Categorie: Portrete

Veșnică pomenire, domnule Noica!

30 de ani de la moartea lui Constantin Noica.
 
Îmi permit să vorbesc despre Gabriel Liiceanu cu acest prilej. Și să vorbesc de bine, pe merit, așa cum l-am vorbit de rău, tot pe merit, zic eu.
Eu, personal, datorez mult lui Gabriel Liiceanu și poate celei mai celebre cărți a sale despre Noica. Mă refer la ”Jurnalul de la Păltiniș„, povestea incredibilă, întinsă pe mai mulți ani, a unor oameni care s-au motivat unul pe altul să facă, ca să vorbim ca Noica, ”isprăvi culturale”.
Este o poveste cu Noica și despre Noica care a schimbat destine. Pe mine, în liceu, m-a dat peste cap: mi-am găsit un sens, un scop, un răspuns la crizele adolescentine. Iar acela, datorită cărții lui Liiceanu, nu a fost, cum s-a întâmplat și cum se întâmplă cu majoritatea tinerilor cu căutări, vreun surogat spiritual (gen yoga, sau cabala), nici vreun surogat de pseudo-înțelepciune (gen ”noua acropolă”) ci chiar filosofia.
Cartea lui Liiceanu cu și despre Noica m-a învățat ce înseamnă să gândesc, în sensul în care gândurile care nu limitează sunt cele care merg spre idei. M-a învățat cum să gândesc, obligându-mă să merg spre autori și cărți pe care altfel i-aș fi evitat din comoditate, preferând cine știe ce osho sau sapiență junk.
Cartea lui Liiceanu m-a ajutat să scap și de un mit nociv, al interbelicilor, așa cum a fost înțeles la noi: o admirație tâmpă, în care citatele iau locul cititului și tocmai ce au dat mai prost interbelicii devine subiect de adulație.
Jurnalul mi l-a descoperit pe adevăratul Noica: ontologul, nu eseistul de duminică, hegeliano-heideggerianul, nu legionarul, omul sistemului de gândire, nu al speculațiilor de recenzie.
După modelul acesta am putut să citesc altfel și pe Cioran, și pe Eliade, și pe Vulcănescu, și pe Nae Ionescu. Ba chiar și pe Petre Țuțea, eliberându-mă de capsalizarea și puricizarea interbelicilor prin citate și deliruri patriotarde pentru care nu e necesară nici măcar lectura autorilor.
Jurnalul de la Păltiniș m-a descoperit ca om nu atât ”de cultură” ci al culturii, dependent de un fel de a gândi și de a simți ideea.
Deși nu am făcut facultatea de filosofie ci teologia, am înțeles-o altfel citind-o cu un ochi care se deschisese deja spre filosofie.
 
Am descoperit apoi că nu eram singurul schimbat de carte. Am aflat că generații au dat la facultatea de filosofie pentru că citiseră Jurnalul, că această carte unde duhul lui Noica fusese capturat și portretizat de scrisul lui Liiceanu, nu provocase doar în mine schimbarea.
Am petrecut apoi ani în compania lui Noica, datorită lui Sorin Lavric și prietenilor de la Cercul Noica (numit pompos și inutil, de ceva ani, Centrul de Studii Noica, pentru că în esență rămâne un cerc de prieteni).
Ce mă bucură e când văd că această carte încă fascinează. Când mai întâlnesc oameni cu preocupări culturale, vine momentul să le arunc undița asta, a cărții lui Liiceanu despre Noica. Și….”Jurnalul” încă prinde tineri în capcana sa și îi scoate cu forța din peșteră să vadă lumina.
 
Peste ani sper să se uite tot ce a fost Gabriel Liiceanu neinspirat sau stupid. Însă sper să nu se uite Noica și nici cea mai bună carte a lui Noica, despre Noica, scrisă de Gabriel Liiceanu.
 
Veșnică pomenire, domnule Noica!
hqdefault
Publicitate

Ce sunt?

O prietenă îmi atrage atenția asupra unui lucru esențial: multă lume nu mă înțelege pe mine pentru că nu e lămurită în ce cred. Nu sunt nici cu unii, nici cu alții…. Să fiu relativist? Să fiu oportunist?
Aceste acuze le primesc periodic din taberele radicale și mulți sunt dezamăgiți de mine pentru că nu corespund unui anumit tip de portret pe care și l-au construit ei cu idealul: românului, creștinului, intelectualului, politicianului,, etc.

