Categorie: Culturale

Doina Cornea a devenit istorie…

Doina Cornea este de acum o istorie. O istorie adevărată despre o virtute pe cât de necesară, pe atât de mult uitată.
Este vorba despre virtutea curajului de a spune ceea ce crezi, fără să calculezi oportunități, să faci socoteli cinice.
 
Doina Cornea și-a ”nenorocit” cariera universitară, statutul social, confortul relativ al intelectualului în comunism pentru a spune adevărul , pentru a mărturisi credința catolică în plină persecuție.
Doina Cornea a ales să fie mărturisitoare a adevărului și a credinței în loc să ….”reziste prin cultură”, să aleagă calea comodă.
Și a făcut-o în comunism, plătind un preț mare…. Iar după căderea comunismului nu a ocupat nici fotolii ministeriale, nici parlamentare, nu a făcut caz niciun moment de autoritatea morală pe care o dobândise prin curajul mărturisirii.
 
Acum nu mai e comunism. Nu mai există riscul să te umfle poliția pentru ceea ce crezi. Iei cel mult o amendă de la CNCD. Dar desigur e celălalt preț: al blocării unei cariere, al șomajului, al interzicerii de a fi publicat, dat pe tv, la radio sau cenzurat pe internet.
E un preț mult mai mic decât cel plătit de doamna Doina Cornea atunci. Dar câți sunt dispuși să îl plătească? Și să nu se gândească la cine știe ce răsplată după aceea, ci doar la necesitatea de a își mărturisi credința.
Și aici e un test mare al crezurilor noastre: toți ne dăm lei paralei, ne luptăm cu ISIS din fotoliu, cu Kim Jong Un, cu Putin, cu Erdogan. Iar dacă am fi trăit în comunism, s-ar fi prăbușit regimul de la puterea mărturisirii noastre, zicem noi.
Însă tăcem oportun ca să nu ne pierdem cumva jobul, acceptăm compromisuri la prețuri foarte mici, tăcem oportun în fața unor ticăloșii pentru a obține avantaje meschine. Deh, dacă ar fi Kim Jong Un, ne-am lua la trântă cu el. Dar cu șefulețul nostru, cu nenea sau tanti de la care așteptăm bunăvoința pentru câte ceva, nu ne putem pune….
 
Dumnezeu să o odihnească în pace pe doamna Doina Cornea. Și să ne dea curajul mărturisirii.
doina cornea
Publicitate

Cum vindecăm România?

Cum vindeci România? Cu spovedanie.
O logică de genul: ”marș, ca să mă așez eu” nu va vindeca niciodată țara asta.
De fapt trăiesc de multe ori senzația că nimeni nu dorește vindecare. Unii doresc să nu cumva să fie ei deranjați de la putere. Alții doresc să ajungă ei la puterea ocupată de ăilalți.
 
Lupta împotriva corupției a devenit cea mai bună justificare pentru corupția „bună”. Auzi o grămadă de voci, nu de oameni chiar proști, care spun relaxați că e bine că ambasadele statelor tutelare fac trafic de influență, corupție, că pun presiune pe un stat ce ar trebui să fie suveran ca să stoarcă țara de profit.
Aia ar fi ”corupție bună”, occidentală, nu ca asta balcanică, care trebuie convinsă.
Corect, parcă e mai nobil să suferi de un cancer metastaziat (sună și mai științific) decât de vreo holeră căcăcioasă…
 
Mediul academic românesc începe să se revolte, pe bună dreptate, în fața prostiilor ideologice. Dar alternativa nu este un învățământ academic calitativ ci ca escrocheria academică ”a noastră”, cu tați care își fac copiii doctori, mici șpăgi care țin loc ba chiar depășesc competențe intelectuale, aflări în treabă, conferințe internaționale făcute cu ….universitatea din Bălți, etc., să poată merge mai departe.
 
Lupta pentru familie nu are și soluții pastorale. Nu ne interesează convertirea homosexualilor ci…să ne ”apărăm” de ei. Chiar așa de slabi suntem încât trebuie să ne apărăm și nu să cucerim sufletele lor?
 
Milioane de români care au plecat în străinătate ca să muncească, destabilizând piața muncii de acolo, stricând pacea unor societăți așezate, cu manele și comportament ”made in Vaslui” și alte milioane de români înrudiți cu ei, luptă de zor împotriva….migrației. Nu de alta, dar migratorii nou veniți pot deranja pe migratorul moldo-vlah ce deja a pus controlul asupra lumpenului occidental…
 
Suntem antisemiți sau filosemiți în funcție de ce spune Dragnea. Dacă PSD ar fi fost împotriva mutării ambasadei la Ierusalim, antisemiții manifești de acum ar fi fost filosemiți nervoși și sioniști, De altfel toată politica noastră externă este de fapt o extensie a umorilor noastre interne. Și de asta nu există niciun motiv să fim tratați cu seriozitate de cei de afară.
 
Abuzurile sunt bune și rele după cum ne ajută. Securitatea comunistă a fost rea, dar un SRI care face poliție politică, e în cârdășie cu procurorii, urmărește tot ce mișcă e…bun.
 
Râdem cu gura până la urechi de prostiile feministe, dar ascultăm solemni imbecilitățile protocroniste.
 
