Categorie: Polemică

Voi mai tineti minte sportul acela cu balonul rotund?

Când eram adolescent exista un sport la care românii erau suficient de buni ca să umple de mândrie pe părinţii, bunicii mei, colegii mei.
Ce isterie era. Era ca de revelion când erau campionatele mondiale ale sportului ăstuia şi ai noştri jucau şi chiar şi câştigau.
 
Între timp am crescut mare şi sportul acesta a dispărut din România. A apărut în locul lui un univers straniu, în care oameni care numai alură sportivă nu au, vând şi cumpără jucători ai unui sport care e inexistent, fac afaceri de sute de milioane de euro, iar statul construieşte stadioane monumentale, şi probabil funerare, ale acestui sport rege.
Mai aflu că ar mai exista şi jucători încă vii ai acestui sport: dar nu ştiu dacă mai joacă, pentru că tot ce ştiu despre ei este că se droghează, s-au bătut în nu ştiu ce discotecă, şi-au găsit o nouă iubită, au cumpărat o pereche de sâni artificiali unei amante, etc..
 
Şi mai există şi o Federaţie naţională a acestui sport în care se mai joacă ceva, dar nu sportul respectiv: se joacă pentru funcţiile în federaţia respectivă.
 
Vorbesc, desigur, de fotbal.
minge
Publicitate

PSD, CpF, BOR și….referendumul pentru familie

Văd că e supărare mare că PSD vrea miting pentru familie în luna mai și că tinde să acapareze subiectul referendumului pentru definiția tradițională a căsătoriei.
În principiu a dreptate. acest subiect nu ar trebui politizat.
Însă nu pot să nu remarc câteva lucruri care mă fac să mă gândesc că acest demers inițiat de Coaliția pentru Familie a cam rămas un demers al PSD.
 
Mai întâi la nivel de partide politice, vedem un USR care se opune categoric, un ALDE care e în alianță cu PSD; dar e și în alianță și cu ALDE-le din UE, care e foarte sensibil la teme gay, ca atare încearcă să se strecoare cât mai nevăzut pe subiect.
Avem un PNL care nu e doar abulic, dar e și dependent de umbra lui Iohannis, care din motive probabil intime, este unul din adversarii cei mai porniți împotriva referendumului. De aceea liberalii pun bețe în roate, dar nici nu protestează.
Deci PSD este singurul partid care și-a asumat această temă, a spus explicit că o susține și depune și eforturi în acest sens.
 
Dar PSD este singur și când vine vorba de sfera societății civile. Aici ONG-urile care ocupă încă rolul și locul de societate civilă sunt mobilizate în contra demersului.
Coaliția pentru Familie, care este promotorul acestui demers, e o realitate paralizată tocmai de principalul său aliat: Biserica Ortodoxă română.
Înainte să mă acuzați că atac ”sfânta Ortodoxie a neamului românesc”, vă invit să vă aduceți aminte de prima jumătate a anului 2017. Atunci Biserica Ortodoxă română părea că se trezește la realitate.
O trezire greoaie, cu multe gafe (alunecările spre legionarism ale episcopului Spaniei și Portugaliei care făcea ce făcea și tot cu ”mucenicii” Moța și Marin ajungea în gură), dar autentică.
De Bunavestire a anului 2017, când prin tradiție se organizează marșurile pentru viață, BOR și-a asumat organizarea evenimentului. Acest lucru a deranjat pe inițiatori (catolici și evanghelici) dar harta țării s-a umplut cu localitățile care organizaseră marșuri pentru viață.
E drept, majoritatea evenimentelor au fost șchioape: cu mobilizări ale preoților prin circulare arhierești și reduse de multe ori la simple ieșiri ale popei, țărcovnicului și enoriașilor până la primăria din localitate sau doar curtea bisericii.
Nu au lipsit nici tradiționalele mobilizări ale tinerilor în ițari și opinci, nici excesul de steaguri tricolore…. Dar, în linii mari, a fost un eveniment care arăta că uriașul civic adormit care este BOR a început să se trezească.
Apoi aduceți-vă aminte de Pastoralele de Înviere de anul trecut și comparați-le cu cele de anul acesta. Atunci mai toți ierarhii prinseseră glas: temele sociale apăreau, erau exprimate, justificate teologic și glasul profetic al Bisericii Ortodoxe române care nu mai folosise niciodată laringele ierarhilor, începea (răgușit, timid, cu unele gafe) să se audă.
 