Mi-am dat seama că da, are dreptate, și că periodic trebuie să fac o mică ”dare de seamă” pe aici, pe Fb și pe blog, ca să lămuresc lumea.
Deci hai să vă lămuresc:
1. Cred că a fi creștin este cea mai tare chestie care se poate întâmpla unui om. Și îmi doresc ca toată lumea să devină creștină.

2. Sunt mândru că sunt creștin catolic: că aparțin unei Biserici ce are o continuitate de la Hristos încoace, atestabilă istoric, și care prin conservatorismul ei este cea mai loială învățăturii Evangheliei, iar prin liberalismul ei este adaptată cât de cât la realitățile timpului nostru (cu alunecări poate că inevitabile spre dreapta și spre stânga).

3. Nu sunt ecumenist. Asta înseamnă că nu cred nici în eficiența mișcării ecumenice, nici în posibilitatea ca toate confesiunile creștine să ajungă să devină o singură Biserică sub un singur Păstor. Nu aici pe pământ…

4. Cred însă în colaborarea tuturor creștinilor în cele necesare și cred că Duhul bate unde vrea El și mai ales în vremuri ca ale noastre, adversarii ideologici sau de altă natură ne pot aduna împreună mai bine decât ne-am fi putut închipui.

5. Cred că lumea merge din rău în mai rău. Cred că lumea noastră suferă de un cancer deja metastaziat care ne va duce la dezastru. Când va avea loc acest dezastru, nu știu. Ca la orice cancer sunt perioade de remisie, sunt momente în care pare că revine normalitatea și sănătatea, dar spectrul său nu dispare.

6.Nu cred în nicio ideologie care îmi spune că lumea va fi bine.

7. Cred că tot ce putem spera pe acest pământ este să conviețuim într-o relativă pace socială, căutând să dobândim și să întreținem un bine comun.

8. Cred că națiunile (mai puțin una, cea evreiască) sunt rodul păcatului și date istorice ce nu trebuie să primească vreo încărcătură pozitivă.

9. Dar mai cred că națiunile sunt date inevitabile ale istoriei și de aceea orice încercare de distrugere a lor prin uniformizare ideologică (cazul UE) e nenaturală și inevitabil nocivă.

10. Cred că globalizarea nu doar că este inevitabilă ci ea s-a și produs: exceptând mici enclave primitive, întreaga lume trăiește într-o singură paradigmă culturală și politică, generată în Europa și apoi extinsă în întreaga lume.
Că o numim civilizație occidentală, civilizație iudeo- creștină sau civilizatie neoliberală, ea este una singură.

11. Cred că această civilizație își poartă în sine virușii propriei autodistrugeri. Aceștia sunt virușii imbecilizării: trăim într-o lume tot mai imbecilă, în care standardele elitelor sunt într-o continuă prăbușire.
Eu, un deștept al generației mele, sunt un sfertodoct prin comparație cu elitele intelectuale ale generațiilor interbelice, de exemplu. Iar ce vine după mine mă va face să par genial în următorii 50 de ani. Asta e. Ne degenerăm….

12. Toate ideologiile vremurilor noastre: multiculturalism, corectitudine politică, studii de gen, revoluții sexuale, emancipări stupide, sunt semnele degenerării și imbecilizării noastre. Iar dacă o fi un conspirator în spate, acela poate fi doar Diavolul… Deși de prostia noastră doar noi putem fi făcuți vinovați.

13. Cred că avem o obligație, mai ales noi, creștinii, să fim martori ai acestor timpuri și pentru aceste timpuri, la Judecata care va veni după ce lumea își va da obștescul sfârșit.

14. Cred că sexul nu trebuie să devină subiect de politică, politici și de spațiu public. De asta sunt categoric împotriva ideilor stupide de minoritate sexuală, marșuri de mândrie sexuală și așa numite ”căsătorii” care nu au treabă cu firescul natural.

15. Cred că avortul este o crimă iar sinuciderea asistată și eutanasia nu pot fi acceptabile în nicio societate care prețuiește viața.

