Impresii după miting

Acum să vă spun de atmosfera de la miting: senzația pe care am trăit-o a fost aceea că sunt în România.
O să vedeți probabil fotografii cu țigani, cu țărani, cu oameni mai puțin educați. Au fost și din aceia. Așa cum au fost și ingineri, și medici, și profesori, și studenți ….și hipsteri. Când vorbea Tăriceanu și încercam să aud ce vrea să spună, lângă mine erau doi tineri pe trotinetă.
Căci mitingul acesta a fost un fragment de România reală.
România reală este România pe care, că suntem naționaliști, europeniști, atlantiști, pro-ruși sau filo-turci, trebuie să o acceptăm și să înțelegem că e singura care contează cu adevărat.
Această Românie reală nu e ”pesedistă”. Votează cu PSD-ul pentru că este singurul partid care mai e ancorat în realitățile sale, care nu o disprețuiește, care nu râde de ea superior, sau se revoltă hipsterește, nemulțumit că ”nu avem popor la standarde euro-atlantice”.
Dacă și când PSD-ul nu va mai fi atent la vocile acestei Românii reale, nu îi va mai obține voturile.
 
România reală nu e perfectă. Nu e nici măcar perfectibilă. Dar e România noastră, e țara noastră, e familia noastră, e istoria noastră.
 
Dar hai să revenim la acest fragment de Românie reală care sunt oamenii ce au fost astăzi la miting. Au fost pentru PSD? Da. Pentru că PSD, ALDE și ce mai era pe acolo sunt singurii care au un mesaj coerent pentru urechile României reale.
Dar au fost mai ales pentru că s-au prins de minciuna și putreziciunea din spatele ”luptei anticorupție” Așa cum s-au prins și zeci de mii de oameni care anul trecut au ieșit în stradă să apere DNA-ul dar acum nu o mai fac.
Pur și simplu orice om de bun simț, văzând protocoalele dintre serviciile secrete și justiție, auzind de amploarea ascultărilor în România, auzind înregistrările incredibile cu procurori DNA care nenoroceau vieți pe mărturii inventate și pentru că…așa simțeau ei că sunt tari, văzând-o pe Kovesi cum apără pe acei nenorociți și pe președintele Iohannis cum se face zid pentru șefa DNA, nu are cum să mai apere mafia numită ”lupta anticorupție”.
Ok. Poate să urască PSD-ul mai departe, dar sigur un om rațional și care iubește democrația și libertatea nu mai poate să se facă scut în jurul mizeriei numite pretențios ”statul paralel„.
 
Or acest miting a plecat de la o pretenție de bun simț: să se respecte Constituția și decizia Curții Constituționale de către președintele Iohannis.
S-a spus că oamenii au fost aduși cu de-a sila. Asta este o iluzie bună pentru peneliști și pedeliști, așa cum pesediștii se iluzionau că de fapt zecile de mii de oameni care au ieșit iarna trecută ar fi ieșit plătiți de Soros și nu pentru că erau doar frustrați că pierduseră cu o lună înainte alegerile…
Oamenii au fost siliți să vină de o nevoie reală: de a se face auziți.
Majoritatea românilor trăiesc o frustrare reală după valurile de mitinguri de după 2012, când văd la televizor că câteva zeci de mii de tineri, rupți de realitate, trăind într-o realitate paralelă cu cea a României reale, consideră că problemele lor ar fi de fapt problemele țării.
România reală a fost jignită de hipsteretul urbani care fără să aibă habar ce e aia minerit sau munca în agricultură, se tăvăleau pe asfalt în București sau distrugeau pășunile în Apuseni ca să ”salveze„ Roșia Montană.
România reală a fost șocată să vadă cum un guvern ales legitim a fost înlocuit de un guvern dubios doar pentru că niște mii de tineri au dat vina pe comuniști că nu le asigură condiții de securitate maximă prin cluburile lor dubioase, unde o hipsteresc cu băutură și droguri, rupți de realitatea țării în care trăiesc.
România reală a fost uimită să afle că votul său nu contează și că ”lumea bună„ de la București și Cluj preferă scandările câtorva zeci de mii de hăbăuci urbani votului câtorva milioane….
 
Această Românie reală nu e doar pesedistă. Ar putea fi foarte bine liberală, dacă liberalii ar avea curajul să spună lucrurilor pe nume, lucruri pe care ei le știu, dar le tac „oportun„.
Problema României reale este însă cu o iluzie cultivată pe câteva străzi din București, Cluj, Timișoara și Iași, de câteva zeci de mii de hăbăuci cu mofturi și pretenții de de intelectuali, de elevați, de emancipați, de oameni care au încălțat conversul euroatlantic…
Aceștia sunt o altă Românie, plină de frustrări și, ceea ce e mai grav, plină de ură. Sunt oameni frustrați, cărora le pute această țară. Ei nu iubesc România, se simt sufocați în ea, dar le și convine pe de altă parte să își justifice incompetența dând vina pe comuniști, pe pesediști, pe poporul ”de rahat„ care nu se ridică la standardele lor.
Această altă Românie poate umple piețe. A demonstrat-o și în 1990, a demonstrat-o și în 2017. La fel, poate câștiga alegeri, fie speculând gafele guvernărilor pesediste, fie cu ajutorul direct și vizibil al unor ziși ”parteneri strategici”.
Însă această altă Românie nu poate să guverneze. Și asta pentru că nu poate nici să înțeleagă, nici să iubească țara. Iar singura sa viziune pentru țară este ura și resentimentul….
Bogdan Duca