Însă în vară totul a revenit la normalitatea de dinainte: a unei Biserici care nu vrea să deranjeze nici măcar cu atingerea unui fir de busuioc sistemul, sistem care îi dă o leafă, bani să își construiască biserici și chiar să organizeze inutile dar pompoase congrese și simpozioane.
 
Motivul? Îl știe toată lumea: începea (și se și stingea) scandalul provocat de homosexualitatea episcopului Corneliu Onilă, Cunoscătorii știu că odată cu izbucnirea acestui scandal porno a început să circule la altitudinile dealului Mitropoliei și la înălțimea jilțurilor episcopale și un pomelnic, despre care gurile rele spun că ar conține numele a 19 ierarhi sinodali ce au săvârșit cu voia lor păcatul sodomiei.
Acesta se pare că a fost un argument serios pentru ca din vara anului trecut Biserica Ortodoxă română să uite că există Coaliție pentru Familie, referendum, chiar și o problemă a homosexualității.
Episcopul Corneliu Onilă nu a fost caterisit sau pedepsit ci doar convins să se demită (ceea ce nu a afectat cu nimic statutul său episcopal) iar evenimentele din viața BOR nu au mai fost prilejuri de a mai vorbi despre familie și viață, ci de a reveni la subiectele mult mai confortabile pentru ierarhi, a necesității de a da bani Bisericii pentru ca aceasta să ctitorească.
De Paștile actual, la niciun an de la Paștile trecut, când ierarhii vorbeau despre familie și provocările contemporane, pastoralele s-au întrecut în …subtilități dogmatice cu privire la Învierea Domnului. Probabil cu speranța îndreptățită că stăpânitorul acestei lumi nu va mai face public încă un nume, sau chiar mai multe, de pe pomelnicul mai sus menționat. Că are de unde….
 
Celelalte culte, enervate încă din primăvara anului trecut de comportamentul ortodocșilor care îi marginalizaseră la marșul pentru viață, sunt oricum insuficient de puternice ca să conteze cu adevărat. Și sunt și puțin credibile: doar nu o să voteze ortodoxul la îndemnul ”pocăiților”, nu?
CpF-ul s-a pierdut în nimicuri așteptând ca cei de pe Deal să îi mai bage în seamă. Au făcut o coaliție ”Împreună”, în care tot ei, cei din CpF, și-au împărțit funcțiile oricum onorifice din conducere.
 
În tot acest timp, PSD a modificat legea cu privire la referendum, a obținut trecerea ei prin Parlament, se luptă împotriva eforturilor lui Iohannis, USR și PNL de a obține blocarea ei și…..este singurul capabil să aducă numărul de voturi necesare pentru trecerea referendumului pe noua lege.
Acum judecați și singuri: au furat pesediștii tema familiei? Sau au preluat-o din colbul în care fusese lăsată de o Biserică care are treburi mai importante (cum ar fi terminarea catedralei, desigur) și de celelalte partide care nu vor să supere ambasada SUA, Bruxellesul și pe domnul Iohannis?
Duca

De ce aș pleca din România?

Chiar nu înțeleg de ce aș vrea să trăiesc în altă țară și nu în România…
Mai toate motivele pentru care în anii 90 poate că m-aș fi gândit poate să plec din țară acum au fost depășite.
Ce mai ai să reproșezi României de acum? Că nu are autostrăzi, da. Dar cum eu nu sunt șofer nu pot spune că trăiesc o dezamăgire personală din pricina asta.
În rest, toate problemele românilor sunt și problemele occidentalilor. Spectrul șomajului bântuie și în Occident, și în România mea, prostia ideologică parcă e mai acută dincolo decât aici, salariile sunt mai mari dincolo, dar și costul vieții este mai scump (iar dacă la noi îl egalează uneori pe cel din Occident se datorează tot obsesiei tâmpe de a fi ca occidentalii, care ne-a dus să ne negociem foarte prost aderarea la UE).
Mizerie? Am văzut gunoaie în Italia. Oameni urât mirositori și ai străzii am văzut și prin capitale occidentale, de furat am fost furat și la Roma, și la București.
Marea cultură? De câțiva ani și librăriile noastre arată ca cele occidentale. Muzee? Pot să fiu turist la Paris și să nu trebuiască să mă văd acolo ca să le văd. Și apoi câți din imigranții români s-au dus în Italia ca să se bucure de Galleria degli Uffizi?
Universități? Nu pot vorbi de facultățile tehnice, unde probabil că laboratoarele sunt mai dotate dincolo decât sunt încă aici, dar categoric pentru un om care vrea să gândească liber, universitățile românești sunt încă (ce trist e acest încă) libere. Ceea ce nu se poate spune despre niciun departament umanist respectabil din afară, care va încuraja toceala, proletariatul cultural, mentalitatea de politehnist al spiritului, dar nu Ideea. Decât dacă nu cumva ideea este una feministă, gender, o lozincă contra rasismului presupus, o denunțare a incorectitudinii politice din cultură și artă.
Da. E plin Occidentul de mari intelectuali și de stânga și de dreapta. Dar nu pot să nu remarc că până și o vedetă a nonconformismului filosofic ca Zizek preferă să rămână cu cartierul general la el acasă, în Liubliana, în Slovenia decât să locuiască în Vest.
Cât despre un Scruton- a fost dat afară politicos din mediul academic: prea conservator pentru noua lume….
 
