De ce supără papa Francisc?

De ce papa Francisc e atât de criticat și victima celor mai teribile manipulări de presă?
Pentru că încă de la începutul pontificatului său, el a atacat mai subtil sau mai deschis un Creștinism confortabil.
Și nu e vorba de creștinismul confortabil al relativiștilor, saducheii acestui veac, ci de cel al conservatorilor, fariseii acestui veac.
Și de asta papa este atacat mai ales dinspre farisei.
 
Papa a atras atenția asupra unei ispite subtile și eficiente: aceea de ne justifica prin asumarea unui Creștinism confortabil.
Da. Sunt heterosexual, îmi plac femeile, îmi place mâncarea, păcatele mele sunt mândria, lăcomia, curvia chiar, nu pot face tot ceea ce Hristos și Biserica îmi pretind. Și evident nici nu îmi prea convine.
Însă sunt creștin și îmi place asta, ba chiar e o formă de identitate socială care îmi convine: atunci ce fac? mă transform într-un ferm cruciat împotriva prostiei ideologice a ”căsătoriilor” homosexuale și îmi reduc tot Creștinismul la această temă convenabilă, facilă (că realmente ea nu mă afectează pe mine), ba chiar ies și un pic de erou al credinței dacă plusez pe acest subiect.
 
Sunt creștin dar viziunea mea asupra lumii a fost marcată mai degrabă de istorii cu cavaleri decât de Evanghelii. De aceea, cu Biblia în mână și cu ochii la Fox sau Realitatea TV, aprob bombardarea unor popoare în numele libertății, adevărului, democrației, aplaud războaie de invazie care au ca scop ”eliberarea” unor popoare de niște lideri pe care i-am considerat eu ca fiind dictatori.
Ignorând Evanghelia, cred că ar trebui pusă mitraliera pe refugiații care năvălesc în Europa ”mea creștină” pentru că, nu e așa?, există riscul ca printre ei să fie și teroriști.
Dar în schimb sunt în fruntea mișcării pro-life. Ba chiar investesc toată disponiibilitatea mea creștină în această bătălie, ajungând să mă autoconving și să mă justific, zic eu, în fața lui Dumnezeu, că un copil ucis prin avort e mai victimă decât un om ucis de o bombă aruncată în numele….libertății și democrației.
 
Da. Papa Francisc e conștient ca și noi că avortul e o crimă și transformarea homosexualității în normă socială firească este o abominație. Dar a devenit conștient și de faptul că de pe urma avortului și a devierilor ideologice postmoderne profită și o erezie veche și în același timp nouă: pe care el o numește neo-pelagianism, cu explicațiile doctrinare de rigoare, dar ar putea fi numită și neo-fariseism.
Această erezie face ca în numele unor virtuți să ajungem să ignorăm alte păcate, ca pornind cruciade în numele lui Hristos, să ajungem la logica celebră a cruciatului care, neputând să mai distingă creștinii de dușmani a spus: ”ucideți-i pe toți, Dumnezeu îi va alege apoi pe ai Săi” (logică pe care mulți pretinși creștini conservatori o au când vine vorba de…refugiați, de exemplu).
Homosexualitatea și absurdul ei ajunge să justifice în Biserică pe unii creștini care atât de mulțumiți că nu sunt ”precum sodomiții”, ajung să fie caiafe cinice și morminte văruite…
 
Papa Francisc, atrâgându-ne atenția că ”morala nu începe de la curea în jos”, dar și că nu noi suntem măsura moralei, ci Evanghelia, ne face un serviciu nu doar apostolic ci și istoric. Avem nevoie de o astfel de trezire. Și nu doar noi , creștinii catolici, ci toți creștinii care au ajuns să aplice Evangheliei logica unui alt mare conservator contemporan, George Becali (acest Donald Trump valah) care spunea că subliniază cu galben ce îi place într-o carte și cu roșu ….ce nu citește.

papa francesco

Trump, Siria, antihrist….