Despre prietenie și …Departamentul de stat al SUA

E cumva o senzație aparte aceea să descoperi că din trei români bodogăniți de comisarii ideologici de la Departamentul de stat al SUA, doi îți sunt prieteni dragi și celălalt nu îți este un necunoscut.
Daniel Gheorghe mi-e prieten de mai bine de 8 ani de zile, ani în care nu am fost tot timpul de acord. Eu nu sunt de acord cu multe din opiniile sale, așa cum el nu este de acord cu multe din opiniile mele. Dar amândoi avem încredere unul în celălalt că suntem suficient de deștepți și de înțelepți ca să avem voie să și greșim și să ne dumirim.Și amândoi avem o pasiune comună și o încredere în același magistru: Istoria.
Dar ce pot spune despre Daniel e că e cel mai serios bun român pe care îl cunosc. Omul ăsta își iubește țara cu o pasiune care dacă ar fi contagioasă ne-ar transforma în cel mai tare popor din Europa.
Și tocmai pentru că iubește, ajung să îmi placă și pasiunile lui naționaliste, și alunecările sale spre un ortodoxism față de care altfel sunt rezervat.
 
Vasile Bănescu nu îmi e prieten de 8 ani ci doar de doi, dar din primul moment s-a legat un dialog între noi, dialog care are câteva ore transmise la tv și apoi postate pe youtube.
La fel, nu suntem de acord pe anumite teme, dar acest lucru ne îmbogățește dialogul, ne face să ni-l dorim.
E unul din puținii oameni pe care când îi întâlnesc chiar și întâmplător, îmi dau seama că îmi era de fapt dor să ne revedem. Și simt același lucru din partea lui.
Amândoi avem o pasiune comună: dragostea de Biserică, de Creștinismul înțeles și cultural, care transformă mințile, care desăvârșește esteticul, care dă cu adevărat sens artei, care finisează ideea.
Puțini oameni au delicatețea intelectuală și finețea lui Vasile Bănescu.
 
Amândoi sunt acuzați (nu numai de Departamentul de stat, într-un raport văzut de politrucii noștri și de slugile lor din presă ca un soi de ucaz/firman care te ridică sau te mazilește în funcție de cum ești văzut) că sunt oameni care își iau în serios credința și merg cu ea până la capăt.
Desigur, pot să greșească. Desigur, putem să nu fim de acord cu ei. Dar soluția este dialogul, nu încercarea de a stigmatiza, de a îți impune viziunea prin sentințe para-judecătorești, așa cum fac, neconstituțional, comisarii ideologici de la CNCD.
 
Într-o Românie construită de ceva ani de zile ca suport pentru aplicarea unei ideologii (sau complex de ideologii) ce dorește să eradicheze identitatea religioasă, etica, valorile care au constituit suportul acestui neam, identitatea culturală și cea națională, s-a descurajat cultura dialogului, s-a descurajat sentimentul prieteniei care trece peste hotarele diferențelor de opinie.
Ani de-a rândul am fost încurajați să trăim în ură și în frică. Ură față de cel care nu e din tabăra noastră politică sau din tabăra noastră culturală. Frică de ruși, frică de unguri, frică de bulgari, frică de sârbi, frică de Marea Neagră.
Ani de-a rândul comisarii și agenții de influență ai unor puteri hegemone ne-au descurajat să mai fim prieteni, ne-au indus un climat de dușmănie, de neîncredere, de tensiune.
 
Șobolani aciuați în presă și în online au făcut liste cu ”frecventabili” și ”nefrecventabili”, au descurajat întâlniri de idei, au pus și pun stigmate, tocmai pentru a nu lăsa cumva ca în țara asta să vină ca o ploaie care ne spală și ne înviorează, dialogul, înțelegerea, apoi soarele prieteniei.
În locul prieteniei s-au pust etichetele: comuniști, fasciști, legionari, ortodoxiști, papistași, uniați, pocăiți, corupți, dughiniști, putiniști, filoruși…. Oriunde apărea fie și adierea unui dialog, săreau și sar încă, să pună eticheta.
Ticăloșiile astea nu s-au făcut instinctiv. S-au făcut cu plan, bine pus la punct. Iar planul trebuia să facă din țara noastră un câmp de testare pentru o rețetă perversă de subminare a libertății și valorilor unui popor.
 
Răspunsul la această ticăloasă încercare de castrare a noastră, a țării noastre, a felului nostru de a fi cu bune și cu rele, nu poate fi decât reactivarea prieteniei ca virtute și a libertății ca cruce.
Iar virtutea prieteniei și crucea libertății trebuie să ne oblige să spunem tuturor ”bine” (nu sunt deloc bine) intenționaților de prin diverse ambasade, departamente de stat și slugilor lor din presă și politică un foarte neaoș: ”dacă te mai atingi de un fir de păr al prietenului meu, dacă te mai legi de libertatea noastră de a nu fi de acord, dacă mai încerci să ne dezbini,îți ard una de zbori peste ocean cu tancurile și cu bechtelul tău cu tot, nenorocitule!”