16. Cred că cea mai bună formulă de funcționare a economiei ar fi un capitalism clasic, controlat de stat care să tempereze lăcomia individuală ce se ridică împotriva aproapelui.

17. Cred că libertatea este cea mai mare virtute și cel mai mare ideal personal și civic la care trebuie să aspirăm. Dar cu o condiție: libertatea să fie înțeleasă ca responsabilitate și să fie însoțită de maturitate.

18. Cred că multinaționalele sunt triumful comunismului: diluând conceptul de proprietate și cel de responsabilitate, ele distrug orice caracter etic al economiei.
La fel și cu bursele: jocurile bursiere sunt intrinsec imorale și nocive pentru umanitate.

19. Cred că războiul este un rău ce trebuie evitat cu orice preț. Deși credeam altfel altădată, acum sunt ferm convins că nu există nicio scuză pentru a provoca un război.

20. Cred că statul trebuie să acorde protecție socială celor dezavantajați și să descurajeze lăcomia celor bogați și industria luxului.

21. Cred că educația este elementul cheie pentru supraviețuirea noastră. Sunt pentru reîntoarcerea la învățământul clasic, pentru dezideologizarea școlii.
Sunt pentru reîntoarcerea la Universitate în sensul clasic. Cred că nu trebuie condiționată formarea intelectuală de cine știe ce necesitate practică. Persoana umană nu poate fi condiționată profesional după o logică corporatistă, a specializării oamenilor în funcție de nevoile ”mușuroiului civic”:

22. Cred că arta este artă doar dacă este în slujba frumosului și binelui. Desconsider așa numita ”artă” modernă, care e un atentat la ce e frumos și bun din sufletul omului.

23. Cred că România trebuie să aibă relații cât mai bune cu vecinii ei. Aceasta ar trebui să fie prioritatea politicii noastre externe și nu aruncarea în diverse aventuri trans-oceanice, cu iluzia că cei de departe vor putea fi interesați să ne salveze interesele de aici.

24. Cred că avem nevoie de o politică externă demnă, nu umilitoare, ca cea de până acum. Trăiesc o rușine că sunt cetățean român când văd cum statul român consideră umilința și refuzul negocierii ca fiind metode de lucru cu partenerii noștri.

24. Cred în cultura dialogului și în bunul simț ca argument.

Deci sunt un liberal-conservator creștin.

Duca

 

 

Sorosismul

Când spui ”Soros” sau ”sorosism” imediat vin niște băieți și fete care să râdă superior și să te acuze de conspiraționism. Și chiar și de naivitate și răutate. Cum ai putea crede că un moșneag de 87 de ani ar fi întruparea Răului ideologic la modă la început de secol XXI?
 
George Soros este părintele unei familii de organizații non-guvernamentale, extinse pe plan internațional, care acționează constant pentru promovarea unui pachet de valori ideologice pe care papa Ioan Paul al II-lea îl denunța ca fiind ”cultura morții”, Benedict al XI-lea îl numea dictatura relativismului, dar e cunoscut și sub numele de progresism, multiculturalism, neomarxism, valori euro-atlantice, neofascism, liberalism progresist, cu precădere în țările din estul Europei.
Nu cred că e greșit să vedem în Soros, nu atât un teoretician cât un sistematizator al unei viziuni ideologice destul de neclare după supradoza de droguri și de pornografie reprezentată de anul 1968 și ceea ce a urmat în țările occidentale.
El , cred eu, poate fi considerat părintele (în sensul de sistematizator) ideologiei dominante a postmodernismului.
Ca să ajute la promovarea acestor valori, Soros a urmat calea gramsciană a dobândirii hegemoniei culturale. Așa a înființat o Universitate bună, darnică în burse, dar ….consistentă ideologic, fabricând cu ajutorul ei o întreagă elită politică, civică, jurnalistică, academică est-europeană, deja dresată din punct de vedere doctrinar.
Influența sa politică a devenit uriașă. Știm din Wikileaks cum deciziile diplomației americane (conduse atunci de H. Clinton) cu privire la o țară est-europeană ca Albania, de exemplu, erau luate în urma sugestiilor via e-mail ale lui George Soros.
Știm că Ungaria, Polonia, Rusia și Israelul văd, ca state, în Soros o amenințare directă pentru suveranitatea lor.
Dar vedem cum și administrația cea mai anti-sorosită (asumat) din SUA, cea a lui Trump, nu poate decât să susțină pe Soros în contra efortului Ungariei de a scăpa de darul otrăvit al universității miliardarului nostru…. Semn că Soros contează și atunci când oamenii săi pierd alegerile prezidențiale.
De altfel pare uimitor să vezi că mulți ambasadori ai Statelor Unite sunt de fapt motivați sufletește nu de loialitatea față de interesele propriei lor țării, ci de crezul ideologic al domnului Soros.
 