Suntem foarte mândri de creștinismul nostru autentic, cu peșteri miraculoase, lumânări care (minune dumnezeiască și nemaivăzută!!!!) se aprind singure și nu ard câteva minute, morminte miraculoase, sfinți ale căror chipuri apar (ce sfânt miracol!) pe gresia din baie sau într-un dovlecel proaspăt tăiat, dar ne doare în fund că suntem campioni la numărul de avorturi din UE, că în fiecare dimineață, o bună parte din România se trezește mahmură, în timp ce o alta se scoală gata beată. În definitiv, creștinismul se contabilizează prin îmbulzeala la câte un izvor miraculos și ….banii aferenți pomelnicilor depuse acolo, nu după cultivarea unor virtuți….
 
Râdem de EBA lui Băsescu dar pupăm mâna Margaretei lui Mihai.
 
Luptăm împotriva fumatului, ca să fim și noi, ca europenii, dar copiii noștri, tot ca să fie ca europenii, se încurajează înainte de examene cu droguri mai mult sau mai puțin legale. Însă suntem mândri că fetița noastră ia, la 16 ani, xanaxul ca pe tic-tac. Important e că nu fumează și ….a devenit și raw-vegană, scumpa lui tata…
 
În această Românie soluția este să ne vedem bârnele din ochii noștri, să le scoatem, să ne cerem iertare unii altora și apoi să încercăm, la un pahar de vin (dar nu o sută!), să încercăm să ne vindecăm și să ne înțelegem.
Speranța mea este în majoritatea românilor care nu le mai pasă nici de circul politic și nici măcar de circul religios. În indiferența lor împăciuitoare, poate apar și zorii vindecării.
Oblo nelămuritul

Occident

Sunt două tipuri de polemici pe care le port.
Primul tip de polemică îl port cu apologeții români ai Occidentului. Aceștia sunt oameni care nu au încredere, de fapt, în România. Și nu din pricina comunismului. Pur și simplu sunt oamenii ironizați de Caragiale, în discursul lui Cațavencu, supărați că dacă Parisul are Sena lui, orașele lor nu au măcar un Bahlui, care trăiesc drama că ”Franța are faliții săi, Anglia are faliții ei! Numai noi nu avem faliții noștri!”
Aici sunt două categorii de oameni: cei care în anii 80- 90, în fața crizei din societatea românească au ajuns din disperare, inocență intelectuală, frustrare, să idealizeze Occidentul. Ei pur și simplu refuză să vadă că în ultimii 50 de ani, întregul Occident a trecut printr-o rapidă revoluție degenerativă, care e departe de a fi ajuns la un final și care a dus la o radicală schimbare la față a Americii și Europei, cu consecințe majore.
A doua categorie este reprezentată de românii progresiști, adepți ai revoluției culturale care distruge Occidentul de 50 de ani,, care chiar ajung să accepte dictatura relativismului (cum numea papa Benedict al XVI-lea, un occidental, ideologia dominantă în Occident) și cultura morții (cum definea papa Ioan Paul al II-lea, cultura dominantă acum în Occident). Pentru ei a ucide copii prin avort este o contracepție, eutanasierea este o metodă umană, libertinajul nu e degenerarea libertății ci expresia supremă a acesteia, gândirea slabă este normativă iar Creștinismul este ceva depășit. Paradoxul acestora este că ei admiră tocmai acea parte a Occidentului care are un discurs foarte anti-occidental, care denunță și încearcă să demoleze toate valorile civilizației europene.
Cei din prima categorie sunt dificil de convins. nu pentru că nu mi-ar da dreptate, ci pentru că nu vor să îmi dea dreptate. A îmi da dreptate ar însemna să se despartă de o speranță, de un vis. De aceea replica lor este: ”Sunt greșeli, desigur, dar nu poți rezuma Occidentul la delirul ideologic post-1968.”
Desigur, așa cum nu poți rezuma nici URSS-ul la bolșevism, nici Germania anilor 30 la Hitler, nu putem rezuma Occidentul DOAR la delirul ideologic. Însă ca în primele cazuri, delirul ideologic devine normativ, e lege, regulă și criteriu de civilizație.
Corectitudinea politică nu e un moft. Corectitudinea politică e criteriu pe baza căruia profesori își pierd catedrele, studenți sunt exmatriculați, cărți sunt interzise. Exact ca în epurările academice din Germania nazistă sau URSS….
Cultura morții a încetat să mai fie și ea un moft. Avortul a devenit un soi de ”drept al omului”. Legislația se modifică în sensul lărgirii cât mai mari a timpului în care să se permită avortul./ Sunt deja proiecte de lege care duc avortul până în momentul nașterii. Iar dezbaterile academice vorbesc deja de posibilitatea de a avorta și după naștere. În Franța e lege care interzice sub pedeapsa cu amenda și cenzurarea orice formă de discurs public pro-life.
Eutanasierea medicală din libera voință a bolnavului terminal, exprimată în urma unor controale serioase medicale care atestau imposibilitatea vindecării, nici nu mai ține cont de gravitatea bolii, de voința bolnavului sau a tutorilor săi. Medicii care invocă jurământul lui Hipocrate, care interzice eutanasia, sunt marginalizați și chiar sancționați, pentru că e lege care decide ”umanist” că suferința trebuie curmată. Cazuri de depresivi care cer eutanasierea și o primesc se înmulțesc și sunt privite aprobativ de ochiul legii. Care e diferența între evoluțiile sistemului medical din Occident și politica de eutanasiere făcută de Hitler?
Concepte fundamentale pentru civilizație sunt modificate după plac. Avem ”căsătorii” gay. Avem ”căsătorii” cu animale. Și nu, nu e vorba de mofturi ci de legi, care reglează o întreagă societate. Schizofrenia, dacă afectează identitatea de gen, devine o virtute civică și statul se grăbește să o încurajeze. În schimb, statul descurajează orice apel la valorile tradiționale. Statul nu mai recunoaște paternitate și maternitate, neagă drepturile părinților de a își educa copii, condamnă în stânga și în dreapta, cu sentințe judecătorești, A ridica obiecții de conștiință nu ajută cu nimic: numărul celor arestați pentru că au predicat învățătura creștină cu privire la homosexualitate sau la morala sexuală e în creștere, nu în scădere. În SUA sunt oameni ce au fost arestați pentru că au refuzat să aibă clienți care pregăteau ”mariaje” gay. Arestați, da.
Democrația e un cuvânt depășit în Occident. Uniunea Europeană se teme de votul cetățenilor ca dracul de tămâie. Ultimul tratat constituțional nu a fost validat de votul cetățenilor. Inițiative civice constituționale și democratice sunt fie invalidate, fie amânate și sabotate cu cinism oficial. ”Statul de drept” e noul cuvânt sfânt și poate distruge democrația doar prin sentințe de tribunal. Suveranitatea cetățenilor și parlamentelor a apus în fața arbitrariului ideologic al tribunalelor, curților supreme sau unor noi inchiziții, precum CEDO.
Iar acest delir nu afectează cu nimic viziunea imperialistă tradițională a Occidentului. În ultimii 18 ani armatele occidentale au ucis oameni, au distrus țări, au nenorocit vieți, bombardând , lovind cu rachete, înfometând prin sancțiuni economice în numele ”libertății”, ”democrației” (care nici în Occident nu mai există), ”drepturilor omului”. Dictatorii relativismului, nu au scrupule în a ”eutanasia” popoare întregi doar pentru că nu îmbrățișează valorile occidentale.
Da. Occidentul nu este doar asta. Dar Occidentul a devenit și devine pe zi ce trece, mai ales asta. Dictatura relativismului nu mai e o figură de stil ci este forma de manifestare a statului. Cultura morții nu mai e o metaforă ci este ideologie oficială.
Cei din a doua categorie nu pot fi convinși. Ei cel mult pot fi convertiți. Lor le place brava nouă lume. Sunt ai ei, se simt bine în ea, profită de pe urma ei (ucid un copil nedorit, se droghează sau speră să o facă în condiții de libertate, confundă sensul și demnitatea umană cu orgasmul orgiastic, se lasă cu plăcere dresați în corporații multinaționale, sunt fericiți că acest totalitarism nou, în relativismul său, nu descurajează, ci le încurajează dependența de mici plăceri și vicii, nu le pretinde decât o etică telenovelistică ieftină, cum este aceea a corectitudinii politice: să gândească puțin dar ”corect”. Și pentru asta există o neolimbă lozincardă mult mai faină decât cea propusă în URSS….