Bogdan Duca

Slujirea pură

Liiceanu nu a greșit când a spus că doamna Kovesi este ”slujirea pură”.
Doamna Kovesi face parte dintr-o categorie aparte de oameni: cei mai periculoși. E vorba de oamenii care nu mai investesc în umanitatea lor pentru că au o misiune, o fișă a jobului, o vocație profesională și se dedică ei.
Doamna Kovesi este ”slujirea pură” în aceeași măsură în care Adolf Eichmann, Leon Troțki, Buharin, au fost slujirea pură.
Biografia doamnei Kovesi este de o tristețe deprimantă. Nu îi place nimic din ”frivolitățile” femeiești. Se îmbracă fără gust, nu se îngrijește, nu e pasionată de shopping. Nu strânge banii nici pentru copii, nici pentru mama bolnavă. Nu știm să locuiască într-o vilă și e probabil ca zvonul conform căruia stă într-un apartament să fie adevărate.
Nu avem imagini cu ea în vreo vacanță, nici măcar din Bulgaria, ce să mai vorbim de exotica Grecie, că nici nu îndrăznim să credem că doamna Kovesi ar putea merge în Caraibe din alt motiv decât arestarea unor oameni.
Viața ei sentimentală pare tot în interes de serviciu. Un amor la ordin (pentru Ghiță) cu un acoperit devenit apoi ținta ei predilectă.
Alte mondenități? O petrecere cu lăutari într-un obiectiv al SRI, un ignat într-un alt sediu secret al serviciilor, o duminică petrecută pentru a pune la cale niște alegeri în sufrageria spațioasă a unui general….
Mici bucurii ale vieții? Tot ce putem afla e că doamna Kovesi chiar trăiește o plăcere în munca ei și o satisfacție quasi-erotică în arestarea unor oameni. Iar perspectiva că și-ar putea pierde jobul e o dramă în sine…
Doamna Kovesi este un om nefericit. Cei care țin cu adevărat la ea ar trebui să îi dorească (cât mai are timp) să se bucure de frivolitate, de bani, să păcătuiască. Da. Să păcătuiască.
În Rai intră păcătoșii convertiți. Dar sigur nu intră virtuoșii robotizați. Nu de alta, dar nu au cum să se bucure de Paradis pentru că….pur și simplu nu mai știu să se bucure. Și nici măcar nu pot conștientiza răul pe care îl fac…
kovesi-1

Marxismul? Nu, liberalismul

E o chestiune mult folosită printre conservatori: ”neomarxismul și marxismul cultural sunt vinovate de toate relele. Societatea ar fi fost perfectă dacă marxiștii culturali, școala de la Frankfurt și gramscienii nu și-ar fi băgat coada”.

În fapt, această mentalitate este una consolatoare: de fapt ne luptăm cu comuniștii, care sunt, evident, o ideologie și tembelă, și criminală. Deci povestea luptei cu dragonul roșu se poate pune în scenă și ne poate face să ne simțim un soi de eroi.
Însă nu ne luptăm cu comuniștii.
De fapt luptăm, așa cum conservatorii au luptat de la 1789, cu o familie ideologică foarte largă, dominată nu de marxiști, nici de social- democrați, ci de liberali.
Toate degenerările din Occident nu sunt produse marxiste ci sunt consecințele probabil firești și inevitabile ale unei societăți burgheze și liberale, ale capitalismului.
Adevărul pe care trebuie să ni-l asumăm este acela că toate profețiile lui Marx se împlinesc: dar nu în societăți dominate de mișcări revoluționare comuniste ci ca o consecință (tot de Marx prognozată) a evoluțiilor burgheziei capitaliste.
Societatea capitalistă și liberală a distrus conceptul de proprietate. Nu prin naționalizare ci prin diluare și inventarea unei economii predominant fictive și care are un singur motor: lăcomia.
Omul nou a eșuat în experimentele de laborator ale partidelor comuniste, dar iese impecabil, gata costumat și cu creierul apretat pe ușile multinaționalelor foarte capitaliste.
Bisericile au fost martirizate în comunism, dar martirizarea întărește de obicei Biserica, deci creștinii au ieșit mai bine din purgatoriul comunist.
Însă Creștinismul este distrus în societățile liberale și capitaliste. Și nu cu martiri, ci pur și simplu printr-o veritabilă revoluție culturală secularizantă care invocă liberalismul și nu lupta de clasă.
Corectitudinea politică nu e cenzură bolșevică ci este moft burghez. Universitățile private, adevărate corporații capitaliste și inițiative civice, foarte liberale, sunt cele care și-o auto-impun și apoi o impun statului.
Multiculturalismul nu e vreo creație sovietică ci este spirit practic capitalist american: de a cuminți pe indieni și de a îi și scoate apoi ”la produs”.