 

Contemplând evenimentele din Siria nu pot face decât teologie.
De ani de zile e deja un fapt recunoscut acela că în haosul sirian singurul sprijin pentru creștinii din Siria, victime ale ISIS și Al Nusra, au fost autoritățile de la Damasc.
Statele occidentale nu s-au sfiit să susțină deschis organizații teroriste islamiste ca fiind ”freedom fighters”. Inclusiv ISIS a avut luna sa de miere cu idioții utili de la conducerea Statelor Unite, Marii Britanii, Franței și UE….
 
Venirea lui Donald Trump la Casa Albă a fost aplaudată cu speranță tocmai de către conservatorii creștini din toată lumea. Că îl plăceam sau nu (eu recunosc că nu l-am plăcut niciun moment), vedeam în el măcar o minimă șansă pentru normalizarea politicii occidentului, pentru ieșirea din capcana ideologică în care acesta a căzut, pentru regândirea lumii pe ideea de pace.
În această dimineață aceste iluzii s-au spulberat definitiv: și Donald Trump a devenit un criminal de război, un agresor al libertății și suveranității altor popoare. Pretextul invocat (un presupus- deși ilogic- și nedovedit atac cu arme chimice) e atât de subțire și de evident în minciuna lui încât e destul de evident faptul că nici nu le mai pasă liderilor occidentali să mai mimeze măcar respectul față de legalitate și legile războiului.
Speranța creștinilor din Occident a adus împreună cu aliații săi un ajutor nemeritat Jidhadului islamic, care cel puțin în Siria, urma să fie înfrânt.
Speranța creștinilor din Occident a atacat cu rachete pe cel care s-a dovedit a fi nu doar speranța, ci protectorul real al creștinilor din Siria.
 
Unde e teologia de care vorbeam la început?
De la alegerea lui Obama din 2008- când atmosfera nu doar în SUA, ci și în lume, căpătase o dimensiune mesianică- am avut senzația că asistăm la un exercițiu propedeutic pentru venirea lui antihrist.
Antihrist va fi o mare speranță care va înghiți pe aproape toți și îi va face pe aproape toți complici ai săi. Dar pentru această reușită a celui ce se pregătește să vină, stăpânitorii acestei lumi (care nu sunt masonii, nici bielderbergii ci…numele lor este legiune, cum știm din Scriptură) ne ”antrenează” printr-un joc de speranțe și iluzii care să ne facă complici.
Acum, noi, creștinii care ne-am pus speranțele în Trump, avem de ales: vom continua să credităm pe acest om, făcându-ne complici morali ai lucrării sale? Sau vom retrage încrederea noastră? E și acesta un exercițiu pregătitor pentru ce va trebui să facem când va veni antihristul….
P.S. Să nu credeți că doar progresiștii vor fi în tabăra lui antihrist.  Va avea și un puternic partid conservator în spate, așa cum în Biserica ultimelor zile vor fi mulți progresiști convertiți la Hristos și la….realitate.

Ikone in Homs

Despre urările de Paști

Tocmai am aflat că unii prieteni ai mei și-au manifestat dezamăgirea- tristețea că nu i-am ”urat” cu ocazia Învierii.
 
E primul an în care nu am mai pierdut vremea să trimit sms-uri cu ”Hristos a înviat! Și asta e tot ceea ce contează,”, mesajul pe care l-am folosit în ultimii ani.
Nu am mai făcut-o pentru că … mi-am dat seama că e un pic copilăresc să vestesc pe confrații creștini că Hristos a înviat.
Iar în agenda mea telefonică nu am găsit atei care să necesite un astfel de memento. Iar dacă sunt atei sau necredincioși, atunci au nevoie de mai mult decât un memento festiv: au nevoie de de apostolat.
Chiar și formularea de am folosit-o ceva ani era un pas înapoi în fața urărilor complet inadecvate, de ”sărbători pline de lumină”, și alte blabla-uri menite să dea o coloratură spirituală învierii colesterolului în venele celor care au postit, sau întăririi lui la cei ce nu au postit.
 
Dacă simțim nevoia să ne salutăm cu ”Hristos a înviat” (iar eu simt nevoia asta), să și înțelegem că acest salut este o vestire și nu o urare.
Și să înțelegem că această vestire se face spre cei ce nu cred. Ba e chiar obligatoriu să o facem spre cei care nu cred.
 