Să adăugăm la aceasta faptul că acesta a fost proiectul de suflet al lui Soros, căruia i-a lăsat de curând cea mai mare parte a uriașei sale averi (și vă închipuiți ce poate să însemne o donație de 18 miliarde de dolari, pentru o țară, dar ce să mai vorbim de o fundație?). E o dovadă că pentru George Soros această cauză e mai copil al său decât proprii săi copii, a căror moștenire s-a subțiat consistent după acest act de….caritate ideologică făcut de multimiliardarul american.
Deci a vorbi despre sorosism este perfect legitim. Așa cum Lenin a creat leninismul ca interpretare a marxismului edeși era foarte departe intelectual de un Marx, de un Engels sau chiar de un Trotki, dar avea spirit organizatoric și sistematizator, Soros e părintele unei pan-ideologii și unei veritabile revoluții culturale, deși probabil nu e vreun versat filosof sau subtil dialectician.
Însă e un tată. Iar copilul său, care poartă atâtea nume care ne pot confuza (multiculturalism sau marxism cultural sunt concepte destul de complexe și implicit destul de puțin lămuritoare), merită numele de sorosism.
 
P.S. Și chiar seamănă cu împăratul Palpatine din Star Wars.

collagePX1

De ce să nu credem că Becali ar fi un bun creştin?

De ce nu am putea să credem că George Becali e sincer în credinţa lui?
Eu chiar am încredere în creştinul George Becali- cred că este un om sincer, cu o credinţă simplă, dar clară şi fermă.
E un om needucat, de acord. E un om cu accese de violenţă verbală- unii ar spune că şi fizică. În acelaşi timp este foarte arogant şi deloc smerit. A făcut afaceri necinstite.

Dar pe de altă parte este un om care chiar a cheltuit o avere (la propriu, nu la figurat) ca să ajute oameni, ca să construiască biserici, să ajute cum poate lucrarea lui Dumnezeu.
E un om care a fost condamnat pe nedrept- căci nu e dreptate aia să primeşti închisoare pentru că ţi-ai recuperat maşina de la hoţi şi apoi le-ai ţinut o predică, le-ai dat bani de buzunar şi ai dat drumul borfaşilor respectivi.
Nu poţi să fii condamnat pentru că ai vrut să stimulezi financiar o echipă de fotbal….să câştige (sorry, e la mintea cocoşului).
Cât despre afacerea cu terenurile- eu tot mă întreb cum de a luat o pedeapsă mai aspră decât corupţii din minister 😉

Esenţa creştinismului este capacitatea păcătosului de a se ridica. Aş merge mai departe, este despre capacitatea păcătosului de a cădea de un infinit de ori şi de a se ridica de un infinit plus unu ori.
Bisericile sunt spitaluri de păcătoşi, nu muzee de sfinţi, spunea cineva.

Cât despre creştinii care strâmbă din nas în faţa lui Becali, că e prost, le aduc aminte că bună parte din sfinţii din calendar erau de o simplitate intelectuală care o bătea pe a lui George Becali.
Hoţ? Îi desfid să nu îl cinstească pe sfântul Efrem Sirul sau pe sfântul Moise Arapul, care fuseseră hoţ de vaci, respectiv tâlhar la drumul mare, înainte să vină la pocăinţă.

Cred că fariseismul e un păcat. Prostia e doar un defect.

