campanie bine gândită de promovare a Maiei Sandu în România, aceasta fiind pregătită să devină candidatul taberei euro-atlantice la alegerile prezidențiale pentru Cotroceni.

Scenariul pentru anul 2024 este unul destul de simplu și de previzibil: un candidat puternic susținut de PNL și PSD (care vor continua povestea de iubire în numele apărării „valorilor euro-atlantice”) la care se vor adăuga în turul 2, ”cu scârbă”, și UDMR și USR.

În partea cealaltă, George Simion (care va candida- nu vă luați după declarațiile de acum- este singurul prezidențiabil al AUR, plus că nu are alternativă dacă vrea să își țină partidul subordonat), va juca rolul de ”sperietoare” rusofilă. Că Simion nu e omul rușilor ci este de fapt un produs de serie al serviciilor secrete românești, tocmai cu scopul de a ține electoratul naționalist și suveranist blocat într-un naționalism fără finalizare, într-un circ de tip vadimist, iar e un ”secret” știut de orice privitor atent al spectacolului politic românesc.

Însă problema este cu candidatul mainstream: cine să fie? Soluția perfectă părea Mircea Geoană, personaj șters, limitat la ambiția de a fi și el președinte mai mult de o noapte, adjunct de șef la NATO, ceea ce îi dă un statut aparte în provinciala Românie, fără o viziune politică alta decât însăilarea unor lozinci euro-atlantice deja rumegate…

Însă se pare că Dumnezeu are alte planuri cu Geoană, aspectul său fizic din ultima vreme, inclusiv tunsoarea ”a la Davos”, confirmând de fapt zvonurile că acesta poartă un război pentru salvarea propriei vieți de cancer. Ca om și creștin, care am o amintire amuzantă foc cu Mircea Geoană (pe care o voi povesti cândva), nu pot decât să mă rog pentru ca să câștige această bătălie cu boala, așa cum mă rog să nu mai câștige nicio bătălie politică.

De la schimbarea ”look”-ului lui Mircea Geoană a început o campanie nerușinată în mass-media mainstream românească de promovare a Maiei Sandu, semn că în laboratoarele sistemului calul Mircea nu mai e miza.

Astfel s-a tăcut, sau s-au spus enormități despre mitingurile maraton din Republica Moldova contra haosului reprezentat de Maia.

În schimb, România a devenit, brusc, o aliată pasionată a Chișinăului, practic fără să mai existe ieșire a președintelui Iohannis, a premierului Ciucă și a ministrului Aurescu în care să nu fie menționată și Republica Moldova. Nu mai vorbim de faptul că lucrurile nu s-au redus la declarații. Rare sunt ședințele de guvern în care nu se mai decid „ajutoare” pentru Republica Moldova, în fapt, toate, perfuzii pentru menținerea în viață a regimului Sandu.

Maia însăși devine o eroină în paginile presei mainstream românești. Nu există o singură știre negativă sau măcar neutră. Firava sorosistă a devenit o ”La Passionaria” a ”luptei contra lui Putin”, un exemplu de femeie în politică, un model de ”bărbat de stat”. Sau, ca să citez dintr-un ofițer prost acoperit din presa românească:
”Dacă Iohannis e un bărbat mare dar un om politic mic, Maia Sandu este o femeie mică, dar un mare om politic.”
Da, da. Se dă și în Iohannis. Se va da și în alții ca să strălucească mai bine Maia.

Ultima prostie de excitat minți a fost aceea că Maia vrea unirea Republicii Moldova cu România, că Iohannis ar fi fost reticent dar că zeii euro-atlantici ar fi binecuvântat totuși voința luminoasă a Maiei.

Prostii mari cât casa, în contextul în care o astfel de unire ar da peste cap nu doar România ci și întreaga Uniune Europeană, dar….

Însă nu e așa că Maiei Sandu i-a crescut prestigiul? Uite unde se ascundea Alexandru Ioan Cuza. În trupul fragil al unei doamne cu ochi de căprioară și minte de oaie…
Nu m-ar mira ca în 2023 să o vedem pe doamna Maia Sandu cu ….barbă.

În definitiv, o Maia cu barbă ar fi o împletire reușită a tradiției românești, a voievozilor bărboși, cu valorile euro-atlantice, ale femeilor cu barbă și bărbaților cu ruj….