Oricând voi putea, voi merge să vizitez altă țară, să mă bucur de o altă cultură, de o altă bucătărie, dar nu regret că m-am născut și că sunt român.
Și dacă am regretat acum ceva ani, pot spune că motivele de regret au cam apus toate.
Evident, se poate și mai bine. Și mă enervează o grămadă de lucruri. Dar nu plecând din țară voi face să fie și mai bine. Și nici nu am vreun motiv să cred că în vreo altă țară voi deveni brusc zen și mulțumit.
Când o să fiu mulțumit de toate, înseamnă că o să fiu mort și în Rai.

Bogdan D.

Drogurile

Drogurile, oricât de ”ușoare” ar fi ele, au consecințe, distrug creiere, distrug rațiuni și vieți.
Trăim într-o lume în care pare atât de firesc să fii ”high”, să fumezi un ”joint”, în care e ”cool„ să evadezi departe de propria ta rațiune.
Eu am descoperit în timp, înfricoșat, că cei care nici nu am încercat așa, de coolness, calea drogurilor, suntem foarte puțini. Iar cei care nu ne-am amețit rațiunea măcar cu un xanax, acolo, suntem și mai puțini.
 
Nu bielderbergii, masonii sau extratereștrii distrug această lume în care trăim noi. Nu.
Lumea noastră este distrusă de succesiunea de generații de după 1968, în care drogurile au devenit ceva tot mai firesc, tot mai normal, în care filosofiile au fost înlocuite de ideologii, fie și pentru că un creier făcut impotent de droguri nu poate să mai gândească idei ci doar să se răstească lozinici. În care religiile serioase au fost înlocuite de o spiritualitate a la Osho, căci neuronii năclăiți de toxinele drogurilor nu mai pot să ducă rațiunea prea departe….
An după an, generație după generație, ne degenerăm. Și o facem în așa fel încât ne pare „cool„ degenerarea.
Delirurile și contradicțiile logice care caracterizează tot mai acut civilizația occidentală nu sunt produsele unei reflecții de bibliotecă, fie ea și tembele, nici ale unor conspirații de lojă, ci ale unor individualități ce aleg refuzul realității, și aleg să refuze realitatea fie drogându-se, fie inspirându-se din revelațiile drogaților.
 
Dacă se dorește salvarea Occidentului, această salvare trebuie să înceapă cu o foarte concretă dezintoxicare……

Oblo nelămuritul

Neplacerea de a fi rational

Poate cea mai mare greșeală a vieții mele a fost aceea că am ales să fiu rațional, adică să folosesc mintea pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru a gândi lucrurile dialectic, ducându-le până spre consecințele lor ultime, dacă nu până la consecințele ultime.

Am fost rațional în teologie și mi-am luat-o dureros pentru că nu am văzut miracole peste tot pe unde le vede poporul credincios, nu cred în ”sfânta lumină” de la Ierusalim care se aprinde, oportun, în funcție de avioanele charter care trebuie să o transporte spre satisfacerea superstițiilor drept-măritorilor creștini, nu cred că apostolii stăteau prin peșteri dobrogene, doar pentru că așa vrea p.r.-ul anumitor eparhii ortodoxe, nici că Fecioara Maria transmite mesaje stupizele, precum cele de la Medjugorje, doar pentru că așa vrea pioșenia catolică, nici că Duhul Sfânt nu are altă treabă decât să pună să bolborească niște sărmani care se cred ”harismatici” (fie că sunt penticostali sau … catolici).