Polemica mea se poartă și cu cei care sunt alături de mine în a contesta degenerarea Occidentului, dar o fac justificând (din neștiință, uneori, din credință sinceră, alteori, din cinism, în multe ocazii) ideologii la fel de nocive și de criminale, filosofii politice toxice.
Eu nu vreau să justific nici comunismul, nici fascismele, nici legionarismul, nici vreun naționalism inept sau vreun fundamentalism religios, denunțând pericolul de a muri toți de cancerul care distruge Occidentul.
Nu am crezut niciodată că leacul la ciumă e holera și cel la cancer ar fi SIDA. Iar a încerca să justifici Gulagul sau Holocaustul doar ascunzându-le în spatele sutelor de milioane de copii uciși prin avort, a justifica un tembel orgoliu naționalist sau exclusivism confesional doar pentru că are niște valori opuse delirului ce a cuprins Occidentul, este din punctul meu de vedere, nu doar inacceptabil ci anticreștinesc.
Lumea începe să arate ca în ultima carte a Bibliei (imagine reluată nu întâmplător și de Orwell în 1984): terenul de conflict între trei împărții: a lui Antihrist, a lui Gog și a lui Magog. Și nu e vreuna o opțiune care să fie rezonabilă.
Ei, acestei lumi care întoarce spatele umanității, trebuie să îi opunem bunul simț articulat pe Evanghelie. Și să avem curajul creștin de a îi spune că greșește, că această greșeală o va arunca în Infern și că adevărata umanitate și soluția se găsește la Hristos.

Mai jos, fotografia uneia din victimele celebre ale delirului occidental transformat în civilizație a morții: Alfie, care a murit de foame, condamnat la moarte, din rațiuni ”umanitare” de către autoritățile britanice, chiar în timp ce scriam acest articol….

Alfie.png

 

Gânduri prilejuite de ”Ziua cărții”

O viață întreagă am lucrat cu cartea. Chiar și când am încercat să fac ceva mai pragmatic, acel ceva a fost….o editură.
Sunt cititor de profesie, sunt dependent intelectual de cărți, sunt dependent și psihic de ele. Asemenea doamnelor și metrosexualilor care se relaxează în mall-uri, eu mă relaxez într-o librărie, sau, și mai bine, într-un anticariat.
De altfel nu mai îmi plac librăriile. Au devenit toate, după calapodul Cărturești, un soi de magazine pentru snobi.