Nu este ușor să iubești România.
E o țară cu păcate multe. Și cu păcate rușinoase, făcute din prea mult servilism, nu din exces de orgoliu. Dacă alte neamuri în istorie suferă de pe urma unui prea mare orgoliu imperial, care vrea să îi cucerească pe alții și să afirme rostul și locul țării lor în fruntea întregii lumi, la noi păcatele sunt cele ale supraviețuirii ipocrite, al preacurviei și înșelătoriei, pe care încercăm să ni le justificăm în numele smereniei și răutăților istoriei.

Nu e bine să ne ascundem după deget, mai ales astăzi, când mândria României este aceea că e în UE și ocupată de trupe NATO iar ambițiile sale istorice, așa cum au fost formulate de președinte și premier sunt acelea de a vedea mai multă integrare în UE și mai multe trupe NATO aici.

Iar sondajele de opinie, câte sunt, cum sunt, arată că majoritatea românilor care ar vota, ar vota cu partidele mainstream care continuă politica de prostituată supusă din România.

Iar dacă e o majoritate care nu mai votează, e scârbită, acea majoritate este scârbită nu pentru că i-ar fi afectată demnitatea, ci pentru că stăpânii de acum nu le dau suficient de multă mâncare și distracție.

Ca și în timpul lui Ceaușescu. Majoritatea românilor nu s-au simțit umiliți de Ceaușești. Nu aveau nicio problemă să scandeze cele mai grotești și hilare lozinci, să elogieze în fel și chip pe cei doi țărani ajunși în fruntea țării.

Majoritatea românilor s-au supărat pe Ceaușescu pentru că nu le mai oferea nimic în schimbul elogiilor. Nu mai dădea nici papa, nici curent, nici căldură, nici distracție.
Nu îi deranja că ling ca niște câini slugarnici mâinile celor doi. I-a deranjat când mâinile respective nu le-a mai oferit mâncare…
De asta, probabil, și actualul regim va sfârși prost: pentru că nu mai are ce să ofere. Țara e un sac cu petice peste petice, de nu se mai vede materialul original…

Dar acest popor se poate trezi. Acest popor mai are o șansă. Ca în 1859, ca în 1866, ca în 1877, ca în 1916, ca în 1918, ca în 1944, ca în 1964, ca în 1968, șansa românilor este aceea că în acest popor există și energii vii, energii care pot ajunge la putere și pot forța o schimbare.

Avem elite. Le avem acolo unde nu ne așteptăm. Nu sunt în academia română (intenționat cu „a” mic, acel azil de bătrâni lași, conformiști și corupți, cu atât mai vinovați cu cât ar fi avut destulă minte ca să contribuie cu ceva la binele țării), ci pe bloguri și facebook.

Nu sunt în fruntea partidelor, dar se găsesc prin partide. Nu sunt șefi la ong-uri, dar sunt implicați social, nu sunt ierarhi de Biserici, dar sunt preoți prin parohii și mânăstiri. Nu sunt universitari (alt dublu focar- pe de o parte sfertodoctism corupt și mafiot, pe de altă parte mizerie ideologică occidentală), ci trăiesc din burse…..

Acestea, cu ajutorul lui Dumnezeu, care ține tare mult la poporul ăsta, de supraviețuim de aproape 1500 de ani.

Pentru ei spun cu încredere: ”La Mulți Ani, România!”

Notă:
Sunt des atacat că aș fi ”iudă”, ”trădător de neam” și ”hulitor de neam și țară”, dar nu mă deranjează. Cei care mă acuză fac parte din două categorii: ticăloși rău-voitori și imbecili intelectual și emoțional.
Prima categorie pur și simplu are misiune să mă ”combată” iar a doua categorie face parte din turma nefericită pe care o altă manipulare a istoriei decât cea pe care o trăim acum ar putea să o transforme într-un ….cor de lăudători ai mei.

Am vorbit despre creștinii ”caviar”, dar e bine să privim și la creștinii ”mămăligă”. Aceștia sunt majoritatea, din păcate inutilă, a celor care se pretind creștini în lumea largă.