Nu e nicio conspirație comunistă în spatele degenerării Occidentului ci este pur și simplu faza ultimă și consecința finală a lăcomiei înțelese ca motor al capitalismului (și binecuvântată ca atare de ideologii liberali și libertarieni) și a prostiei autosuficiente a burgheziei din societățile prospere, care asemenea aristocrației de la sfârșitul vechiului regim, deși controlează puterea politică, au pierdut controlul asupra realității.

Dar e convenabil să vedem peste tot conspirații comuniste și barba lui Marx, mai ales când bună parte din conservatori se simt foarte bine în alianțe contra naturii cu libertarienii…

Bogdan Duca

De ce Israel? Un răspuns teologic

Am mai explicat chestia cu Israelul și de ce, deși sunt contra naționalismului în general, nu ascund sentimentele pro- Israel.

Explicația este teologică și nu politică. Și nu mă vedeți spunând că mariajele homosexuale și alte nebunii care au cuprins Israelul , așa cum au cuprins toată lumea occidentală, ar fi ok pe acolo. Ba din contra….
Însă sunt creștin. Și un creștin care nu își asumă doar așa, vag identitar, credința, ci chiar crede în revelația creștină.Cred în Biblie.
Și cum cred în Biblie, cred că Dumnezeu nu a făcut lumea pe căprării, pe nații, nu a dorit ca lumea să evolueze în sensul acesta.
Cred, așa cum îmi spune Biblia, că națiunile apar ca o pedeapsă pentru păcat, pentru păcatul de a încerca să îl sfideze pe Dumnezeu, pe care l-au făcut oamenii la turnul Babel.

Însă mai cred că Dumnezeu lucrează cu ”materialul clientului” cum tot Biblia ne învață.
Și pentru a salva lumea, Biblia a ales un prieten al său, pe Abraham, să fie părintele unui popor ales special, cu un destin istoric special: de receptacol al Revelației, de pregătitor și generator al mântuirii.
Acestui popor, tot Biblia ne spune, a primit o grămadă de responsabilități, de pedepse pentru că nu și le-a asumat, de binecuvântări și promisiuni care merg, tot Biblia ne spune, până la sfârșitul lumii.
Istoria acestui popor așa cum e consemnată în Biblie și după aceea, până în zilele noastre, este istoria unui miracol. De la ieșirea din Egipt, la ….războiul de Yom Kippur, vedem cum vorba din Biblie ”Domnul luptă pentru Israel”, se îndeplinește.
Acest popor a greșit și greșește mult în fața lui Dumnezeu. Marea sa greșeală este că nu vede pe Mesia ci îl așteaptă. Și probabil vor aplauda ca Mesia pe dușmanul credinței. Dar pentru greșelile sale este aspru pedepsit de Dumnezeu în istorie, așa cum este și cu foarte mare atenție protejat.
Căci, o cred pentru că tot Scriptura îmi spune, Dumnezeu mai are planuri mărețe cu Israel, planuri care merg până la sfârșitul lumii.

Creștinii nu sunt, nu trebuie să fie altceva decât un nou Israel, frații mai mari (numeric) și mai mici (cronologic) ai poporului lui Abraham. Despre noi spunea Ioan Botezătorul când avertiza că și din pietre vor ieși copii lui Abraham.
Dar Israelul vechi este o piatră de poticneală și pentru noi. Pe de o parte este piatra de poticneală a antisemitismului. Deși suntem frați….Cain a ucis pe Abel, Iacob a dezmoștenit pe Esav, tot Biblia ne spune….
Pe de altă parte, este năpasta naționalismului care a cuprins pe creștini: naționalismul la creștini este o nerozie pornită dintr-o frustrare- de ce să fie un singur popor al lui Dumnezeu? Și așa începem să ne inventăm mitologii naționaliste creștine (care, curios?, nu căci e destul de logic, sunt mai toate antisemite) ca să fim și noi ”ca evreii”.
Desigur, putem să fim și noi ”ca evreii”, adică ”Domnul să lupte pentru noi”, cum spune Biblia. Dar pentru asta trebuie să fim creștini ca neam, nu polonezi, spanioli, români, bulgari, sârbi… Și să acceptăm și pedepsele când noi nu mai lucrăm pentru Dumnezeu.
A treia ispită, este ispita globalizării proaste, care încearcă să unească lumea nu în Domnul, ci după cine știe ce neroadă ideologie modernă (că e comunismul, liberalismul, drepturile omului – da, și asta e o ideologie) și care ne întoarce, paradoxal, tot împotriva …lui Israel, dar și împotriva identității noastre creștine.

Deci sunt atent cu privire la Israel pentru că citesc și cred în ceea ce spune Biblia. Și pentru că știu că Dumnezeu nu își uită promisiunile, iar ce a promis lui Abraham și lui Israel, va rămâne în veci, așa cum va rămâne în veci ceea ne-a promis Dumnezeu nouă, creștinilor.

Bogdan Duca

Politica externă a României?