Sunt un om care lucrează cu cartea, care iubește cărți, urăște cărți, conviețuiește cu cărți. Mi-am luat special un apartament micuț de 3 camere, deși puteam lua un apartament mai mărișor de 2 camere: o cameră e bibliotecă, e locul unde locuiesc colocatarii mei de hârtie. Maică-mea poate depune mărturie: abia luat apartamentul, nu patul sau dulapul de haine au fost prioritatea pentru mine ci….rafturile. Și încă sunt insuficiente…

Dar tocmai această experiență a mea mă face să privesc nu doar cu rezervă ci și cu oareșce dispreț și antipatie evenimente din astea, precum „ziua cărții”, precum și enormitățile rostite cu acest prilej.
Iar pe oamenii care adoptă o morgă solemnă când vine vorba de cărți, care brusc sunt cuprinși de un ”fior intelectual” când vine vorba de carte în general, îi suspectez fie de snobism, fie de prostie, fie de amândouă.

Cărțile sunt foarte variate: majoritatea nu ar fi trebuit scrise. Din cele care au meritat scrise, o parte nu spun mare lucru, dar rememorează idei mai vechi.Altele aduc idei noi și interpretări curajoase. Altele așteaptă încă cititori care să le înțeleagă.
Cărțile sunt departe de a fi, toate, bengine și respectabile. Multe sunt otrăvite. Iar otrava lor e cu atât mai periculoasă cu cât există acest bun renume al cărților, un mit conform căruia o carte nu are cum să fie primejdioasă.
Apoi sunt prea multe. Vorbim deja de o industrie a cărții, de tipografii care nu prididesc să scuipe cu maculatură peste toată lumea. Or cultura, care da, se transmite mai ales prin cuvântul scris, care nu poate funcționa fără carte, nu a fost, nu este și nu poate fi ”de masă”. Ideea de ”best seller” nu e o garanție a calității ci, de cele mai multe ori, din contra. Cultura este structural anti-democratică. Valorile culturale autentice nu se stabilesc nici prin vot, nici prin numărul de cumpărători.
De aceea când cartea a devenit din instrument de comunicare a unor idei, ca o cale de dialog cultural, în subiect și material de industrie tipografică și editorială, atunci ea a devenit un pericol chiar pentru ideea de cultură.
Ce vedem acum când intrăm într-o librărie de tipul ”Cărturești” (model devenit normativ, se pare, pentru majoritatea librăriilor din România)? Rafturi întregi de maculatură. Cărți motivaționale, ezoterism, raftul de ”religie” infestat de cărți cu teorii stupide ale conspirației, raftul de ”filosofie” otrăvit cu aiureli zis-sapiențiale. Și, printre cărți, parcă pentru a încerca să obțină un soi de ”noblețe culturală” prin molipsire cu acestea, o grămadă de răhățișuri foarte scumpe, de ceaiuri, căni, pixuri, suporturi de cărți de vizită, lanternuțe și jucărioare ce, odată cumpărate dintr-o librărie, dau cumpărătorului vaga impresie că a făcut un act cultural.

Nici târgurile de carte, nici ”ziua cărții” nu ajută prea mult la o clarificare. De fapt scopul lor nu este să ajute cultura ci să promoveze industria editorială.
Cultura are nevoie de ”canoane” și de bibliografie. Are nevoie de o cenzură care să îl elibereze de prea multele cărți.
În vechime, când nu aveam industria de carte, riscul era acela de a te limita intelectual, de a te bloca între câteva idei găsite într-o carte. De aceea se pare că sfântul Toma de Aquino ar fi spus: ”mă tem de omul unei singure cărți”.
Acum pericolul pare să fie invers: trebuie să ne temem de oamenii care s-au alimentat cu cărți proaste, pe care le creditează pentru simplul motiv că ”sunt cărți”, care pentru simplul fapt că au citit împrăștiat, nesistematic și (grav!) pasional, ajung să se creadă deștepți, autorizați, intelectuali….
Dacă până în modernitate îndemnul era să citești mult, pentru că se tipărea puțin dar bine, pentru că exista un anumit respect și al scriitorului față de cuvântul scris (până și pornografia antică și medievală e literatură de foarte bună calitate- vedeți Măgarul de aur sau Decameronul),acum îndemnul ar fi să citești atent. Și să îți iei magistru care să te învețe cum să citești și să te îndrume ce să citești.
Acest magistru ar fi trebuit să fie în școală…. Acum și școala este infestată de maculatură, iar gunoaiele motivaționale devin chiar bibliografie obligatorie….

31144273_1694839097270260_1578939568395124736_n (1)

Universitațile de azi?

Mă întreabă cineva ce părere am de supărarea Universităților?
 
Păi ce părere să am?
Universitățile din România sunt o rușine. Și nu pentru că nu ar fi salarii bune, nu pentru că nu ar fi bani și de cercetare. și de documentare, ci pentru că sunt instituții anchilozate birocratic și în care găștile fac legea din punct de vedere academic. Fiecare facultate găzduiește câteva cuiburi de viespi care poartă războaie între ele și nu produc nici miere, nici lăptișor de matcă, dar sunt generoase în venin.
Acum se supără că primesc bani mai puțini de vită furajată, pardon, de student ”format”.
Dar stați că nu greșesc: Universitățile de stat din România așa își tratează studenții: ca pe niște vite pentru care primesc subvenție, sau pe care le mulg (cele cu taxă).
Drept pentru care facultățile nu sunt în căutarea performanței intelectuale, nici a calității cercetării ci ….la strâns cât mai mulți viței în cireada lor. Pentru unii le dă statul bani, alții scot ei bani pentru facultate.
 