Marea problemă, dar în același timp cea mai ignorată problemă a vieții creștine de peste tot în lume este faptul că există acolo o mulțime de oameni care se pretind creștini, sunt prezenți în biserici, vin buluc la evenimente religioase, clamează cu mândrie identitară credința creștină pe la recensăminte și sondaje de opinie, deși, sărmanii, nu sunt creștini, nu înțeleg nimic din credința creștină, ba chiar ar respinge-o cu fermitate, dacă ar fi puși față în față cu ea.

Dar toată această gloată de pseudo- creștini nu este deranjată de nimeni. Nu e deranjată de nimeni pentru că, dragii de ei, dau bine în poză.

Când vezi piața San Pietro plină la Vatican, sau când vezi marea aia de oameni de la Iași, de la moaștele Sfintei Parascheva, de exemplu, nu e așa că ai impresia triumfului Creștinismului? Și nu e așa că, dacă ai fi cleric, te-ai simți bine?
Evident.
De asta numesc pe acești creștini ca fiind ”mămăligă”. Ei există pentru că ierarhia și clerul bisericesc au nevoie de ei pentru a se sătura, pentru a își satisface iluzia că fac o treabă bună.

În fapt, știm asta din Scriptură, a fi creștin este o opțiune intelectuală. Știu, nu place termenul, dar acesta este cel corect.
Un creștin este un om care știe în ce crede și pentru care ortodoxia credinței (adică adevărul ei) este mai important decât altceva.

Acest lucru a fost dorit de Hristos. Toate cele patru Evanghelii sunt, predominant ….teorie și nu istorii cu miracole. Iisus nu își întemeiază credința pe miracole ci pe o învățătură complexă, fundamentată la rândul ei pe teologia Vechiului Testament.
Ce să mai vorbim de textele ce urmează Evangheliilor, mai ales epistolele pauline, multe dintre ele, veritabile spectacole de teologie subtilă și de dialectică intelectuală de prim rang?

Toate acestea sunt necesare credinciosului pentru mântuire- scopul vieții creștine. Ce să mai vorbim de dezvoltările ulterioare, cum ar fi dogma Sfintei Treimi, sau dogmele hristologice?

Or nu există niciun moment impresia, măcar, că toate astea ar fi o chestiune așa, ”ezoterică”, doar pentru inițiați, dar că poți fi creștin și dacă nu ai mintea mobilată intelectual de credința creștină….
Ce există este altceva: o pedagogie. Un creștin trebuie însă să evolueze în cunoașterea lui Dumnezeu, de la lucrurile mai simple spre cele complicate. Altfel…..
În rest, Mântuitorul nu vorbește niciodată că religia creștină va converti lumea. Spune, din contra, că puțini, vor alege calea îngustă a mântuirii.
De asemenea, chiar El este un model de eficiență nu în atragerea mulțimilor (astea sunt atrase ușor de orice miracol sau zvon de miracol), ci în împrăștierea lor. Vedeți extraordinara scenă din Evanghelia după Ioan, 6, 60-69…

Altfel?

Altfel: dezastrul pe care îl vedem când încercăm să luăm pulsul credinței creștine într-o țară ca România, de exemplu.

În România, creștinismul este religia dominantă, fiind la peste 99%. Recensământul din anul 2011 a arătat că doar 0,99% din populația României îmbrățișează ateismul, agnosticismul și alte religii decât cea creștină. Ceilalți 99,1% s-au declarat….creștini. De diverse confesiuni (86,45% ortodocși, 5,42% catolici, etc.), dar creștini.

Însă ce spun sondajele despre majoritatea aceasta creștină?

25,6% dintre români nu cred că există viață de dincolo de moarte. Adică….nu sunt creștini.

32,4% dintre români, nu cred că există iad. Adică…nu sunt creștini.

19,1% dintre români, nu cred că există rai. Adică nu sunt creștini.

24,8% dintre români cred în reîncarnare. Adică nu sunt creștini.

14% dintre români nu cred că există îngeri. Adică nu sunt creștini.

43,9% nu cred în existența diavolului…. Iar 44,6% nu cred în ….învierea morților.