Problema numărul 1 a României este că, de la președinte la popor, nimeni nu înțelege nici importanța, nici specificul politicii externe.
Politica externă este spațiul în care ne apărăm interesele, ne negociem locul și profitul de pe urma acestui loc pe plan internațional, ne consolidăm alianțe pragmatice, ne temperăm adversarii și, nu în ultimul rând ne manifestăm demnitatea și suveranitatea.
Specificul politicii externe este acela că în ea nu este loc de de adversități în aceeași tabără, nu e….politizată. O țară nu poate veni în politica externă cu vreo 5 agende, ale unor partide diferite.
În România, și de asta pierdem, politica externă nu e văzută decât ca o extensie a politicii interne. E un prilej de ceartă între politicienii noștri. Iar diplomația românească nu a depășit cu nimic epoca relațiilor cu Înalta Poartă.
Cum ajunge politicianul sau diplomatul român în politica externă, cum începe să încerce să obțină un ”ce profit” de imagine electorală, cum încearcă să devină convingător de servil unei mari puteri sau alteia care i-ar putea garanta caftan de domnie îîn țară, sau să bârfească adversarul politic.
De asta nimic la noi nu e tratat la justa sa valoare sau însemnătate.
 
Să ne gândim la altfel destul de benigna poveste a vizitei papei Francisc la București, Primul care a obținut o promisiune că acesta e posibil că va vizita Bucureștiul în 2019 a fost președintele Iohannis.
El dorea ca papa să viziteze Bucureștiul în 2019 pentru că….e an electoral cu alegeri prezidențiale. Să îți vină papa în vizită, mai ales după un mandat în care Bucureștiul nu a fost vizitat de nimeni dintre granzi, nu e puțin lucru. Și oricum, dă bine în poză în plină campanie.
PSD însă i-a furat șansa lui Iohannis. După o vizită la Vatican, premierul Dăncilă a anunțat că papa va vizita Bucureștiul în 2019, deci meritul unei vizite a papei nu va mai fi al președintelui ci…al guvernului.
 
Dacă această invitație ar fi fost gândită ca o chestiune care să țină de politica externă și de interesele reale ale României, atunci președintele și guvernul ar fi trebuit să aibă o discuție serioasă între ei și cu diverșii actori interni ce ar fi implicați sau afectați de o vizită a papei.
Ar fi aflat că nu e neapărat în interesul național ca papa Francisc să vină la București. Mai întâi pentru că o vizită a papei nu este agreată de Biserica Ortodoxă română (lucru pe care BOR nu îl poate spune oficial). După Sinodul din Creta și eșecul său, nicio Biserică Ortodoxă nu mai poate juca fără riscuri interne și externe (inter-ortodoxe) cartea ecumenică. Orice privitor atent poate observa că relațiile externe- ecumenice ale Patriarhiei sunt la un nivel foarte jos față de epoca patriarhului Teoctist, de exemplu. Și asta pentru că nu e o miză pentru Patriarhie să dovedească deschideri pe care nici celelalte Biserici Ortodoxe, nici proprii credincioși nu le agrează.
Ar fi aflat apoi că papa Francisc vizitează țări cu probleme. Un cardinal povestea că papa e chiar greu de ținut în frâu: ar vrea să meargă în Siria. Este România o țară cu probleme? Ar primi România ușor o astfel de etichetă din partea presei internaționale și vaticaniștilor care acoperă evenimentele vizitelor papale?
Apoi papa Francisc e curajos și imprevizibil. Dacă va ridica, într-o eventuală vizită, la fileu, brusc, nu doar chestiunea derapajelor morale ale statului român, dar și chestiunea nedreptății istorice făcute greco-catolicilor, problema Cathedral Plazza? Brusc, imaginea României ar avea mult de suferit.
 
Să ne gândim la poziționarea României între SUA și UE. Chestiunea mutării ambasadei la Ierusalim ca și chestiunea susținerii SUA în problema Iranului, sunt în România doar posibilități de a marca în meciul dintre palatele Victoria și Cotroceni.
Mutarea capitalei la Ierusalim nu e doar un gest normal de recunoaștere a capitalei reale a Israelului, dar este și un gest ce ar trebui să aibă o mare valoare de negociere diplomatică.
Niște diplomați autentici ar fi anunțat mutarea ambasadei doar atunci când recunoștința SUA și a Israelului ar fi fost cuantificată în investiții și….nenorocitele alea de vize de la americani. Dar și după ce am fi negociat un acord (fie și tacit) cu Turcia, cu țările arabe, parteneri economici suficient de importanți, ca să nu îi irităm gratuit.
Doar nu spargem frontul UE doar așa, că recomandă Departamentul de Stat al SUA….
Însă mutarea a fost gândită și negociată doar astfel încât PSD să ia fața lui Iohannis. I-a luat-o. Dar care e profitul României?
 
În problema Iranului nu mai e vorba de simboluri. În problema Iranului asistăm la un gest arbitrar al SUA, care tratează acordurile internaționale ca pe hârtia igienică. Un astfel de gest crează un seism pe plan internațional- mai ales în contextul în care vorbim de cea mai mare putere a lumii.
Odată creat precedentul (și el fusese creat odată cu retragerea SUA din acorduri nucleare, la începutul anilor 2000) , nimic nu mai e sigur. NIci măcar ”parteneriatul strategic” pe care politicieni, analiști și jurnaliști români îl invocă cu evlavie.
De asta reacția foarte fermă a Franței și Germaniei, nu doar a Rusiei și a Chinei, față de retragerea SUA din acordul cu Iranul. Diplomația se construiește cu un material foarte fragil: încrederea.
Dar și aici lucrurile sunt văzute tot ca pe o miuță între Dragnea și Iohannis: care va lua premiul cel mare de la partenerul strategic? Dar de la UE?
România ar fi trebuit să joace atent și responsabil. Ar fi trebuit să vadă în haosul creat de americani o oportunitate de a negocia fie cu UE, fie cu SUA, propria sa luare de poziție.
 