Studenții buni, care chiar vor să facă carte, se pierd în marea masă a studenților adunați ca să se facă norme- inclusiv norme de licențiați, masteri și doctori, de parcă am vorbi de producție la hectar, nu de elitele viitorului.
Standardele de calitate scad tot mai mult. O lucrare de licență arată acum ca o lucrare de seminar de acum 20 de ani. Aceasta nu pentru că nu am avea studenți capabili, ci pentru pe lângă ei sunt zeci, chiar sute de tineri care nu ar trebui să fie studenți, dar trebuie să treacă, să devină licențiați, masteranzi, doctoranzi, ca să se justifice universitățile de pe urmele lor.
Avem Universități de stat aproape în fiecare județ, când nici măcar cele din cele 3 mari centre universitare: București, Iași și Cluj, nu sunt capabile să genereze elite.
 
De altfel nici nu se mai dorește generarea de elite. Aici e deja normă europeană și principiu occidental: Universitățile nu trebuie să mai producă elite ci trebuie să dea oricui dorește și plătește (dacă nu intră la fără taxă, să plătească statul pentru el) diplome.
De aceea viitorul erudiției, spiritului intelectual, al reflecției academice, nu mai este de ceva timp în Universități. El trebuie să emigreze în alte zone, să găsească alte căi de supraviețuire.
Școala lui Teodor Paleologu, de exemplu, este un loc unde tânărul care vrea cunoaștere academică poate să o găsească. La Universitate poate găsi diplome…
Pentru însă cine dorește să caute cultura, erudiția, cunoașterea academică, Universitățile sunt asemenea cimitirelor în care cineva ar  vrea să găsească oameni vii. Găsește, dar doar în trecere….

Oblomov și Ceai

PSD, CpF, BOR și….referendumul pentru familie

Văd că e supărare mare că PSD vrea miting pentru familie în luna mai și că tinde să acapareze subiectul referendumului pentru definiția tradițională a căsătoriei.
În principiu a dreptate. acest subiect nu ar trebui politizat.
Însă nu pot să nu remarc câteva lucruri care mă fac să mă gândesc că acest demers inițiat de Coaliția pentru Familie a cam rămas un demers al PSD.
 
Mai întâi la nivel de partide politice, vedem un USR care se opune categoric, un ALDE care e în alianță cu PSD; dar e și în alianță și cu ALDE-le din UE, care e foarte sensibil la teme gay, ca atare încearcă să se strecoare cât mai nevăzut pe subiect.
Avem un PNL care nu e doar abulic, dar e și dependent de umbra lui Iohannis, care din motive probabil intime, este unul din adversarii cei mai porniți împotriva referendumului. De aceea liberalii pun bețe în roate, dar nici nu protestează.
Deci PSD este singurul partid care și-a asumat această temă, a spus explicit că o susține și depune și eforturi în acest sens.
 
Dar PSD este singur și când vine vorba de sfera societății civile. Aici ONG-urile care ocupă încă rolul și locul de societate civilă sunt mobilizate în contra demersului.
Coaliția pentru Familie, care este promotorul acestui demers, e o realitate paralizată tocmai de principalul său aliat: Biserica Ortodoxă română.
Înainte să mă acuzați că atac ”sfânta Ortodoxie a neamului românesc”, vă invit să vă aduceți aminte de prima jumătate a anului 2017. Atunci Biserica Ortodoxă română părea că se trezește la realitate.
O trezire greoaie, cu multe gafe (alunecările spre legionarism ale episcopului Spaniei și Portugaliei care făcea ce făcea și tot cu ”mucenicii” Moța și Marin ajungea în gură), dar autentică.
De Bunavestire a anului 2017, când prin tradiție se organizează marșurile pentru viață, BOR și-a asumat organizarea evenimentului. Acest lucru a deranjat pe inițiatori (catolici și evanghelici) dar harta țării s-a umplut cu localitățile care organizaseră marșuri pentru viață.
E drept, majoritatea evenimentelor au fost șchioape: cu mobilizări ale preoților prin circulare arhierești și reduse de multe ori la simple ieșiri ale popei, țărcovnicului și enoriașilor până la primăria din localitate sau doar curtea bisericii.
Nu au lipsit nici tradiționalele mobilizări ale tinerilor în ițari și opinci, nici excesul de steaguri tricolore…. Dar, în linii mari, a fost un eveniment care arăta că uriașul civic adormit care este BOR a început să se trezească.
Apoi aduceți-vă aminte de Pastoralele de Înviere de anul trecut și comparați-le cu cele de anul acesta. Atunci mai toți ierarhii prinseseră glas: temele sociale apăreau, erau exprimate, justificate teologic și glasul profetic al Bisericii Ortodoxe române care nu mai folosise niciodată laringele ierarhilor, începea (răgușit, timid, cu unele gafe) să se audă.
 