10850118_10205382147458967_1146144564517518143_n

Sfântul Dimitrie Basarabov- bulgarul cel mai celebru printre români

Tot timpul am fost trist şi revoltat de faptul că românii nu ştiu mai nimic despre vecinii lor, fiind mai interesaţi de cum mai e vremea la Paris decât despre ce bucurii, necazuri, gânduri au cei din Sofia, Belgrad, Budapesta.
Această aroganţă ne-a costat mult în istorie. Şi ne va mai costa (deja se anunţă o notă de plată).

Cu toate acestea Dumnezeu ne priveşte pe noi, moştenitorii culturii greco-romane (bizantine) din Balcani, ca pe o familie. Şi are grijă să ne dea părinţi spirituali independent de care să fie de-ai noştri, fără să ne încurajeze erezia naţionalistă.
De aceea naşul- în sensul de părinte spiritual- al Bucureştiului este un „bulgăroi cu ceafă groasă”, dar cu sufletul şi mintea pline de Duhul Sfânt- Sfântul Dimitrie Basarabov.
Ocrotitoarea Moldovei este o femeie dintre acei „grecotei cu nas subţire” – cuvioasa Parascheva. Părintele Sucevei, un negustor bizantin iubitor de Hristos, din Trapezunt- Ioan cel Nou.

Mare nebunie este naţionalismul- pentru că înainte de orice ne fură smerenia (ce nu e nimic altceva decât cunoaşterea „lungului nasului”). Apoi pentru că ne fură comuniunea, izolându-ne într-o falsă autosuficienţă (ce ar fi Creştinismul românesc fără cel grec, slav sau latin? Un mare 0). Şi, în sfârşit, pentru că ne înstrăinează de noi înşine. Naţionaliştii nu vor altceva decât să inventeze un popor după chipul şi asemănarea ideologiei lor, nu să simtă cu adevărat poporul al cărui fii sunt. Ei sunt îndrăgostiţi de o proiecţie ideologică, nu de o realitate istorică….
Însă Dumnezeu ne trimite Sfinţi iubiţi şi de minuni făcători care, sfidând stereotipurile, arată catolicitatea Bisericii şi faptul că în Hristos nu mai există „nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos.” (Coloseni, 3, 11).

sfantul-dimitrie-basarabov

Augustin Buzura- 77

Este ziua domnului Augustin Buzura.
Începuturile carierei mele scriitoriceşti le datorez domnului Buzura, care a găzduit, ani de-a rândul, în paginile revistei „Cultura”, articolele mele.nu tot timpul comode.
Să aduc aminte de articolele în care scriam despre desfiinţarea Institutului Cultural Român, înfiinţat chiar de domnul Buzura? O singură clipă nu s-a pus problema nepublicării, sau măcar cenzurării lor.
În timp ce Patapievici mă jignea în cele mai lipsite de eleganţă moduri, ameninţându-mi prietenii comuni, domnul Buzura a acceptat punctul meu de vedere incomod.
Ba chiar mi-a încurajat incorectitudinea politică, dilemele serioase pe care le aveam faţă de lucrurile considerate altfel ca „fiind date”. Şi asta cu orice risc- am atras revista „Cultura” într-un litigiu la CNCD.

Mi-a fost „maestru”? Doar în sensul acela, spus cândva de Noica: al celui care, intuind că tânărul din faţa lui are o nebunie din cea bună, i-o încurajează, hrăneşte, nu îl cocoleşte şi îl intimidează.

La Mulţi Ani! Şi plini de sănătate şi linişte creatoare.

buzura

Generalul Enrique Gorostieta

S-au împlinit, pe 2 iunie, 86 de ani de la uciderea sa.
Ateu, mason, revoluţionar liberal mexican, generalul Gorostieta ajunge, printr-un lung proces de convertire, un erou catolic- liderul trupelor ce s-au ridicat împotriva regimului liberal-masonic şi agresiv ateist al preşedintelui Calles.
Acesta începuse o persecuţie la scară largă a creştinilor mexicani, în timpul căreia mii de catolici şi-au pierdut viaţa. Regimul său atroce- purtat în numele valorilor umanismului ateu, iluminismului şi liberalismului, explicit masonic- este, poate şi pentru că Mexicul este departe de Europa, foarte puţin cunoscut.

Creştinii catolici au reacţionat şi a apărut o mişcare de rezistenţă armată: „Cristeros”. În fruntea lor s-a găsit curajosul general Enrique Gorostieta, până la moartea acestuia pe câmpul de luptă, în timpul unei ambuscade.