România are ambasadă în Siria: singura țară din UE care are ambasadă pe lângă Assad. Acest lucru ar fi trebuit ca țara noastră să apară pe buzele tuturor oamenilor măcar în contextul agresiunii americane, britanice și franceze de acolo.
Putea România să își transforme ambasada într-un canal privilegiat de comunicare între UE și guvernul de la Damasc? Putea. Putea România să devină investigatorul presupuselor atacuri cu gaze din Homs? Putea.
Dar dacă din povestea asta nu s-a văzut potențial pentru măcar o miuță între Cotroceni și Victoria, atunci nu am mai pierdut vremea.
În definitiv, nu contează imaginea României, contează doar ca în 2019 și 2020, alegătorul român să vadă care e mai ”cu americanii” în poză.
 
P.S: În ritmul desfășurării evenimentelor, să nu vă mire dacă veți vedea cum Dragnea și Dăncilă vor fi reevaluați de Tapalagă, Pantazi, Culcer, Fati și alții ca ei, doar pentru că îi va reevalua și Departamentul de Stat al SUA….
Și asta e probabil tot ce contează pentru politicienii români.

sah

Între SUA și UE ce alegeți?Eu am ales….

În timp ce în România e vânătoare de ”oameni ai rușilor„, bătaia se poartă între UE și SUA…
 
Eu sunt eurosceptic și am și o părere foarte proastă despre SUA și rolul ei în această parte a Europei. Ca atare mi-e foarte greu să aleg între cele două tabere.
De asta vreau să gândesc lucrurile cât mai pragmatic. Deci să o luăm pe rând.
Uniunea Europeană este un proiect ideologic și un eșec economic.
Însă:
Uniunea Europeană este în Europa, adică e mai aproape de noi decât SUA. Mai mult decât atât, relațiile economice cu țările din UE, faptul că milioane de români lucrează în Uniune, ne obligă să fim direct interesați de viitorul Uniunii și să nu ne bucure înfrângerile sale.
La fel, statutul de membru al Uniunii Europene permite României un mare spațiu de manevră. România poate să își negocieze poziția în Uniunea Europeană,
Prin tratate, nu prin vorbe în vânt, contăm în UE și UE este obligată să țină cont de noi.
Cu voință politică, putem chiar să ajutăm la eliberarea Uniunii Europene de ideologia nocivă care o controlează.
 
SUA este o țară mare și o mare putere.
Însă:
Este foarte departe de noi.
Este imprevizibilă ca politică externă (și nu e vorba doar de Trump aici- așa e SUA, și-a lăsat o grămadă de aliați în haos și război civil, zicând că îi eliberează).
Nu avem nicio garanție că putem să influențăm politica externă a SUA, fie și în regiune.
Parteneriatul strategic cu SUA nu ne-a adus decât cheltuieli mai mari pe înarmare, contracte de miliarde prin care cumpărăm armament de la americani, baze americane pe teritoriul național.
Americanii nu ne-au dat nici măcar amărâta aia de viză, care ar fi trebuit acordată nu doar datorită parteneriatului nostru, ci și faptului că suntem țară membră a UE.
Investitorii americani sunt puțini și la ”prăduială”.
Ambasada SUA este vectorul principal, mai mult decât UE, al impunerii ideologiilor progresiste la noi.
Cu toată dragostea mea pentru Israel, cred că e una să avem ambasadă la Ierusalim (sunt de acord), dar e altceva să asistăm la încălcarea unor acorduri internaționale și la accentuarea tensiunilor în regiunea și așa inacceptabil de fierbinte a Orientului Mijlociu.
Deocamdată, la bilanțul: ”morți și răniți”, nu UE ne trimite oameni la moarte în războaie care nu sunt ale noastre,
 
Deci personal voi alege pentru răul cel mai mic, care este Uniunea Europeană, cu rezerva că România va trebui să se bată cu adevărat pentru interesele sale în UE, să împiedice evoluțiile nocive din Uniune.
Însă e evident că dacă în UE și cu UE avem cum negocia, cu SUA nu avem cum și nici măcar ce…..
 Oblo nelămuritul

Ziua Europei? Nu. Doar ziua UE.