Simplul fapt că am refuzat să întemeiez credința pe semne și minuni și să caut în Scriptură argumente și nu în cine știe ce miracol, a dus la acuzarea mea ca ….ateu, chiar.

Am ales să fiu rațional în raportarea la istoria neamului meu și am fost imediat acuzat de lipsă de patriotism, de faptul că sunt hulitor de neam, doar pentru că am preferat datele și documentele povestirilor istorice și nu mi-e frică să văd și ghena istoriei poporului meu, nu doar sufrageria împopoțonată cu fapte mai mult sau mai puțin autentice de glorie.

Am fost făcut bolșevic, fiu de securiști, scursură comunistă, pentru că privind datele statistice, am descoperit că, ne place sau nu, perioada comunistă a fost o perioadă de modernizare, România precomunistă nu are de ce să fie idealizată decât dacă ești urmaș de moșier sau industriaș, iar ”holocaustul roșu” și ”martiriul neamului românesc” în comunism a fost mult mai subțire decât ne place să credem.

Am fost făcut filo-rus pentru că în timpul crizei maidaneze de la Kiev am văzut ceea ce acum ar trebui să fie deja chestiune de evidență publică: cum Statele Unite au instrumentalizat spre nenorocirea sa, un popor precum cel ucrainean, trezind fantomele unui naționalism neo-nazist, aruncându-l în criză, sărăcie și război civil, doar pentru că dorea să….arate Rusiei că este singurul hegemon.

Am fost făcut sionist pentru că am denunțat rațional mizeria propagandistică pro-palestiniană și am văzut în așa numitul ”antisionism”, un antisemitism în haine noi.

Am fost făcut anti-occidental pentru că am văzut rațional imbecilitatea ideologică cu care SUA și UE au aruncat în aer Irakul, Siria, Libia, erau să nenorocească și Egiptul, ajungând principalii aliați ai jidhadismului pentru că….luptă pentru libertate. Am fost făcut apoi iar putinist pentru că soluția Puțin la criza orientală e mai rațională decât soluția SUA- UE.

Am fost făcut fascist pentru că sunt, rațional, contra transformării tuturor perversiunilor sexuale în subiecte și izvoare de drept și politici publice, pentru că nu cred în ”corectitudinea politică” și sunt atașat valorilor creștine mai mult decât valorilor liberale, opțiune tot rațională.

Am fost făcut ”omul corupților” pentru că am constatat, tot rațional, că singurul vot pragmatic al unui conservator în România este….pentru PSD, că nu am putut vedea în mișcarea Rezist și în USR altceva decât un amestec irațional de lozincăreală, neofascism, neobolșevism și marihuana.

Am tras toate aceste concluzii de multe ori împotriva crezurilor mele inițiale. Dar am ales rațional să fiu de partea adevărului argumentat decât de partea iluziilor confortabile.

Acum iar risc să fiu făcut ”omul rușilor” pentru că nu înțeleg, rațional, de ce Rusia ar fi stat să îl asasineze pe trădătorul ăla, la o grămadă de ani după defectarea lui și de ce ar fi făcut lucrul acesta tocmai înainte de prezidențialele din Rusia. Așa cum nu înțeleg rațional ce poate motiva Marea Britanie să ajungă aproape în stare de război cu Rusia pentru că un trădător rus a fost găsit otrăvit într-un parc dintr-un oraș din UK…. Deci bănuiesc că alta este rațiune, iar otrăvirea acelui trădător rus este un bun pretext pentru a justifica acutizarea războiului rece pentru noi, dar destul de călduț pentru cei din industriile care scot un ”ce profit” din asta…

Asta sunt eu, un tâmpit rațional. Am din când în când fantezii la limita perversității cu mine ajungând să cred din nou, mulțumit și tâmp, propaganda oficială. Dar am fost suficient de tâmpit ca să prefer rațiunea matrixului cu basme pentru uzul poporului…..

Oblomov cel iubit

De ce nu folosesc expresia „familie creștină”?