De ce să ne aducem aminte de el şi de cei dimpreună cu el? Mai ales pentru că nu trebuie să uităm că pentru Creştinism se şi luptă. Şi chiar şi acum, sute de creştini luptă cu arma în mână în Siria şi Irak împotriva jidhadiştilor ISIS.

Enrique Gorostieda

Sfântul Teotim al Tomisului

Astăzi ne aducem aminte de un mare episcop al Tomisului din secolele IV-V de după Hristos: Teotim Filozoful. El a fost contemporan cu Ioan Hrisostom, dar și cu Ioan Casian și Germanos, tot de prin pățile Moesiei Inferior, de o numim acum Dobrogea. A fost un prieten devotat al lui Ioan Hrisostom și, putem deduce fără niciun risc, apropiat și de Casian și Germanos- ei înșiși apropiați de marele episcop constantinopolitan.
Despre el istoricul bisericesc Sozomen ne spune că era un bărbat bogat, purta părul lung, după obiceiul filozofilor și că era foarte respectat chiar de huni, care îl numeau ”zeul romanilor”, mai ales după ce unui hun care încercase să îl răpească i se paralizase brațul. Se pare că fusese implicat într-un efort de creștinare a hunilor.
Un alt istoric bisericesc, Socrate, ne vorbește despre notorietatea lui Teotim în întregul Imperiul Roman de Răsărit. Faptul că Fericitul Ieronim îl menționează De viris ilustribus, arată și garantează notorietatea lui Teotim și în părțile apusene ale Imperiului.
Opera sa, despre care știm că ar fi fost alcătuită din dialoguri, aforisme și diverse omilii, s-a pierdut, din păcate.

Deci atunci când mergem la Constanța să ne gândim că acest oraș a cunoscut o epocă de aur. Acești Sfinți, greci, romani, poate că și traci, în acest colț de lume urbanizat și civilizat de greci și de Imperiul Roman, sunt dovadă a universalității mesajului creștin, care biruie hotarele etnice.
De aceea este cu atât mai dramatic când vezi cum mulți- unii chiar istorici- în loc să se bucure de universalitatea Creștinătății, în care nu mai e scit sau elin, ci toți una în Hristos, spun prostii despre ”Sfinți străromâni”, ”Filocalii protoromâne”, etc.

Ruinele bazilicii în care cel mai probabil Bretanion s-a retras pentru a face Liturghia
Ruinele bazilicii în care cel mai probabil Bretanion s-a retras pentru a face Liturghia

Episcopul Virgil al Oradei, aşa cum l-am cunoscut

Nu ştiu dacă Preasfinţitul Virgil Bercea este sau nu vinovat de povestea de la primăria din Beiuş, unde un contract cu direcţie pentru o firmă de casă a primarului a dus la scutirea de taxe a unor proprietăţi ale Episcopiei greco-catolice din Bihor.
Ştiu că proprietăţile respective erau ale Bisericii şi nu ale episcopului şi mai ştiu pe cineva: îl ştiu pe Episcopul Virgil.