Cică azi ar fi ziua Europei.
Nu. Nu e ziua Europei. este ziua Uniunii Europene, O altă mâncare de pește.
Uniunea Europeană nu este Europa. Nici măcar geografic. Uniunea Europeană reprezintă teritorial mai puțin de jumătate din Europa geografică, iar ca număr de state, două treimi din totalul statelor ce se pot considera europene.
Uniunea Europeană nu poate să fie Europa pentru că refuză explicit să își asume Creștinismul ca parte a identității sale. Ce Europă este aceea fără Creștinism? Chiar atei fiind, vă puteți imagina o Europă fără catedrale? Sau una fără Crăciun? Uniunea Europeană își poate imagina o Europă fără Crăciun și fără Paști, bine mersi…
Europa a fost și este o mare piață a valorilor și a opiniilor diferite: de o mie trei sute de ani, creștini și musulmani se ceartă în Europa,. Și cearta lor este Europa. De o mie de ani catolici și ortodocși se ceartă în Europa. Și cearta lor este Europa. De 500 de ani, reformați, catolici și ortodocși se ceartă în Europa. Și cearta lor este Europa. De 300 de ani, iluminiști, catolici, ortodocși, reformați și musulmani se ceartă în Europa. Și cearta lor este Europa.
Europa este un univers variat, construit pe dispută și dialog. Europa apare se concepe dintr-o mitologie violentă, în care un zeu în chip de taur siluește o nimfă, se naște odată cu maieutica (arta de a moși idei) a lui Socrate, crește în dialogurile lui Platon, în disputatio medievale, în polemicile intelectuale, în ironia feroce ce ne caracterizează. Europa se călește în războaie. Este fără milă, este masochistă, este sadică, este șarmantă.
Europa este o realitate atâta timp cât nu este unită, cât este un spațiu de dialog, de polemică, de tensiune, de maturizare.

Uniunea Europeană este în schimb un proiect unitar, un imperiu ca atâtea imperii ce au dorit să cucerească toată Europa (și nu le-a reușit). Uniunea Europeană e o ideologie care exclude cea mai mare parte a gândirii europene. Uniunea Europeană este piața de desfacere și curtea din spate a economiei unei țări ce după ce a aruncat lumea în două războaie mondiale, nu poate renunța la ambițiile sale imperialiste.
Apoi nu uitați că Shakespeare și-a dat demisia din Uniunea Europeană, lăsând-o și mai nelegitimă decât este.

Eu nu serbez ziua unui proiect ideologic cu care nu mă identific. Eu astăzi serbez ziua victoriei împotriva unui alt proiect ideologic german, care dorea să unească Europa sub un singur stindard și o singură credință: nazismul.

Euosceptic

Despre discuțiile cu privire la parteneriatul civil și ispita pe care o simt aparand dupa colț….

Parteneriatul civil este o problemă doar în măsura în care Constituția nu este clară cu privire la definiția căsătoriei. Căci de obicei acesta era primul pas spre afirmarea așa numitelor ”căsătorii” homosexuale.
Odată revizuită Constituția în sensul dorit de majoritatea cetățenllor români, ca fiind doar între un bărbat și o femeie, chestiunea parteneriatului civil încetează să mai fie o problemă, căci modificarea definiției căsătoriei și familiei nu se mai poate face fără un alt referendum, deci fără exprimarea voinței majorității românilor prin vot. 
 
Cât despre parteneriatul civil, oricât de imoral ar părea unor creștini, este o solicitare justă a unei părți din societate, care din variate rațiuni: de la orientare sexuală la nonconformism, refuză sau nu poate contracta o căsătorie, argumentele pentru el fiind, atâta timp cât nu prevestesc distrugerea familiei, destul de rezonabile: locuiesc cu X și vreau ca el să mă moștenească dacă mor, sau să fie acoperit de asigurarea mea socială, etc.
Ce ar trebui să facă statul?
Dacă interzice parteneriatul civil, statul, nu doar că ajunge să discrimineze stricto sensu. dar și adoptă o opțiune morală radicală, în sensul în care decide prin lege ce e păcătos și ce nu e.
Această opțiune nu este în esență rea, am putea spune ca creștini la un prim gând, dar pe termen lung este distructivă pentru Creștinism, Personal privesc cu multă atenție și îngrijorare la evoluțiile din Polonia, unde conducerea țării și-a asumat atât de mult identitatea creștină- catolică, legiferează conform principiile Decalogului și introduce un regim conservator creștin.
Însă riscul este foarte mare și în Polonia, și în România, și oriunde. Nu tot poporul și nici măcar toți creștinii nu doresc ca credința lor religioasă să se transpună în Monitorul Oficial și în Codul Penal.
Apoi toate eșecurile și erorile guvernărilor politice vor fi transpuse asupra Bisericii. Chiar și în momentul acesta, o parte din societate a sancționat deja Biserica Ortodoxă română pentru complicitățile sale cu clasa politică. În ultimii 20 de ani încrederea în Biserică a scăzut cu aproximativ 15-20 de procente, iar trendul continuă să fie unul descrescător.
Avem deja experiența Greciei, care deși a rămas ortodoxă predominant, nu mai are încrede în Biserică și social este deja dominată de o viziune de stânga progresistă, cauza fiind….prezența Bisericii prea mult și nefericit pe lângă cercurile de putere.
Dar peste tot unde au fost guvernări conservatoare cu puternică amprentă creștină, Creștinismul a fost cel care a avut de suferit după. În SUA chiar, după epoca Reagan- Bush, dominată de o viziune creștină, a venit revoluția corectitudinii politice progresiste din timpul celor două administrații Clinton, susținute de electorat.
Iar acum creștinismul american e mult mai slab și incapabil de majorități morale (și chiar de generat candidați creștini) decât era în anii 70-80. Administrațiile Bush Jr., iar puternic amprentate de creștinism, au dus la triumful quasi-mesianic al lui Obama, iar victoria lui Trump, deși surprinzătoare, nu se bazează pe popularitate (Trump nu a câștigat prin votul majorității americanilor ci a pierdut) ci pe o norocoasă distribuție a votului între state, ceea ce i-a permis să câștige la numărul de electori.  Deci Trump și viziunea conservatoare nu sunt populare în SUA, ne place sau nu să recunoaștem lucrul acesta.
Pentru a evita astfel de crize și în România, e nevoie ca Biserica și creștinii să refuze să se lase anexați unui proiect politic sau unei viziuni politice de moment. Spațiul lor trebuie să fie cel mai ”modest”, al societății civile, care are grijă ca Statul să nu devină nici progresist, nici ortodox, nici catolic, nici islamist ci….neutru ideologic și religios, spre binele tuturor.
 