Intenționat nu am folosit în ultima postare formula ”familie creștină”, așa cum nu o folosesc în mod obișnuit,
 
De ce? Pentru că atunci când vorbim de familie, mai ales atunci când vrem să o apărăm de diverse inovații ideologice, nu trebuie să uităm câteva lucruri.
Familia e cea mai veche instituție umană. Nu e creștină, nu e budhistă, nu e confucianistă sau ”tradițională”.
Ceea ce înțelegem prin ”familia creștină” este o viziune etică asupra familiei ce s-a forjat de-a lungul secolelor într-un climat creștin, dar nu e în niciun caz un tip singular istoric de ”familie” ci mai degrabă un ideal moral-teologic croșetat pe viziunea romană asupra familiei.
Biblia are o viziune asupra familiei substanțial diferită de ceea ce numim noi ”familie creștină”. Nici creștinii nu au aceeași viziune: catolicii cred în indisolubilitatea căsătoriei, ortodocșii și protestanții sunt adepții unor mai multe șanse, îngăduind divorțul, etc.
Chiar din timpu apostolilor nu avem o viziune unitară asupra ”familiei”: Pentru apostolul Pavel ea este un ”pogorământ”, ideal fiind ca toți să fim caști, precum era el însuși. Pentru tradiția iudaică, familia era instituție fundamentală.
Poligamă sau monogamă? Iar lucrurile erau, se pare, foarte neclare din moment ce același Pavel indică faptul că episcopii trebuie să fie totuși monogami (aceasta fiind condiția pentru hirotonia lor).
Familia monogamă, similară mult cu ce avem acum era familia romană. Când Imperiul devine creștin, și familia romană este încreștinată.
Apare o etică creștină ideală construită în jurul familiei și, după mai bine de o mie de ani de la Hristos, începe să devină sacrament, Taină a Bisericii.
 
Invocarea ”familiei creștine” nu mai este însă eficientă. De ce? Pentru că lumea noastră a încetat să mai fie creștină. Mai ales statele.
Nu poți cere statului separat de Biserică să apere ”familia creștină” prin impunerea ei necreștinilor.
Însă ce putem cere statului, și asta o putem face și creștini, și necreștini, este să cerem apărarea normalității.
Căci dacă familia creștină poate fi pretinsă în idealurile ei doar creștinilor, familia normală, naturală, este o obligație
 
Familia a fost de-a lungul istoriei sale, care se confundă cu istoria omenirii, de multe feluri: monogamă, poligamă, bigamă, incestuasă, patriarhală, matriarhală, promovând egalitatea între soți, religioasă sau non-religioasă, etc.
Însă familia a fost tot timpul:
-heterosexuală,
– instituție fundamentală pentru mecanismele sociale din orice timp istoric.
 
Dacă familia încetează să mai fie nucleul care formează (deci inclusiv educă, nu doar procrează) noile generații de oameni, fortăreața în care persoanele se simt protejate și iubite, dacă familia încetează să mai fie fundamentată pe o alianță heterosexuală între soți, atunci, și acesta este scopul real al luptei pentru familie, societatea însăși e în pericol de destrămare sau, și mai grav, de alunecare spre forme teribile de totalitarism.
Nu e o întâmplare că toate totalitarismele au atacat familia (uneori invocând ”protejarea” ei).
facebook

Marele eșec al PSD: anul centenar

Și ca să nu spuneți că doar laud PSD-ul, să vă spun cea mai mare supărare a mea pe această guvernare PSD: felul în care și-au bătut joc la cel mai înalt nivel de Centenarul anului 2018. Și nu au nicio scuză.
Nu poți să spui că Centenarul i-o fi luat prin surprindere, că au aflat de el pe 1 ianuarie…
Însă ce poți să vezi este o nepăsare penibilă față de un an comemorativ care avea potențialul de a vindeca sau măcar a încerca vindecarea rănilor și fracturilor din societatea românească.

Nu era ceva dificil: trebuia construită o echipă coerentă, cu oameni de valoare, cu competențe în domeniul cultural, artistic, mediatic. Căci Centenarul este un eveniment istoric, cultural și de imagine.

Desigur, trebuia poate și un buget mai mare decât cel de acum. Dar trebuia înainte de orice viziune.

Ei bine, această viziune a lipsit din primul moment.

Secretarul de stat pentru Centenar a fost receptat de PSD ca un post tocmai bun de oferit câte unui flămând ce trebuia răsplătit că ”suntem la putere”. Primul posesor al poziției, aflată în subordinea directă a premierului, a fost un tânăr arădean , Cristian Ioan Videscu, consilier județean și vicepreședinte de partid pe acolo care după ce a umblat de buimac prin guvernul României vreo câteva luni, a lăsat, fără urme, locul unui alt secretar de stat. De ce spun fără urme? Că noul secretar de stat se plângea într-un interviu că el nu a găsit nimic și că a trebuit să o ia de la 0 cu organizarea departamentului centenar.