L-am întâlnit pe….internet. „Combăteam” de zor pe forumuri catolice, apărând identintatea bizantină a greco-catolicilor români şi încercând să mediez o pace (imposibilă?) între catolici şi ortodocşi. Nu aveam de unde să ştiu că episcopul mă citeşte.
Mi-a comunicat aceasta mai întâi printr-un prieten comun ca mai apoi să ajungem să ne scriem personal. Aşa a aflat de intenţia mea de a intra în comuniune deplină cu Roma.
M-a încercat şi m-a ispitit înainte- ca să fie sigur că nu o fac nici ca să devin popă, nici ca să primesc vreo bursă sau vreo sinecură. Pentru că pentru mulţi, mai ales atunci, Biserica Catolică era cântărită în funcţie de potenţialul ei financiar şi de posibilitatea de a obţine uşor o viză şi chiar şi un loc de muncă prin Occident.
Apoi ne-am văzut prima dată.
Am plecat din Bucureşti cu un tren de noapte pentru a ajunge dimineaţa la Oradea- ca seara să mă întorc înapoi în Bucureşti. Ajuns foarte de dimineaţă în Oradea, mi-era jenă să îl sun pe episcop- îmi dăduse mobilul său, ca să îl întreb cum să mă descurc să ajung la seminarul teologic- unde stabiliserăm să ne vedem.
M-a sunat însă el- se interesase de ora de sosire a trenului şi mi-a dat indicaţiile pentru a ajunge la seminar, cerându-şi scuze (wow! Un episcop care îşi cere scuze? Eu veneam din mediul în care până şi ultimul arhiereu vicar se considera pe sine cel puţin ca un faraon) că nu poate să vină să mă ia de la gară.
Ajuns la seminar am participat la Liturghia oficiată de P.S. Virgil şi, la sfârşit, l-am văzut că vine spre mine şi mă strânge în braţe. Eu nu sunt un om mititel (am 1,80) dar P.S. Virgil e un om înalt bine, aşa că m-am simţit ca un copil strâns în braţe de părintele său- ceea ce era chiar la propriu, PS Virgil fiind încă în toate veştmintele sale arhiereşti.
Am luat micul dejun împreună cu seminariştii, cot la cot cu episcopul şi apoi l-am însoţit în elegantul birou de la episcopie unde practic am fost martorul zilei de lucru a unui arhiereu: toate primirile din ziua aceea le-a făcut cu mine, cuminte, pe un scaun din birou.
Însă surpriza a fost prânzul. Episcopul m-a poftit să luăm prânzul în… bucătăria sa. Ieşind din elegantul birou episcopal am coborât (sau urcat? memoria nu mă mai ajută bine- sunt 10 ani de atunci) în apartamentul său personal- de o modestie impresionantă şi foarte puternic contrastantă cu ce văzusem în biroul oficial.
Episcopul şi-a scos reverenda şi m-a poftit în bucătărie unde o doamnă în vârstă pusese deja farfuriile de ciorbă.
La felul doi, s-a descoperit că nu avem murăturile pe masă. Episcopul Virgil s-a dus în debara, a venit cu ditamai borcanul de murături (puse de el?) şi masa a putut continua.
Ca surpriza să fie deplină pentru mine, după masă am ….făcut clătite, Părintele episcop, doamna respectivă (căreia i-am uitat numele) şi cu mine.
În tot acest timp, discuţii teologice şi culturale de cea mai bună calitate- de la Ratzinger- încă nu era papă, dar apăruse o ediţie în româneşte a dezbaterii sale cu Jurgen Habermas (volum pe care episcopul mi l-a făcut cadou), până la …Tolkien (primind cadou şi trilogia în ediţia românească de la Rao).

Momentul despărţirii a fost impresionant de…dulce. Efectiv episcopul mi-a umplut ce mai rămăsese gol din rucsacul meu cu bomboane cu ciocolată, iconiţe şi rozarii (ca să dau şi la alţii, mai departe).

De atunci ne-am mai văzut de multe ori- încă de două ori la Oradea şi de mai multe ori cu prilejul unor diverse „sindrofii” ale Bisericii.
De fiecare dată am fost impresionat de omul acesta smerit, elegant, cultivat, inteligent şi plin de farmec.

Repet, nu ştiu ce stă în spatele poveştii de la Beiuş, dar cred un lucru- orice s-ar fi întâmplat acolo, episcopul Virgil a fost de partea credincioşilor şi a intereselor Bisericii sale. De aceea mă rog ca Dumnezeu să îl apere şi să îl scoată teafăr ca imagine din nebunia aceasta.