Și să înțelegem că e periculos să transformăm pe Hristos într-o datină. Nu e o datină din străbuni… Transformarea Lui în datină din străbuni, transformarea Sărbătorilor vieții Lui ( Conceperea, Nașterea, Învierea, Înălțarea) în datini din străbuni, sunt forma cea mai puternică a secularizării.
Căci nimic nu secularizează, nu desacralizează credința mai eficient, decât încozonăcirea și prăjirea ei la cuptor, sub formă de friptură de porc (la Nașterea Domnului) sau de miel (la Înviere)….
Bogdan D1

Sâmbăta Mare: Euharistia

Inima liturgică bizantină a Sâmbetei celei Mari este Heruvicul ce se cântă la Liturghia acestei zile: care este prima Liturghie a Învierii.
 
”Să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cutremur și nimic pământesc întru sine să nu gândească, căci împăratul împăraților și Domnul domnilor merge să se înjunghie și să se dea spre mâncarea credincioșilor.”
 
Aici e cheia: după Golgota, Hristos este Euharistie, este mâncarea credincioșilor. Și așa va fi și de acum înainte. Căci după Moartea și Învierea lui Hristos, până la a doua Sa Venire, am intrat în timpul Bisericii, care nu poate fi altfel decât timpul Euharistiei.
Biserica creștină, teologia creștină, spiritualitatea creștină, este una euharistică.
 
Știți că era poruncă ca toți creștinii să se împărtășească de Înviere? Pentru simplul motiv că doar în Taina Euharistiei mai putem întâlni pe Hristos până la Judecată.
 
Din păcate, transformarea Euharistiei într-un soi de ”premiu” pentru cei ”curați”, într-un soi de consecință a unei bune spovedanii, un puritanism extravagant care a transformat fireasca vrednicie pentru împărtășire în niște standarde aproape de neatins, a făcut ca pentru mulți creștini Euharistia să devină un soi de fruct oprit, o imposibilitate.
Cel care S-a dat de bună-voie pentru noi, credincioșii, este oprit să își ducă până la capăt Jertfa Sa. devenind hrană pentru noi pentru că….nu am postit suficient, am mâncat sau am băut un pic de apă înainte de împărtășanie, am visat urât sau prea frumos cu o noapte înainte sau pentru cine știe ce păcate ce au devenit motiv de excomunicare de-a lungul secolelor de Creștinism.
 
Odată cu transformarea împărtășaniei într-un soi de ”ultimă frontieră” s-a făcut și loc pentru păgânizarea Bisericii. Oamenii privați de Sacru în expresia sa concretă, Împărtășania, au ajuns să caute expresia sacralității în diverse adjuvante, superstiții, locuri și leacuri.
 
Acolo unde Euharistia nu e hrană și coagulant al Bisericii (decât cel mult în predici și discursuri teologice) , legătura care ține Biserica este înlocuită cu apă sfințită, anafură, pânză sfințită, lumânări cu lumină harică de la Ierusalim, dezlegări, diverse slujbe ”ajutătoare” care înlocuiesc Liturghia.
Acolo unde Euharistia redevine hrană și coagulant al Bisericii la modul concret, unde se încurajează chiar deasa împărtășanie, revenirea la bunele obiceiuri ale împărtășaniei chiar zilnice (oricum, săptămânale- canonic nu ai ce căuta la Liturghie dacă nu te împărtășești, iar dacă nu treci trei duminici consecutiv pe la Liturghie, erai excomunicat), ei bine, acolo comunitățile creștine, pline de Hristos, alungă pseudo-sacralitatea, repun la locul lor, de mângâiere și paliativ, ierurgiile (sacramentaliile Bisericii), îndepărtează magia și superstiția.
 
Esența Patimilor și Învierii se găsește în Euharistie. Iar Euharistia este hrana obligatorie pentru un creștin și nu un desert excepțional, este medicament pentru cei bolnavi de păcat și nu premiu pentru cei sănătoși, este forma prin care pot să devin beneficiarul Patimilor și Învierii, este Darul gratuit al lui Dumnezeu, nu plata pentru cine știe ce canoane, epitimii și asceze.
Euharistia 2

Despre postire. Că tot ieșim în câteva zeci de ore din Postul mare.