Nu că noul secretar de stat ar fi un om vrednic de o astfel de răspundere. E un puști de 29 de ani, fiu al unui potent baronet local din Moinești, directorul (eficient, mă refer la tată) al spitalului din municipiul de pe Tazlău (de unde mă trag și eu, subsemnatul). E vorba de Adrian Cotârleț, un medic respectat.

Dar copilul, Paul Adrian Cotîrleț, e dintr-un alt film. Omul a recunoscut într-un interviu, cu candoare pe care nu am cum să nu o consemnez, că de fapt el a dorit să fie un fotbalist profesionist. Cum a simțit că nu poate să își dezvolte această carieră, a ales alta mai simplă: politica.

Interviul mă convinge să îi spun că nu a ratat chiar întru totul visul fotbalistic: pare să fi ajuns la înălțimea intelectuală specifică fotbaliștilor.

Dar secretarul nostru de stat nu se laudă doar cu asta: are un doctorat despre fotbal, diplomație și politică în Balcani. Ard de nerăbdare să îl citesc. Are și o carieră de manager la spitalul privat al tatălui său, dar și o listă lungă de sinecuri la cabinetul domnului Bădălău, al cărui protejat probabil că este.

Mai scrie și poezii cu…căței. Proaste, dar…. Un La Fontaine de gazon…. De asemenea a făcut, (cum altfel?) și un curs la acea batjocură a ideii de studii academice care e Colegiul Național de Apărare unde politician să fii, că se dau diplome.

Are și activitate publicistică și academică. Se laudă în CV-ul său, la rubrica ”Publicații” cu (citez):

„Ianuarie 2011: Colaborator la cartea: Rumânii fericiţi vot şi putere de la 1831 până în prezent, autor: prof.dr. Cristian Preda, editura Polirom, Bucureşti”

Nu pot să nu mă întreb trei lucruri:

-cum poți fi colaborator la o carte cu autor unic?

-Cristian Preda știe?

-și, desigur, Liviu Dragnea știe?

Hai să nu pierd vremea prea mult cu domnul Cotîrleț că mă enervez și mai tare. Am arătat ce am avut de arătat: pe cei din PSD pur și simplu i-a durut în fund de anul centenar, dovada fiind chiar oamenii nominalizați de ei să se ocupe de aceasta.

Au vreo scuză? Nu.
Nu poți să spui că centenarul a venit pe neașteptate. Ei se așteptau să fie în 2020 și, surpriză, s-a grăbit să vină în 2018.
Nu poți să spui că nu erau conștienți că e un eveniment de imagine major, de pe urma căruia puteau, dacă ar fi făcut o treabă bună, să profite și ei. Dar nu le-a păsat.

Pur și simplu, la o sută de ani de la Marea Unire avem din partea guvernului un eșec. Eșec care ar putea fi contabilizat de către România dacă ambiția Patriarhului Daniel, de a termina de construit Catedrala Mântuirii Neamului în anul 2018 nu ar fi dusă la îndeplinire.

Biserica Ortodoxă română face singurul lucru care va rămâne după acest centenar. Din partea guvernului va rămâne doar cariera unor domni precum Cotîrleț și alte tinere speranțe că România va fi și pe mai departe prost guvernată…

Oblo nelămuritul

Zgândăr

Cei care mă cunosc știu foarte bine că una din treburile mele pe aici este să zgândăr (e un arhaism- pentru cei care preferă ”zgândăresc”) idolii confortabili ai cititorilor mei.
 
Unii din idolii confortabili sunt cei din perioada de dinainte de comunism. Avem deja o întreagă mitologie națională a acelei perioade, cu zei, semizei și eroi, cu o imagine idilică a unei ”vârste de aur” curmate de șenilele tancurilor sovietice și de venirea comuniștilor la putere.
 
Numai că ce nu prea par să înțeleagă unii cititori este că de fapt așa funcționează memoria istorică: păstrează doar imagini în alb și negru, fără nuanțe, fără prea multe detalii.
Ce a fost bun este maximizat până la a fi ”cel mai bun”, ceea ce e rău va fi fie diluat din interes național, fie maximizat până la diabolizare.
Iar acest lucru este valabil pentru toate timpurile istorice. Peste 100 de ani memoria istorică va reține pe Iliescu fie ca pe liderul revoluției anticomuniste și cel care a dus România în NATO și în UE, fie ca pe un dictator sângeros care s-a scăldat în sângele celor 3-4 morți (dintre care unul de infarct) din timpul busculadelor din iunie 1990….
Adrian Năstase va rămâne în istorie fie ca premierul care a scos România din lunga noapte economică a anilor 90 și care ne-a băgat în UE și NATO, câzând apoi printre primele victime ale unei dictaturi a procurorilor, fie ca arhetipul corupției datorită geamurilor termopan primite ca ”șpagă”.
Datele exacte vor conta foarte puțin pentru ambele scenarii.
 