Sondajul citat, ca multe altele, doar intuiește o realitate. Din păcate nu s-au făcut sondaje și pe teme mai profund creștine.
Personal am cunoscut mulți oameni care merg la biserică și sunt chiar evlavioși în felul lor, dar nu cred în ….Sfânta Treime.

Dacă faci un sondaj cu privire la prezența reală a lui Hristos în Euharistie, la nivel de credincioși care se împărtășesc, ”la coadă”, în duminica învierii, surprizele s-ar putea să fie înfricoșătoare.
Evident, știu ce acatist ajută, ce sfânt e util la ce. Unii dintre ei sunt versați în numărul de prosoape și lumânări la diverse ceremonii…

Baiul cel mai mare nu este însă acela că oamenii aceștia nu sunt creștini, de fapt. Baiul este acela că acești oameni sunt convinși și chiar încurajați de Biserici să se considere pe ei creștini. Se consideră jigniți când le spui că ei sunt străini de Evanghelie, străini de Hristos și că au nevoie, dacă vor să devină creștini, de o cateheză serioasă, de o formare continuă, în care seriozitatea lor în studiu să le alimenteze credința.

Căci deși sunt mămăligi, explodează nervos atunci când le jignești iluziile spunându-le evidența: nu sunt creștini, nu au nicio șansă de mântuire…..

Iar cei care ar trebui să îi convertească, îi încurajează în neștiință și le alimentează profitabilele superstiții….

Există o categorie de creștini care refuză să se „murdărească” cu vulgul.
Ei nu merg (dacă merg!) decât la biserici frecventate de ”lume bună”, cu preoți subtili în predici, cu cuconet parfumat și cor performant, versat în a face dintr-un simplu ”Doamne miluiește” o zi de post și dintr-un ”Amin”, jumătate de oră de miorlăială canto.
Alții nu mai merg deloc la biserică. Le este suficient că sunt oameni cultivați, care știu carte, citesc teologie, se cunosc cu episcopi și preoți profesori doctori, scriu ”Christos” în postările lor, musai teologice, au ”colțul” de icoane doar cu obiecte de colecție, pe care le admiră fără evlavie.

Scriu bombastic pe internet sau se adună cu like-uri emotive și comentarii pretențioase să aprecieze astfel de postări.
Vreți să le vedeți spectacolul? Paginile domnilor Baconschi, Papahagi sau Bănescu sunt prea suficiente.

Mai merg la biserici și mânăstiri pe la hramuri, mai ales dacă sunt invitați de ierarhul sau parohul locului și au niște scaune rezervate – uneori chiar în Altar, ca să nu le pută vulgul. Agapa de după e la masă cu arhiereii și preoții, care se gudură pe lângă ”domnii și doamnele intelectuali”.

Căci această categorie e cu ifose intelectuale dar și cu ceva putirință financiară, politică sau socială. Iar preoții și arhiereii sunt atrași de cei de la care pot scoate un ”ce profit”, așa cum sunt atrase muștele de miere….

Or aici este problema. Creștinismul acestor creștini ”caviar” nu mai este hrănit de nimic. Episcopii și preoții nu au curajul să îi certe și să îi îndrepte, ci se lasă ei, evident ipocrit, ”certați” și ”îndrumați” de domnii intelectuali și politicieni.

Apoi nu cunosc Biserica. Cunosc muzee, cunosc artă creștină, cunosc kitch-ul snob de desuetă măreție al liturgicului de catedrală, cunosc și ceva teorie, dar nu cunosc viața concretă creștină. Pentru că nici nu o au, nici nu o văd la alții.
Pentru ei postul este o cură de detoxifiere cool, nu o asceză. Nu e pedepsirea ”fratelui corp” care trage animalic omul înspre cele materiale, ci este o formă de a fi sănătoși și a păstra tradiția.

Având în general bani și influență, nu știu ce e aceea disperarea de a merge la un ciolan de sfânt sau de a vizita nu știu ce icoană atunci când afli că ai cancer. Se urcă direct în avion să zboare la Viena sau apelează la rețeaua de cunoștințe care le deschide imediat ușa la ”profesorul X” sau ”somitatea Y”, trecând peste cozile de sărmani pacienți disperați, care stau de la 4 dimineața, făcând acatistul sfântului Nectarie până sunt băgați în seamă de vreun rezident al ”magiștrilor medicinei”….