Postarea despre pateurile cu ciuperci, sau, mai precis, absența lor, mi-a adus imediat niște urecheli: cum că nu aș ține postul cum trebuie.
Cum trebuie? Ideea este că ar trebui să îmi placă să postesc.
Eu cred că nu trebuie să îmi placă. Dacă ajunge să îmi placă, s-a dus postul. Asceza și mortificarea (iar postul e o formă de asceză și de mortficare) nu trebuie să provoace plăcere. La fel, nici nu trebuie să intre într-o logică a firescului.
Postul trebuie să mă scoată din zona mea de confort, să fie o provocare. Dacă nu o face, nu mai e post.
 
Ce folos să postesc dacă sunt vegan? Dacă stomacul meu este obișnuit cu plăcerile mâncărurilor exclusiv vegetariene și mintea mea respinge ca neplăcut consumul de carne și produse animale?
Unde ar fi sensul postului ca renunțare și asceză, în asemenea condiții? Evident că nicăieri. Iar ca să fie, ar trebui regândit.
Un duhovnic deștept, dacă ar pune mâna pe un vegan, ar trebui să îl pună în post să mai mănânce niște carne. Asta ar fi asceza lui alimentară: să biruiască un confort psihologic, să depășească o limită și….să mănânce și el niște proteine.
Dacă, sunt și cazuri din astea, mai ales între doamnele și domnișoarele foarte atente la siluetă, o persoană nu găsește absolut nicio plăcere în mâncare, atunci postul alimentar este, în cazul ei, inutil. Ce folos să îi interzici o plăcere pe care oricum nu o are?
Eu cred că un duhovnic ar trebui să o sfătuiască spre alte forme de postire și de renunțare.
 
Dar să revenim la cazurile standard: ale credincioșilor care se simt bine în timpul postului. Și îi credem: fasolea și cartofii prăjiți sunt tare buni chiar și după 7 săptămâni. Pui lângă iahnia de fasole o salată de murături, sau lângă cartofi un mujdei de usturoi….
Însă….e bine că te simți bine în post? Pentru aceasta am început postul? Dacă nu mă mai deranjează, unde e mortificarea? Unde e asceza? Unde e războiul pe care l-am pornit contra plăcerilor?
 
Postul e un angajament al voinței mele de a face un sacrificiu de disciplină în raport cu Domnul. Postesc pentru Domnul arătându-i că pot renunța la niște plăceri și bucurii, că eu îmi țin trupul sub control, nu el pe mine.
Postul e o asceză, iar asceza e un cuvânt ce vine din greacă și înseamnă exercițiu.
Plăcerile și bucuriile la care renunț în post nu sunt plăceri vinovate, păcate. De păcate trebuie să ”postesc” tot timpul. Dacă sunt într-o relație sexuală adulterină cu cineva dar mă abțin de la sexul cu persoana respectivă în timpul postului, e….bine, dar nu e post.
Dacă consum droguri, dar suspend consumul de droguri în perioada posturilor, e iar bine, dar nu e post.
De păcate nu postim. De păcate trebuie să ne ținem departe tot timpul, nu doar miercuri, vineri și în posturile stabilite de Biserică.
 
În post în schimb renunț la niște lucruri care îmi fac plăcere și care nu sunt păcat. Dar pur și simplu sunt comodități ale mele. Renunțăm la consumul de carne, nefiind un păcat să mănânci carne, la consumul de ouă, nefiind vreun păcat să îți faci omletă, la consumul de lactate, nefiind vreun păcat să guști brânză.
Renunțăm pentru că vrem să îi arătăm Domnului că suntem gata să îl slujim, că suntem gata să fim alături de El și în momente dificile, că ne pregătim să fim alături de El nu doar la ospățul Cinei dar și în clipele grele din Ghetsimani, pretoriu, calvar și Golgotha.
 