Însă în vară totul a revenit la normalitatea de dinainte: a unei Biserici care nu vrea să deranjeze nici măcar cu atingerea unui fir de busuioc sistemul, sistem care îi dă o leafă, bani să își construiască biserici și chiar să organizeze inutile dar pompoase congrese și simpozioane.
 
Motivul? Îl știe toată lumea: începea (și se și stingea) scandalul provocat de homosexualitatea episcopului Corneliu Onilă, Cunoscătorii știu că odată cu izbucnirea acestui scandal porno a început să circule la altitudinile dealului Mitropoliei și la înălțimea jilțurilor episcopale și un pomelnic, despre care gurile rele spun că ar conține numele a 19 ierarhi sinodali ce au săvârșit cu voia lor păcatul sodomiei.
Acesta se pare că a fost un argument serios pentru ca din vara anului trecut Biserica Ortodoxă română să uite că există Coaliție pentru Familie, referendum, chiar și o problemă a homosexualității.
Episcopul Corneliu Onilă nu a fost caterisit sau pedepsit ci doar convins să se demită (ceea ce nu a afectat cu nimic statutul său episcopal) iar evenimentele din viața BOR nu au mai fost prilejuri de a mai vorbi despre familie și viață, ci de a reveni la subiectele mult mai confortabile pentru ierarhi, a necesității de a da bani Bisericii pentru ca aceasta să ctitorească.
De Paștile actual, la niciun an de la Paștile trecut, când ierarhii vorbeau despre familie și provocările contemporane, pastoralele s-au întrecut în …subtilități dogmatice cu privire la Învierea Domnului. Probabil cu speranța îndreptățită că stăpânitorul acestei lumi nu va mai face public încă un nume, sau chiar mai multe, de pe pomelnicul mai sus menționat. Că are de unde….
 
Celelalte culte, enervate încă din primăvara anului trecut de comportamentul ortodocșilor care îi marginalizaseră la marșul pentru viață, sunt oricum insuficient de puternice ca să conteze cu adevărat. Și sunt și puțin credibile: doar nu o să voteze ortodoxul la îndemnul ”pocăiților”, nu?
CpF-ul s-a pierdut în nimicuri așteptând ca cei de pe Deal să îi mai bage în seamă. Au făcut o coaliție ”Împreună”, în care tot ei, cei din CpF, și-au împărțit funcțiile oricum onorifice din conducere.
 
În tot acest timp, PSD a modificat legea cu privire la referendum, a obținut trecerea ei prin Parlament, se luptă împotriva eforturilor lui Iohannis, USR și PNL de a obține blocarea ei și…..este singurul capabil să aducă numărul de voturi necesare pentru trecerea referendumului pe noua lege.
Acum judecați și singuri: au furat pesediștii tema familiei? Sau au preluat-o din colbul în care fusese lăsată de o Biserică care are treburi mai importante (cum ar fi terminarea catedralei, desigur) și de celelalte partide care nu vor să supere ambasada SUA, Bruxellesul și pe domnul Iohannis?
Duca

De ce supără papa Francisc?

De ce papa Francisc e atât de criticat și victima celor mai teribile manipulări de presă?
Pentru că încă de la începutul pontificatului său, el a atacat mai subtil sau mai deschis un Creștinism confortabil.
Și nu e vorba de creștinismul confortabil al relativiștilor, saducheii acestui veac, ci de cel al conservatorilor, fariseii acestui veac.
Și de asta papa este atacat mai ales dinspre farisei.
 
Papa a atras atenția asupra unei ispite subtile și eficiente: aceea de ne justifica prin asumarea unui Creștinism confortabil.
Da. Sunt heterosexual, îmi plac femeile, îmi place mâncarea, păcatele mele sunt mândria, lăcomia, curvia chiar, nu pot face tot ceea ce Hristos și Biserica îmi pretind. Și evident nici nu îmi prea convine.
Însă sunt creștin și îmi place asta, ba chiar e o formă de identitate socială care îmi convine: atunci ce fac? mă transform într-un ferm cruciat împotriva prostiei ideologice a ”căsătoriilor” homosexuale și îmi reduc tot Creștinismul la această temă convenabilă, facilă (că realmente ea nu mă afectează pe mine), ba chiar ies și un pic de erou al credinței dacă plusez pe acest subiect.
 
Sunt creștin dar viziunea mea asupra lumii a fost marcată mai degrabă de istorii cu cavaleri decât de Evanghelii. De aceea, cu Biblia în mână și cu ochii la Fox sau Realitatea TV, aprob bombardarea unor popoare în numele libertății, adevărului, democrației, aplaud războaie de invazie care au ca scop ”eliberarea” unor popoare de niște lideri pe care i-am considerat eu ca fiind dictatori.
Ignorând Evanghelia, cred că ar trebui pusă mitraliera pe refugiații care năvălesc în Europa ”mea creștină” pentru că, nu e așa?, există riscul ca printre ei să fie și teroriști.
Dar în schimb sunt în fruntea mișcării pro-life. Ba chiar investesc toată disponiibilitatea mea creștină în această bătălie, ajungând să mă autoconving și să mă justific, zic eu, în fața lui Dumnezeu, că un copil ucis prin avort e mai victimă decât un om ucis de o bombă aruncată în numele….libertății și democrației.
 