Desigur, iau apărarea ”prostimii” când e înjurată de progresiști, dar o fac din calcule politice. Nu se face ca tu, conservator și creștin, monșer, să lași populimea jignită de stângiștii progresiști.…

Dar nimic nu îi scoate din minți decât atunci când le este afectată propria lor proiecție cu privire la Dumnezeu și la Biserică. Și de asta reacția la cazul Tanacu.

Ce a făcut părintele Calistrat? A făcut ceea ce face orice preot gospodar la el la biserică. A plivit niște buruieni care stricau atmosfera pe acolo.

E ceva nou? Ba bine că nu. Așa e de 2000 de ani. Și Hristos a dat cu biciul să scoată pe toți ticăloșii din Templu, iar bătaia e ruptă din Rai, chiar dacă de vreo 50 de ani nu mai e cool.

Ei, de aici polemici și scandal. Tabăra creștinilor ”caviar” a sărit 100 de metri și a luat ”distanță” față de ”primitivul” Calistrat. Popa ăsta, cu liceul silvic și școala mânăstirii, strică imaginea Creștinismului pe care și-au fabricat-o caviariștii pentru ei înșiși.

Ei cred într-un Creștinism aseptic, politicos, intelectualist și moralist, cadrul perfect pentru a li se excita propriile snobisme și ifose de aristocrație a minții.

Dumnezeul lor este dumnezeul lui Kant, cu ceva picanterie liturgică barocă. Nu este Dumnezeul Bibliei, pe care îl refuză speriați și cu un ateism greu mascat.

Nu! Dumnezeul lor este un dumnezeu cultural, politicos, al valorilor morale burgheze ”sănătoase”, un Dumnezeu care nu poate să judece, nu poate să răzbune, nu vrea războiul, iubește alteritatea, e multicultural și te mântuiește vrei nu vrei.
Când le spui că Dumnezeul creștin e tocmai invers, sunt oripilați și se ascund în sofisme intelectuale ieftine.

De fapt ei nu cred. Orice text biblic și patristic e contra viziunii lor, e imediat deconstruit intelectual și decretat neconform cu singura viziune corectă a divinului, cea a lor.
Chiar dacă dumnezeul lor este avortonul orgiei dintre deismul filosofilor, dogmatismul aristotelic al catolicilor și puritanismul moralist al protestanților, născut în secolul al XVIII-lea, devenit foarte la modă în secolul XIX și generând ateismul din secolul XX….


Acest creștin ”caviar” este de fapt antihristul. Pentru că el nu este un tip onest, ca ateul sau agnosticul. El nu se așează în afara Creștinismului să își facă propria religie: Biserica dumnezeului lui Aristotel, Martorii lui Kant sau Biserica snob-burgheză de ziua a 8-a.

Nu. Ei rămân în Biserică și vor din interior să își impună viziunea, să transforme Creștinismul în ceva după chipul și asemănarea lor….
Și fac și ucenici…..

NATO a transformat Ucraina în Stalingradul Occidentului. Ei trebuie să câștige acest război pentru că dacă îl pierd, toți vor sări să sfâșie Occidentul. Știu că dacă Rusia învinge, practic acesta va fi sfârșitul hegemoniei americane.

Vina lor este că s-au împlicat prea tare, atât de tare, încât cauza Ucrainei a devenit cauza NATO.  Iar susținerea pe care Vestul o dă Ucrainei este una de război. E o glumă să spui că NATO nu e implicat în conflict, că Rusia nu luptă de fapt cu SUA&friends.

Inclusiv trupele care luptă în Ucraina au ofițeri, dar și o grămadă de mercenari trimiși din ce în ce mai puțin discret de NATO.  Armele, muniția, informațiile militare, strategia, sunt livrate de NATO. Iar ”gaura neagră” care se numește Ucraina există ca statalitate, adică mai funcționează administrativ și economic exclusiv pe banii Vestului.

Practic asistăm la al treilea război mondial care se poartă ”cavalerește”. Nu global, ci ca în Evul Mediu, local, sub forma unui ”turnir”. Evident, suferim toți, dar cel mai mult suferă ucrainenii, aleși să fie locul turnirului și ”cavalerii” Vestului.