Lăsându-l pe Iliescu, dacă ne uităm la perioada Regatului României, nu e dificil, dacă ne uităm pe date, să vedem că e foarte departe de a fi fost o vârstă de aur.
Iar chipuri care acum sunt în pantheonul național, au CV-ul real mult mai murdar cu sânge sau cu acte de corupție decât ne-am închipui.
Răscoala de la 1888 (nici nu știați de ea, nu?), cea din 1907, represaliile duse împotriva populației bulgare din Cadrilater, cele împotriva basarabenilor, tot din anii 20 (nici de ele nu știați, nu e așa?), împușcarea greviștilor de la Lupeni și de la Grivița, alegerile (toate) fraudate cu ajutorul poliției și jandarmeriei (practic nu era ciclu electoral interbelic care să nu se lase cu câțiva oameni uciși), marea corupție, legislația antisemită de după 1937, participarea României la Holocaustul împotriva evreilor și țiganilor, sunt momente asupra cărora încercăm să păstrăm un lapsus cât mai demn. Căci, nu e așa? apanajul violenței politice în România îl au doar comuniștii și legionarii. Ah, și Iliescu, desigur…
 
Desigur, cei mai sinceri dintre noi vor dori să cunoască adevărul pentru a se elibera de idoli și pentru a trage niște lecții din istorie. Căci istoria este ”magistra vitae” doar atâta vreme cât e autentică, nu doar o poveste confortabilă intelectual.
Ceilalți vor invoca, unii sincer, alții interesat, cavourile înaintașilor pentru a purta diverse bătălii ale momentului….
Eu prefer prima variantă.
Oblo nelămuritul

Cele două Americi

Sunt două tipuri de Americi și, implicit două forme de a îți plăcea americanii.
Poate să îți placă America cu libertatea sa individuală, cu pasiunea sa creștină care nu o contrazice, cu mâncarea sa dulce, cu Coca Cola, cu optimismul ăla un pic cretin, dar chiar și așa tonifiant, al americanului mediu, cu cinematografia sa comercială atât de bună, cu mentalitatea de negustor de tigăi care caracterizează și pastorii, și oamenii de afaceri, și oamenii politici, și profesorii universitari americani.
Aceasta e America care îmi e mie dragă, dar pe care o privesc cu o mândrie și o anumită, recunosc, aroganță europeană. America e caracterizată de o energie adolescentină pe care orice popor european, cu milenii de istorie pe umeri, poate să o privească cu iritare de bunic, amuzament de tată sau ironie de frate mai mare.
 
 
Însă mai e o a doua Americă. Este America căreia i s-a urcat complexul mesianic la cap și care crede, cu aroganță adolescentină, că are rețeta fericirii pentru toate popoarele. Este America ideologiilor celor mai imbecile (numite neomarxism, dar Marx ar fi fost el însuși oripilat de analfabetismul lor cultural), America care eptatează în prostii precum studiile de gen și alte teribilisme adolescentine.
Este America care deși iubește libertatea la ea acasă, nu are nicio jenă să arunce tone de bombe în numele libertății în capul altora. Este America care ține să ne salveze cu orice preț, Este America care își confundă propria ignoranță, filozofia de teleshopping și ideologiile șchioape cu însăși înțelepciunea.
Această Americă este înfricoșătoare: un bătăuș adolescent, repetent la școală, care însă are pușcă și are complexul că ar fi de fapt un soi de mesia.
Nu întâmplător SUA este țara unde adolescenți o iau razna și pun de câte o un masacru doar pentru că se cred mai buni, mai drepți și mai puternici (că au pușcă) decât colegii lor.
Acei adolescenți ucigași nu sunt decât expresiile patologic individuale ale complexului mesianic american care de 70 de ani aduce războaie și moarte în toată lumea în numele democrației și libertății: pentru simplul motiv că au arme și cred că pot.
 