De asemenea postul are și o dimensiune spre celălalt. Postind învăț să înțeleg lucruri care îmi permit să mă lămuresc cu privire la multe aspecte ale vieții celorlalți.
De exemplu învăț ce e foamea. Trăim într-o lume de sătui, de supraponderali care când zic că le e foame, de fapt vor să spună că le e poftă.
De asta nu înțelegem realmente suferința celor cu adevărat flămânzi. Însă Postul ne poate oferi ”șansa” de a simți măcar un piiic foamea, de a trece dincolo de suferința poftelor. Și atunci începem să avem o înțelegere pentru cei care ”postesc” de nevoie. Și care, din păcate, nu sunt doar în Africa.
Postul ne obligă să mergem în hypermaketuri și să trăim experiența coșului gol. Unde ieri ne uitam după standurile cu sălămioare și brânzeturi, acum privim cum coșul nostru e trist, cu un smoc de ceapă verde, niște cartofi, niște spanac, niște salată, un bulion….
Dar asta ne obligă și să vedem că sunt oameni care cumpără puțin că nu au bani Devenim brusc atenți la sărăcie, devenim brusc atenți în fața risipei.
 
Ca să nu mă lungesc mai mult: postul e o asceză, nu e o plăcere. Postul nu trebuie să îmi placă. Dacă îmi place, nu mai e post. Postul nu trebuie să fie confortabil ci să mă scoată din zona de confort. Postul nu trebuie să fie un regim alimentar, fie el și prestabilit canonic, ci trebuie să fie renunțarea la ce îmi place și acceptarea a ceea ce nu îmi place.
Îmi place salata de spanac? Voi posti de spanac…. Nu îmi place carnea? Ce folos dacă postesc de carne?
Însă important e ca în fiecare post să îmi arăt mie și lui Dumnezeu că pot un pic mai mult să mă controlez, că pot un pic mai mult să mă sacrific și, poate cel mai important, pot un pic mai mult să fiu atent față de aproapele meu.
Viziunea lui Petru, când el pe acoperiș în rugăciune era ofertat de Dumnezeu cu mâncăruri ce nu erau cușer, nu este o ridicare a postirii ci de fapt o invitație la postire: lui Petru i se cerea tocmai să își depășească limitele. Deci…să postească acceptând mâncarea ne-cușer.

mica masa

Vinerea Mare. Calea Crucii

Staţiunea întâi: Iisus  este judecat şi condamnat la moarte

 

“…judecătorilor celor fără de lege, pe Tine, Judecătorul cel drept, Te-a dat.” (cântare liturgică bizantină)

 

Ce se întâmplă când dreptatea lui Dumnezeu se ciocneşte cu dreptatea oamenilor? Evident se descoperă lipsurile, imperfecţiunea şi micimea dreptăţii oamenilor.

Dumnezeu este condamnat la moarte potrivit Legii de către nişte judecători fără de lege.  De ce judecători fără de lege? Pentru că nu înţelegeau Legea şi implicit nu puteau să înţeleagă că, departe de a o încălca, Hristos nu făcea altceva decât să împlinească Legea şi profeţiile.

Aceşti judecători fără de lege erau nişte oameni cărora le era străină dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, ceea ce făcea ca fidelitatea lor faţă de litera Legii să fie tot o formă de fărădelege, de rătăcire. Dreptatea nu este străină de dragoste, nu este străină de milă, nu este străină de smerenie. De aceea putem aştepta Dreptatea adevărată numai de la Dumnezeu, de la Hristos, Cel ce este dragoste, Cel ce a lucrat mila, vindecând şi mângâind pe cei bolnavi şi suferinzi,  Cel ce a trăit plenar smerenia, „pogorându-Se pe Sine şi luând chip de rob” (Filipeni, 2, 6-11). Numai El este Drept Judecător.

 

Staţiunea a doua: Iisus îşi ia crucea

 

„El a purtat suferintele noastre si cu durerile noastre s-a impovarat.” (Is 53,4)

 

Acum, în această zi neagră de Vineri din istoria omenirii, crucea de lemn de pe urmerii Săi nu este decât semnul vizibil al poverii pe care Hristos a purtat-o tot timpul vieţii Sale pământeşti. Încă de la conceperea Sa în pântecele Fecioarei Maria, Domnul a trebuit să poarte suferinţele noastre şi să se împovăreze cu durerile noastre, caracteristicile firii omeneşti cele căzute.