article-21-img1

Marius Oprea

Am trei amintiri care mă însoțesc de fiecare dată când mă gândesc la Marius Oprea.
Prima amintire este legată de Marius Oprea, venit la o ședință a unui ONG în care eu îmi pusesem mari speranțe că va face multe acte de vitejie politică. Toți eram sobri, oarecum tensionați, gândind nu doar viitorul ONG-ului dar și al politicii românești. Făceam planuri pe hârtie, număram filiale și posibile filiale, ne împărțeam pe comitete și comisii.
Și vine Marius Oprea cu…..două pungi din care se iveau indiscret niște ceapă verde și în care se deduceau niște roșii frumoase.
A doua amintire este dintr-un restaurant, plin de lume ”bună”, unde, la fel, la o masă, ”conspiram” de zor tot pe teme politice. Apare Marius- într-un suman superb, cu două sacoșe. În una avea niște…..cătușe lanțuri, găsite de el, arheologul terorii comuniste. În cealaltă, cămașa plină de sânge a lui Vasile Paraschiv (unul din puținii și uitații dizidenți autentic anticomuniști)- pe care nevasta acestuia nu se îndurase să o spele, după o anchetă.
A treia amintire este cu Marius povestind despre cum a dormit o noapte lângă oasele și în groapa celui care, bănuiește Marius, nu doar cu argumente mistice ci și arheologice, ar fi fost chiar Valeriu Gafencu, Sfântul încă necanonizat din închisorile comuniste.
Par trei întâmplări stranii, oarecum anecdotice. Însă pentru mine sunt asemenea unor apoftegme patericale- îți spun ceva doar dacă te oprești un pic și meditezi la sensul lor.
Prima lecție este cea a diferenței.
Marius Oprea nu e ca noi. Și ăsta este cel mai bun lucru pe care l-a făcut providența, că Marius Oprea nu este ca noi. Pentru el nu este, cred, deloc un lucru bun: el poartă crucea celui care tot timpul este înțeles post-factum, care este privit uneori cu frică (ce vrea și nebunul ăsta care pare să nu poată să spună nimic altceva decât adevărul? chiar și adevărul care nu convine, care nu e popular), alteori cu falsă deferență (câți politicieni nu au vrut să instrumentalizeze imaginea lui Marius…. Și câți o vor mai face….)
Marius e atipic pentru că este mereu același, fie că este la o conferință academică (căci Marius Oprea este un cercetător științific foarte serios), fie că este într-un mediu politic înalt (iar Marius a ocupat demnități politice de consilier de stat, de director de institut/echivalent cu secretar de stat), fie când dezgroapă victimele comunismului, fie când scrie poezie, fie că este într-un restaurant elegant sau într-o cârciumioară boemă.

A doua lecție este cea a firescului
Marius, pentru cine nu îl cunoaște, este un om delicat (ca ceapa aia de se ițea din punga de la piață), savuros (mult mai mult decât tomatele acelea), aprig ca fierul lanțurilor (numai că lanțurile sale sunt lanțurile principiilor-însă nu am văzut un om mai natural în a fi loial principiilor), care și-a asumat cămașa morții, dar și a vieții cu gândul la moarte (sângerândă de multe ori, chiar dacă nu tot timpul cu sânge fizic).
Ei, toate aceste calități sunt de un firesc uluitor. Și enervant pentru cei care confundă naturalețea cu mersul după turmă. Naturalețea lui Marius nu e naturalețea oilor, nu e mioritică. Naturalețea lui e cea a copacului- turma trece, fuge, se lasă ghidată de ciobani sau de cei ce vor să o tundă sau să o taie, dar copacul e acolo, nemișcat și natural de ferm.
De aia nu e nimic nefiresc să vezi pe Marius vânând criminali comuniști, dar și fiind martor al apărării în procese pentru diverși securiști acuzați pe nedrept, certându-se și împăcându-se cu diverși politicieni și personalități publice.
Pentru că deși se pare că Marius e inconstant, el este de fapt un punct constant, util ca să vezi de fapt inconstanțele unilor sau altora.

A treia lecție este cea a credinței
Marius e un creștin cum rar am văzut. Pentru că nu e ceva standard, formalizabil, de catalogat.
Puțini știu că Marius nu e doar arheologul ”țăcănit” care dezgroapă morții uciși de comuniști ci este arheologul ”țăcănit” care îngroapă apoi creștinește, cu slujbă și rânduială, pe cei descoperiți și salvați de neuitare.
Dar a vorbi despre creștinismul lui Marius și despre suspiciunile să le zicem duhovnicești pe care le am cu privire la Marius Oprea, mă opresc aici. Nu de alta, dar sigur o să citească și în Postul Mare trebuie să ne smerim aproapele, nu să îl facem să se mândrească, nu e așa?

Așa că…. excelsior, Marius Oprea. Nu te opri că încă nu ai făcut tot ce trebuie să faci 🙂

Marius Oprea