Ce e trist e că sunt mulți prin est care iubesc această a doua Americă, care în loc să se bucure de un hamburger, un pahar de Coca Cola și un film comercial american de calitate, ceea ce reprezintă cele mai bune lucruri de le-a dat America lumii, stau într-o adulație religioasă și au fantezii cu venirea lui mesia, privind spre steagul american….
Oblo nelămuritul

Hipsteri versus cruciați

Am mai scris de multe ori pe tema aceasta, atrăgându-mi multe atacuri din partea diverșilor ”camarazi” și zeloți. Și tot cred că este singura atitudine corectă și creștinească.
 
Ieri seara, în fața a vreo 10 hipsterași și ”genii” de cafenea se difuza în cinematograful Muzeului Țăranului Român, nu știu ce film pro- homosexualitate, premiat la nu știu ce festival european (din ăla care premiază de obicei filmele la care nu se uită nimeni).
Deci era un non-eveniment despre care nu ar fi aflat nimeni, o duminică seară plăcută pentru niște ”cool”-i care își trăiesc complexele de minoritate neînțeleasă.
Numai că soarta a fost bună cu ei și le-a oferit un serviciu de P.R. neașteptat și gratis, plus gâdilarea orgoliului prin victimizare. Un grup de cetățeni înarmați cu icoane au venit peste ei ca să împiedice difuzarea filmului și să cânte un tropar bisericesc și (cum altfel?) imnul național.
Ce treabă are troparul cu imnul? Asta este o altă discuție pe care nimeni nu are curajul să o poarte. Evident, răspunsul evanghelic este simplu: nu are nicio treabă. Dar…
 
Ce au făcut ”cruciații” noștri aseară? Au apărat Ortodoxia și Neamul de păcatele Sodomei? Nu. Doar au indus ideea că dictaturii tot mai teribile a corectitudinii politice i se opune o dictatură stupidă, cu damf ”teocratic” a unora care confundă buletinul cu certificatul de botez.
Genul acesta de atitudine agresivă, necreștină, lipsită de toleranță față de libertatea celorlalți face mai mult rău Bisericii și Creștinătății, decât amărâta și stupida propagandă pro- homosexuală.
Cine crede că un bărbat care care se îmbracă nu ca o femeie ci ca o prostituată poate să convingă pe semenii săi că ce face este normal și cool?
Dar când homosexualilor li se opun zeloți de lumânărar, oameni care nici măcar nu știu să deosebească icoana de kitsch, simpatia față de cauza homosexualilor va crește invariabil.
Și nu e de vină nici Soros, nici francmasoneria, nici grupul Bielderberg pentru asta. E de vină doar prostia cu ifose de sfințenie a zeloților.
 
În România, exceptând câteva mici demersuri (spun ”câteva” dar eu știu doar de unul: site-ul homosexualitate.ro ), nu vezi din partea creștinilor niciun efort de misiune și pastorală față de oamenii sărmani care trec prin dificultățile patimei și ispitelor homosexuale.
Strângem milioane de semnături pentru a face, ceea ce e firesc, o modificare în Constituție, dar nu există niciun efort pastoral, nicio publicație măcar, pe care să o poți da unei persoane homosexuale cu speranța că acel text îl va convinge să încerce să fie cu Domnul și nu să se lase dus de propriile instincte .
Am tot sperat și mai sper că din demersul CpF se va naște și un apostolat pentru homosexuali, bisexuali, transexuali și travestiți. Din păcate pe scenă au rămas doar cruciații aghesmei.
 
Știu, desigur, există o ispită a zelotismului. Și eu am trecut prin ea (am fost și eu adolescent și student creștin-ortodox). Dar nu aceasta este soluția, nu aceasta este calea.
Calea este să propovăduim Evanghelia. Mai întâi nouă, mai apoi celorlalți.
Și nu veniți, vă rog, cu replica de o mai aud: ”de fapt eu îi iubesc pe homosexuali și de asta, de dragul lor, îmi vine să le aplic o icoană cu Mântuitorul peste scăfârlie”.  Dacă o fi asta o formă de dragoste, sigur nu o găsiți la Hristos.
 
Să nu fiu greșit înțeles: și eu cred că homosexualitatea este un păcat strigător la cer și o deviere sexuală. Și eu cred că nu este acceptabil din niciun punct de vedere ca să se transforme o societate în funcție de mofturile sexuale ale unei minorități ce a ales ea un anumit tip de comportament etic și erotic.
Dar să nu ne transforme lupta împotriva penibilei și hidoasei dictaturi a relativismului postmodern în niște monștri cel puțin la fel de penibili și de hidoși….
Oblomov cel iubit