Vestul s-a păcălit implicându-se atât de tare. E drept, criza din Ucraina venea după o gravă problemă de imagine. Înfrângerile succesive din Afganistan și zona Sahel, dar și mai înainte, Siria și Irak, arătau deja limitele grave ale hegemoniei militare a SUA &friends.

Iar multe state din lumea a doua și a treia care priveau cu respect, teamă și chiar admirație față de Vest, au început să întoarcă spatele Occidentului. De aceea Vestul avea nevoie de o revenire în forță, de o victorie de imagine.

Ei au marjat pe cartea Ucrainei așa cum Hitler a marjat pe cartea Stalingradului. Logica era simplă: SUA ”joacă” chiar în curtea Ursului și demonstrează întregii lumi că Moscova mârâie, dar nu va îndrăzni să atace. Ca și Adolf, care credea că dacă ia orașul ”lui Stalin” dă lovitura de imagine, Vestul a crezut că poate fura Ucraina Rusiei.

Ursul nu doar a mârâit, ci a și atacat, fiind, la fel, obligat, așa cum Stalin a fost obligat în cazul Stalingradului, să ia orașul cu orice preț. Și strategia este ca în Stalingrad: încercuirea (de data asta economică) și distrugerea moralului până la capitulare.

Exact ca în Stalingrad, Rusia nu poartă blitz-krieg ci război de asediu. Efectiv, fără operațiuni de amploare, având ca obiectiv înfrângerea prin epuizare a adversarilor.

În acest caz, avem două tipuri de epuizări: epuizarea Vestului, prin creșterea constantă a cheltuielilor de război dar și agravarea constantă a crizei economice.

Vestul este încă o formă de democrație iar populația Vestului a fost supusă ideologiilor progresiste totalitare primind în schimb un premiu: prosperitatea consumeristă.

Ori sfârșitul prosperității consumeriste  pune o presiune tot mai mare pe politicienii Vestului. În același timp, ei solicită disperați ca aceste sacrificii să fie făcute, pentru că dacă nu vor învinge Rusia, liderii vestici o știu, toată lumea va sări să îi sfâșie în următorii 2-3 ani.

Al doilea tip de epuizare este cea a Ucrainei, care cu toate perfuziile vestice, este terminată și nu va putea duce prea mult acest război mai departe. Fiecare soldat ucrainean care moare nu poate fi înlocuit,  iar rușii au grijă ca armata ucraineană să fie bine tocată, în timp ce ei își prezervă energiile.

De asemenea, Ucraina tinde să nu mai existe ca infrastructură. Ritmul actual al atacurilor asupra infrastructurii  deja a transformat sfârșitul toamnei ucrainene într-un coșmar ce va deveni o agonie în iarnă.

Regimul de la Kiev nu mai are ce să ofere oamenilor săi decât iluzia unor ”importante” victorii: două sate, un hambar, un oraș din care rușii s-au retras fără să piardă vreun om… Or este tot mai puțin, când nu ai curent, nu ai apă și, foarte important, în fiecare clipă de luciditate știi că, și dacă prin absurd învingi în război, nu ai niciun viitor. Pentru că Ucraina este deja o ruină îngropată în munți de datorii, un afganistan.

Dacă Vestul ar fi acceptat interesele strategice ale Rusiei, așa cum Rusia le-a acceptat pe cele ale SUA în Afganistan sau Irak, acum toată lumea ne-am fi pregătit de Crăciun, uitând, probabil de ”războiul din Ucraina”, ce s-ar fi încheiat prin mai- iunie.

Ucrainenii ar fi avut alegeri pentru un nou președinte și o nouă Radă, rușii din Donbas, Odessa, Zaporojie și Herson s-ar fi pregătit de postul Crăciunului ca cetățeni ai Federației Ruse, iar în Vest ar fi fost tradiționala febră a cumpărăturilor mai ales în contextul dezumflării rapide a inflației.

Dar așa…..

În timpul pandemiei de Covid am pierdut mai mulți prieteni, răpiți de boală, răpiți de tratamentul neadecvat, răpiți de stresul indus de delirul acestor doi ani care nu trebuie să fie uitați. Nu au fost puțini acești prieteni, iar durerea despărțirii de ei este departe de a se fi stins. Mai dau din când în când de numerele lor de telefon, de mesajele de la ei, de conturile lor de pe rețelele de socializare și, de fiecare dată, nu am cum să nu vărs o lacrimă și să am un gând de rugăciune și de speranță că după această vale a Morții, ne vom întâlni toți la înviere.