Da. Papa Francisc e conștient ca și noi că avortul e o crimă și transformarea homosexualității în normă socială firească este o abominație. Dar a devenit conștient și de faptul că de pe urma avortului și a devierilor ideologice postmoderne profită și o erezie veche și în același timp nouă: pe care el o numește neo-pelagianism, cu explicațiile doctrinare de rigoare, dar ar putea fi numită și neo-fariseism.
Această erezie face ca în numele unor virtuți să ajungem să ignorăm alte păcate, ca pornind cruciade în numele lui Hristos, să ajungem la logica celebră a cruciatului care, neputând să mai distingă creștinii de dușmani a spus: ”ucideți-i pe toți, Dumnezeu îi va alege apoi pe ai Săi” (logică pe care mulți pretinși creștini conservatori o au când vine vorba de…refugiați, de exemplu).
Homosexualitatea și absurdul ei ajunge să justifice în Biserică pe unii creștini care atât de mulțumiți că nu sunt ”precum sodomiții”, ajung să fie caiafe cinice și morminte văruite…
 
Papa Francisc, atrâgându-ne atenția că ”morala nu începe de la curea în jos”, dar și că nu noi suntem măsura moralei, ci Evanghelia, ne face un serviciu nu doar apostolic ci și istoric. Avem nevoie de o astfel de trezire. Și nu doar noi , creștinii catolici, ci toți creștinii care au ajuns să aplice Evangheliei logica unui alt mare conservator contemporan, George Becali (acest Donald Trump valah) care spunea că subliniază cu galben ce îi place într-o carte și cu roșu ….ce nu citește.

papa francesco

De ce aș pleca din România?

Chiar nu înțeleg de ce aș vrea să trăiesc în altă țară și nu în România…
Mai toate motivele pentru care în anii 90 poate că m-aș fi gândit poate să plec din țară acum au fost depășite.
Ce mai ai să reproșezi României de acum? Că nu are autostrăzi, da. Dar cum eu nu sunt șofer nu pot spune că trăiesc o dezamăgire personală din pricina asta.
În rest, toate problemele românilor sunt și problemele occidentalilor. Spectrul șomajului bântuie și în Occident, și în România mea, prostia ideologică parcă e mai acută dincolo decât aici, salariile sunt mai mari dincolo, dar și costul vieții este mai scump (iar dacă la noi îl egalează uneori pe cel din Occident se datorează tot obsesiei tâmpe de a fi ca occidentalii, care ne-a dus să ne negociem foarte prost aderarea la UE).
Mizerie? Am văzut gunoaie în Italia. Oameni urât mirositori și ai străzii am văzut și prin capitale occidentale, de furat am fost furat și la Roma, și la București.
Marea cultură? De câțiva ani și librăriile noastre arată ca cele occidentale. Muzee? Pot să fiu turist la Paris și să nu trebuiască să mă văd acolo ca să le văd. Și apoi câți din imigranții români s-au dus în Italia ca să se bucure de Galleria degli Uffizi?
Universități? Nu pot vorbi de facultățile tehnice, unde probabil că laboratoarele sunt mai dotate dincolo decât sunt încă aici, dar categoric pentru un om care vrea să gândească liber, universitățile românești sunt încă (ce trist e acest încă) libere. Ceea ce nu se poate spune despre niciun departament umanist respectabil din afară, care va încuraja toceala, proletariatul cultural, mentalitatea de politehnist al spiritului, dar nu Ideea. Decât dacă nu cumva ideea este una feministă, gender, o lozincă contra rasismului presupus, o denunțare a incorectitudinii politice din cultură și artă.
Da. E plin Occidentul de mari intelectuali și de stânga și de dreapta. Dar nu pot să nu remarc că până și o vedetă a nonconformismului filosofic ca Zizek preferă să rămână cu cartierul general la el acasă, în Liubliana, în Slovenia decât să locuiască în Vest.
Cât despre un Scruton- a fost dat afară politicos din mediul academic: prea conservator pentru noua lume….
 
Oricând voi putea, voi merge să vizitez altă țară, să mă bucur de o altă cultură, de o altă bucătărie, dar nu regret că m-am născut și că sunt român.
Și dacă am regretat acum ceva ani, pot spune că motivele de regret au cam apus toate.
Evident, se poate și mai bine. Și mă enervează o grămadă de lucruri. Dar nu plecând din țară voi face să fie și mai bine. Și nici nu am vreun motiv să cred că în vreo altă țară voi deveni brusc zen și mulțumit.
Când o să fiu mulțumit de toate, înseamnă că o să fiu mort și în Rai.

Bogdan D.

De ce nu putem avea o miscare politica si civica conservatoare în Romania?

De ce nu putem avea o mișcare politică și civică conservatoare în România? Pentru că pur și simplu nu poți pune în aceeași cameră pe cei care se pretind a fi conservatori.

Conservatorismul românesc contemporan este o chestie foarte pestriță și foarte mediocră din punct de vedere doctrinar.

Există un conservatorism ”de salon”, al unei intelighențe formate la începutul anilor 90, ca un ifos elitist, un dispreț manifestat civic față de marea majoritate a românilor care votau ”cu comuniștii” și nu cu favoriții lor.
Apoi există un conservatorism care nu e creștin ci este unul confesional: un conservatorism ortodox, unul catolic, altul evanghelic, compatibilitatea între aceste tipuri de conservatorism fiind subminată de reticențele teologice.

