Fie doar şi pentru părintele Ioan Buga şi tot s-ar fi meritat să fac facultatea de teologie.
Primul său curs: un amfiteatru plin de studenţi în anul I la Teologie Pastorală, Teologie Istorie, Teologie Litere, adunaţi grămadă să învăţăm „Studiul Noului Testament”.
Intră un bărbat înalt, de nici 50 de ani, cu o barbă sură, părul rărit, privire pătrunzătoare, tenul măsliniu, cu un aspect de grec coborât din dialogurile lui Platon- un bărbat care inspira în acelaşi timp virilitate, frumuseţe şi înţelepciune.
„Grecul” ne-a privit lung cu oareşce milă şi a trecut direct la treabă. Şi-a deschis Biblia şi….reportofonul şi a început să lucreze pe text. Urma să aflăm abia că de fapt el era foarte puţin interesat să ne predea nouă cine ştie ce manual de studiul Noului Testament. El avea un proiect- în mijlocul căruia întâmplarea făcuse să ne nimerim şi noi- acela al unei exegeze complete a Scripturii, verset cu verset. Cursurile de Noul Testament erau doar pretextul pentru a putea să facă acest lucru.
Trei ore ne-a vorbit despre un singur verset din Faptele Apostolilor: „Deci, ei, mânaţi de Duhul Sfânt, au coborât la Seleucia şi de acolo au plecat cu corabia la Cipru.” (cap. 13, vs. 4). Acolo rămăsese el cu exegeza de semestrul trecut şi noi, ca nişte autostopişti ai spiritului, ne trezeam aruncaţi din prima zi în…mijlocul Faptelor Apostolilor.
Ei, trei ore ne-a vorbit de ce înseamnă să te „mâne” Duhul Sfânt, de ce Seleucia şi, mai ales, de ce Cipru.
Şi să nu credeţi că era omiletică goală. Acolo, în încercarea de a suprinde şi explica versetul, au fost invocate nu doar surse teologice ilustre ci şi marea filozofie clasică, şi mitologia, şi filologia. Şi totul povestit cu naturaleţea oratorului.
Nu am uitat aproape nimic din ce ne-a spus atunci, aşa cum nu am uitat că cea mai mică notă am luat-o la sfinţia sa. Ne ceruse să scriem fiecare câte un eseu teologic, după puterile noastre. Am scris, mai ţin minte, despre pocăinţă ca metanoia-întoarcere. Şi Dumnezeu ştie cât am muncit la el ca să îl impresionez pe părintele. Feedback-ul a fost însă dureros: nota 7 şi un comentariu scris cu roşu pe text: „Nu m-ai convins. Dar poţi să mai încerci…”. Nici nu vă daţi seama ce frustrat m-am simţit…
Peste ani însă, înainte să îmi dau licenţa, mă cheamă părintele secretar să îmi spună că am o problemă- nu am nota de la Noul Testament (semestrul I) trecută în catalog şi deci nu pot să intru în examen dacă părintele Buga nu rezolvă problema.
Îl sun pe părintele şi îi spun de problemă. Mă întreabă dacă mai ştiu ce notă am primit atunci şi i-am răspuns că ….7. La care părintele: „Frate Bogdanule, şaptele ăla era pentru smerirea ta. Însă pentru catalog şaptele ăla e zece.”

Dacă am învăţat de la cineva teologie, acela a fost părintele Buga. El ştia ce e aia teologie şi avea curajul să o facă. Iar riscurile au fost nu puţine. Părintele a fost marginalizat, scos din Universitate, apoi din parohie şi lăsat „la vatră”. Însă nu cred că a fost un moment- nici măcar cel al somnului- în care părintele să nu teologhisească curajos.
„Un teolog adevărat este tot timpul cu un picior deasupra prăpastiei ereziei” avertiza părintele. Sau, vorbindu-ne de geniul teologic al lui Pavel, spunea despre el „omul acesta făcea teologie şi dintr-o lingură de ciorbă. Dacă nu vedem, ca el, totul teologic, nu ne putem considera teologi”.

Aşa profesor am avut, măreţ şi puternic intelectual ca Nae Ionescu, dar fără generaţia pe care să o formeze. E drept, dintre ucenicii săi unii s-au lansat ca oameni de cultură, alţii ca politicieni la dreapta şi la stânga (ministrul pesedist al Culturii, Ionuţ Vulpescu, dar şi strategul „băsist” Felix Tătaru, vin din aceeaşi Şcoală teologică a părintelui Buga.
Acum, în fiecare joi seara, la sala Dalles, părintele Buga îşi continuă lucrarea de tâlcuire a Scripturilor. Sper să nu se oprească niciodată această sfântă şi erudită trudă a sa.