Astăzi, 13 noiembrie, se împlinește un an de când Dragoș Dumitriu a pierdut bătălia cu boala și consecințele ei. O bătălie ce nu durase puțin ci s-a întins pe luni de zile și pe care Dragoș le-a trăit, cel puțin în relația cu mine, intelectual. Ultimul său mesaj pentru mine a fost: ”Mă simt ca în ”Muntele Vrăjit”.”, referindu-se la celebra carte, pe care o tot discutaserăm amândoi prin 2020, tot în contextul pandemiei.

Dragoș mi-a fost un prieten mai mare. Și, aș îndrăzni să spun, chiar un frate mai mare. Nu avea o singură vocație ci eu, personal, i-am cunoscut vreo trei: cea politică, cea jurnalistică și cea de cercetător al tainelor universului. Și în toate trei, a găsit în mine un partener mai tânăr de discuții, de complicități, de polemici.

Dar mai avea ceva: o inteligență plină de umor, ceva ironie și farmec greu de uitat. Și mai avea un donquijotism în care nu aveam cum să nu mă regăsesc, pentru că și eu sufăr de boala asta: de a pleca la bătălii pe care nu mai vrea nimeni să le poarte.

Dragoș mi-a deschis uși, mi-a provocat mintea dar bănuiesc că i-am provocat-o și eu pe a lui, mi-a creat chiar, prin Sputnik România, dar și prin alte platforme de presă pe unde a colaborat activ, o publicitate onorantă și responsabilizantă. Pentru că Dragoș a crezut în mine și în capacitatea mea de a face treabă pentru adevăr.

Acum mai mulți ani, într-o seară, după o emisiune lungă pe care o înregistrasem cu Dragoș la un post de televiziune unde colabora, ne-am întors spre centrul Bucureștiului pe jos: câțiva kilometri buni. Era frig, a început să plouă, dar subiectul discuției noastre (dacă e posibilă o revoluție spirituală în lumea aceasta) ne-a ținut prea aprinși ca să ținem cont de vreme. Am decis să continuăm discuția chiar cu riscul de a o termina ”murați” la propriu. Și am terminat-o murați, dar convinși unul de celălalt că merită să fim prieteni și complici în ale adevărului. Ploaia aceea a fost felul în care Dumnezeu a botezat prietenia noastră.

Niciunul nu ne-am așteptat ca demența Covid să pună așa brusc capăt prieteniei noastre. De asta nu aveam întâlniri prea dese, dar aveam planuri de viitor: nopți de discuții la casa sa de la munte, zile de promenadă prin Istanbulul pe care îl iubeam amândoi…. Dumnezeu a vrut altfel și a trebuit să amânăm toate acestea pentru după înviere,  esența credinței și speranței noastre creștine.

Mai jos, o fotografie cu mine, Dragoș și un alt donquijote: Iurie Roșca. Așa concentrație de aventurieri ai spiritului doar în sud-estul Europei se mai poate găsi.

Numai cine nu cunoaște creștinismul de parohie, cel autentic, este ”smintit” de ”cazul Calistrat” sau chiar și de ”cazul Visarion”.
Ambele cazuri, deși diferite, vorbesc despre același lucru: atmosfera parohiei, a creștinismului la firul ierbii. Și nu are o dimensiune confesională: același univers îl vedem reprodus și la catolici, și la baptiști, și la adventiști, și la penticostali….

Și mai spune ceva despre inevitabila tensiune sexuală ce apare în medii unde bărbați și femei ajung la un anumit grad de intimitate spirituală.

Dacă de preoți care să cârpească o nebună sau să facă sex cu cine știe ce dusă de cap găsim mai rar, nu că ar fi rari, ci pentru că există încă un amestec de discreție și complicitate în acoperirea acestor cazuri, în orice parohie găsim, vizibil cu ochiul liber, categoria labililor psihic și emoțional.
Cu cât e preotul/pastorul mai bun, mai carismatic, mai șarmant, cu atât în jurul său începe să se construiască cercul admiratorilor devotați, iar la stânga sa apare cercul contestatarilor pasionați.