Dacă vom reuși să îl împiedicăm constituțional să redefinească ideologic familia, nu trebuie să ne lăsăm ispitiți să îl ”botezăm” religios în ziua imediat următoare.
Statul trebuie să rămână al tuturor și implicit neutru. El trebuie să legifereze respectând libertatea tuturor, ținând cont de sensibilitățile tuturor, preferând democratic pe cele exprimate de majoritate, fără să persecute minoritățile și fără riscul de a prelua o amprentă ideologică sau religioasă.
De aceea repet ceea ce cred: că Biserica și creștinii trebuie să găsească înțelepciunea ca, în eventualitatea unui triumf al Coaliției pentru Familie, să nu se transforme în forță politică ci să își ocupe locul în societatea civilă.
Și să înțeleagă că lupta împotriva ideologiilor nu trebuie să ne transforme și credința într-o ideologie.
 
Știu, ispita este mare. Iar dacă victoria CpF va fi una strălucită, atunci mulți de pe acolo vor crede că le-au crescut aripi de arhangheli și vor cădea în ispita de a socoti că a sosit momentul să construiască ei Împărăția Domnului pe pământ…. 
Însă cei care cred că pot să zboare riscă ca aruncându-se spre noi culmi, să își rupă gâtul. Iar cine vrea să se apuce să construiască Împărăția Cerurilor pe pământ, ajunge să fie zilier pe șantierul lui Antihrist….
Bogdan D1

Cum să cultivi rusofobia la români….

E greu să fii ”omul rușilor” în România, mai ales când sunt ruși care dau cu bâta în baltă.
Natalia Mujennikova, directorul Centrului Rus de la București și un diplomat oficial, reușește să dărâme într-un interviu pentru Sputnik, dramul de încredere de se construiește cu greu, în timpul ăsta de ”război rece”, reproșându-ne că nu suntem recunoscători…lui Stalin. Că el ne-ar fi ”dat” Transilvania.
Dragă doamnă Mujennikova, sunt de acord cu dumneavoastră că poporul român și România ca țară are multe motive pentru care să aprecieze Rusia și să construiască o prietenie cu poporul rus.
Da. Datorăm rușilor modernizarea, primul regim constituțional, francofonia, independența. Da. Uităm prea repede că la Mărăști- Mărășești și Oituz au murit mai mulți soldați ruși decât soldați români.
La fel, uităm că între 1941 și 1944 am comis un război de agresiune, plin de crime împotriva umanității, pe teritoriul Ucrainei și Rusiei de astăzi.
Știu lucrurile astea și le afirm cu riscul de a fi făcut ”comunist”, ”rusofil”; ”putinist”; ”dughinist” și în toate felurile de concetățenii mei care cred că a fi bun român e necesară o doză de rusofobie și o lectură interesată a istoriei.
 
Dar dragă doamnă Mujennikova, nu există niciun motiv pentru ca cineva să fie dator cu ceva lui Stalin. Nici măcar rușii….
Sângerosul dictator georgian a fost înainte de orice călăul poporului rus, pe care ar trebui să îl reprezentați. El este cel care a distrus cultura rusă, al cărei ambasador ar trebui să fiți în România, este cel care a ucis în Gulag elitele Rusiei imperiale dar și ale celei sovietice.
Unii v-ar face comunistă bolșevică. Dar până și bolșevicii s-au delimitat ferm de sângerosul Stalin (congresul al XX-lea al PCUS, despre care ar trebui să știți mai multe decât mine, nu mai puține).
Armata Roșie care a luptat împotriva naziștilor (și da, și aliaților lor, românii) a făcut-o sângerând de pe urmele epurărilor comise de călăul Stalin. Marele Soljenițin, despre care aș aștepta să fie promovat la Centrul Cultural Rus, a fost victima lui Stalin. Însă Centrul este ocupat să apere memoria Călăului popoarelor…
 
Declarația Nataliei Mujennikova este un scuipat peste România. Și o pată pe obrazul diplomației rusești, care este celebră prin inteligența ei, nu prin sfertodoctism relaxat….
Bogdan D1