Apoi e naționalismul care duce la un anumit tip de conservatorism, de cele mai multe ori inutil politic, pentru că alunecă spre paseism și pășunism. Acestuia i se opune conservatorismul american și european, adaptat prin copy/paste de către unii români. Așa cum ai și un conservatorism fascinat de Dughin, Evola și alte basme mai răsăritene.

În sfârșit, ai și combinații între aceste tipuri de conservatorism, unele reușite, altele abia funcționabile.
Ce poți scoate de aici? Evident că nimic.

Am crezut și eu că e posibil ca din mișcarea pro-familie și viață să se nască și acea unitate conservatoare. Din păcate este mai mult decât evident că singura speranță a acestei mișcări nu este decât voința partidelor politice de a nu își supăra electoratul captiv creștin. Coaliția pentru Familie e departe de a fi o coaliție unită, orgoliile, mai ales cele confesionale, sunt mai eficiente decât Soros în subminarea oricărui dialog între conservatori. Cât despre Mișcarea Împreună, noroc cu Cioloș care, probabil din neștiință, a folosit termenul ”împreună”, de am aflat și noi de existența ei….
Bisericile din România sunt și ele incapabile să ajute la apariția unei mișcări conservatoare. Și poate că și bine fac. Însă motivația din spate nu e însă una bună: în fapt, complicitatea dintre stat și culte, complicitate de pe urma căreia cultele se asigură că primesc bani iar statul se asigură că primește loialitate, este singurul motiv pentru care nici BOR, nici altă Biserică sau comunitate eclezială creștină din România, nu e motivată să își asume nici măcar răgușit glasul profetic…..

Însă cheia eșecului conservatorismului stă în lipsa unei viziuni.

Cât timp te consideri conservator dar sursa ta de inspirație e în paginile revistelor 22 și Dilema, e clar că ai o problemă cu propria ta identitate. Ai de ales, ori îți asumi faptul că ești un stângist progresist dar elitist și le citești mai departe, ori renunți la ele și cauți să gândești mai conservator.

Cât timp conservatorismul tău se reduce la aștepta să vină ”Lumina” de la Washington și predici pe aici nerozii libertariene și alte lozinci de le-ai furat de pe net de la cine știe ce blogger american ridicat la statutul de ideolog de preerie, nu te poți aștepta să te înțeleagă cineva din România, nici măcar creștinii evanghelici, chiar dacă îi păcălești cu accentul tău americănesc, care seamănă cu al pastorilor lor și nu poți aștepta la înțelegere din partea celorlalți conservatori.

Cât timp conservatorismul tău e o veșnică (chiar dacă ”mascată” cum e în revista Rost) comemorare a ”Căpitanului” sau se reduce la o isterie naționalistă în care mereu alții sunt de vină pentru că nu suntem o țară mai frumoasă ca soarele de pe cer, nu te poți aștepta să găsești înțelegere la oamenii cu picioarele pe pământ.

De asta eu nu mai îmi fac de mult iluzii politice cu privire la apariția unui partid autentic conservator care să unifice energiile conservatoare din societatea noastră. Aveam o speranță: că măcar o societate civilă conservatoare va apărea, să ne salveze de presiunea infiltraților ambasadelor și ai lui Soros din ong-urile din România. Apune și asta…

Într-un fel, paradoxal sau nu, a fi conservator în România este mai asemănător cu imaginea ideală a conservatorului american: un cow-boy singuratic, care călătorește prin preerie, încercând să împartă dreptatea prin saloon-urile unde se oprește să își bea amarul.
Sau cu….Mărgelatul, ca să fiu mai pe gustul conservatorilor mai naționaliști….

 

florin-piersic-Margelatu-Totul-se-plătește

 

 

Drogurile

Drogurile, oricât de ”ușoare” ar fi ele, au consecințe, distrug creiere, distrug rațiuni și vieți.
Trăim într-o lume în care pare atât de firesc să fii ”high”, să fumezi un ”joint”, în care e ”cool„ să evadezi departe de propria ta rațiune.
Eu am descoperit în timp, înfricoșat, că cei care nici nu am încercat așa, de coolness, calea drogurilor, suntem foarte puțini. Iar cei care nu ne-am amețit rațiunea măcar cu un xanax, acolo, suntem și mai puțini.
 
Nu bielderbergii, masonii sau extratereștrii distrug această lume în care trăim noi. Nu.
Lumea noastră este distrusă de succesiunea de generații de după 1968, în care drogurile au devenit ceva tot mai firesc, tot mai normal, în care filosofiile au fost înlocuite de ideologii, fie și pentru că un creier făcut impotent de droguri nu poate să mai gândească idei ci doar să se răstească lozinici. În care religiile serioase au fost înlocuite de o spiritualitate a la Osho, căci neuronii năclăiți de toxinele drogurilor nu mai pot să ducă rațiunea prea departe….
An după an, generație după generație, ne degenerăm. Și o facem în așa fel încât ne pare „cool„ degenerarea.
Delirurile și contradicțiile logice care caracterizează tot mai acut civilizația occidentală nu sunt produsele unei reflecții de bibliotecă, fie ea și tembele, nici ale unor conspirații de lojă, ci ale unor individualități ce aleg refuzul realității, și aleg să refuze realitatea fie drogându-se, fie inspirându-se din revelațiile drogaților.
 
Dacă se dorește salvarea Occidentului, această salvare trebuie să înceapă cu o foarte concretă dezintoxicare……

Oblo nelămuritul