Iar acest lucru poate avea efecte din cele mai teribile asupra psihicului preotului/pastorului respectiv, dacă se lasă ”dus de val”. Probabil cel mai celebru caz din România este cel al lui Arsenie Boca, a cărui a doua parte a vieții s-a petrecut în afara Bisericii, dar bine protejat prin adulație de o gașcă de femei devotate.
Alt caz de sectarism în jurul unui guru duhovnicesc este cel al diaconului Visarion și al ”visarioniștilor”. Iar un alt caz este cel al familiei de preoți vrăjitori Argatu, cazul lui Pomohaci, cazul preotului vrăjitor de la Topraisar- Constanța, etc…. Sau cazul maicii Veronica… Sau cazul lui Iustin Pârvu de la Petru Vodă.
La greco-catolici a fost cazul cu sora Ionela și congregația ei, este circul de la Medjugorje…

Însă, cazurile de mai sus sunt deja forme de patologie eclezială, pe care Biserica fie încearcă să le administreze, fie, aplicând doctrina lui rabbi Gamaliel, din Faptele Apostolilor, le lasă să moară singure.

Însă, la o scară mai mică, în orice parohie există spectrul acestei devieri a credinței.

Ea se manifestă în două feluri: dragoste pasională și, atunci când această dragoste pasională este respinsă, se întoarce ca mânie sfântă.

Nu o să iau apărarea lui Visarion, dar nu o să fac greșeala de a vorbi despre cucoanele care acum îl reclamă ca despre niște victime. O victimă nu stă un an de zile pe Whatsapp cu agresorul ei. O victimă nu încurajează prin comportament, agresorul.

Știu, psihologii, această tagmă ideologică a modernității târzii, găsesc toate justificările cu putință victimelor. Dar sper că cititorii mei sunt oameni suficient de inteligenți ca să respingă prostia numită ”psihologie”, așa cum oamenii inteligenți în alte vremuri respingeau prostiile numite ”alchimie” sau ”astrologie”.
Simplul fapt că o epocă istorică ajunge să legitmizeze o tâmpenie ca fiind ”știință” nu trebuie să fie suficient și pentru oamenii decenți să accepte „autoritatea” unor astfel de escrocherii ideologice.

Revenind, oricărei femei care e decentă și nu e complice, un Visarion care își scoate scula în timpul spovedaniei, nu poate avea avea parte decât de un răspuns….a la Calistrat: o palmă, un pantof în cap sau măcar o vorbă de ocară: ”pe lângă faptul că ești un popă tâmpit, o mai ai și mică”.

Însă cunoaștem categoria victimelor lui Visarion: femei și bărbați în căutare de guru, de maestru spiritual, de guru, de bărbat care să le f.tă mai spiritual, mai duhovnicește, mai cu autoritate. Chiar dacă nu le f.te în mod necesar fizic.
Ele caută o f.tere spirituală, caută să se supună în fața bărbatului trimis al lui Dumnezeu, își caută un stăpân.
În lumea sexuală, aceasta se numește bdsm- și nu ar fi de mirare dacă multe din persoanele (sunt și bărbați, ca să fim onești) care caută împlinirea prin ”ascultări” parohiale sau mânăstirești- să se regăsească în fantezii gen ”Fifty shades of Grey” sau „The Story of O”, chiar mai ușor decât se regăsesc în snoave duhovnicești cu ”ascultări” care sfidează patologicul.

Aceste persoane, odată înșelate în așteptările duhovnicești, trec în extrema cealaltă. Și încep isteriile, provocările, comportamentele deviante social și denunțurile.

Soluția Calistrat- să dai una după ceafă unei femei nebune care provoacă scandal, e, desigur, una necivilizată. Dar este cea mai bună cale pentru a evita prăbușirile gen Visarion. În definitiv, mai bine o scatoalcă de trezire, decât o mizerie pornografico-duhovnicească.

În rest: nu uitați că a fi creștin înseamnă a fi rațional, cu picioarele pe pământ, respingând orice sfidează normele bunului simț, chiar dacă miroase a tămâie.