Ce este Crucea? Este Pomul cunoştinţei Binelui şi Răului prin fructele căruia a intrat păcatul în lume. Este Pomul Vieţii, prin roadele căruia suntem înviaţi din moartea păcatului. Dar  crucea este şi firea omenească cu toate ale sale pe care, asumându-şi-o Hristos, o transformă în punte între planul creat şi Dumnezeu.

De aceea, luând crucea pe umerii Săi, Hristos recapitulează şi repară într-un singur şi simplu gest o istorie a căderii. Cunoaşterea Binelui şi Răului nu se mai poate face decât prin intermediul Crucii (care de atunci alungă diavoli şi îndreptează pe cei credincioşi). Viaţa cea adevărată nu se mai dobândeşte decât tot datorită Crucii Domnului şi tot Crucea devine sfinţitoare, aducătoarea harului dumnezeiesc în om şi în creaţie.

 

Staţiunea a treia:  Hristos cade sub greutatea Crucii

 

“Ca un miel a fost dus la junghiere; ca o oaie fara de glas in fata celui care o tunde, asa nu si-a deschis gura sa.” (Is 53,7)

 

Am văzut ce este Crucea şi, implicit, cât de grea trebuie să fie. Cum să nu te prăbuşeşti sub o astfel de greutate?

Dar această prăbuşire nu înseamnă nimic în iconomia mântuirii noastre. Hristos chiar prăbuşit sub greutatea crucii, lovit de oşteni, batjocorit de mulţimea (care acum o săptămână îl saluta ca pe un rege) îşi va duce planul până la capăt: va transforma Crucea în semn şi armă a biruinţei asupra păcatului şi morţii.

 

Staţiunea a patra: Hristos se întâlneşte cu Maica Sa

 

“Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.” (Luca, 2, 35).

 

Acest moment este unul cu adevărat dramatic. E aproape o indiscreţie în a încerca să vedem sensul acestei întâlniri.

Putem doar bănui că Maica Domnului s-a gândit în acel moment la cele proorocite ei de dreptul Simeon, încă cu 33 de ani înainte: „şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi”. Suferinţa mamei care îşi vede copilul schingiuit şi dus spre locul execuţiei într-un mod barbar, se transfigurează în cazul Maicii Domnului în dăruirea către lume.

Cel ce a luat toată lumea în spatele Său, o transformă pe Maica Sa în Maica întregii lumi. Cu şi prin Hristos, Dumnezeul-Om de pe Golgota, Maica Domnului devine Maica omului. Şi astfel se împlineşte şi a doua parte a proorociei dreptului Simeon: inimile noastre se vor descoperi în rugăciune….

 

Staţiunea a cincea: Simeon din Cirene îl ajută pe Iisus să ducă Crucea

 

„Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan, 15, 5)

 

            Oare Simeon din Cirene îl ajută pe Iisus să ducă Crucea sau Iisus îl ajută pe Simeon din Cirene?

Evident, „ajutorul” lui Simeon din Cirene nu este decât o pildă vie a faptului că deşi nu putem face nimic fără de Dumnezeu, nu ne putem mântui doar prin voia şi mila lui Dumnezeu: trebuie să facem şi noi ceva.

Aici, pe drumul Golgotei, unicul drum posibil spre Înviere trebuie să înţelegem că nu doar Hristos poate şi trebuie să poarte Crucea pentru noi. Mântuirea este o împreună lucrare între Dumnezeu şi om.  Nu se poate altfel. Nici Dumnezeu nu poate altfel, pentru că respectă prea mult libertatea noastră.

 

Staţiunea a şasea: Veronica şterge cu o maramă faţa Domnului

 

„Chipul slavei Tale negrăite sunt, deşi port în mine rănile păcatelor” (Cântare liturgică bizantină)

 

Veronica, ştergând chipul asudat şi însângerat al Mântuitorului ne oferă prima icoană. O icoană produsă din dragoste, aşa cum trebuie să fie fiecare icoană ca să nu existe riscul de a părea un idol.

Icoanele sunt consecinţă a întrupării şi a Învierii. Avem icoane şi ne închinăm la ele pentru că am văzut, în Hristos şi prin Hristos, slava lui Dumnezeu. Avem icoane pentru că  Hristos ne-a redat chipul de fii ai lui Dumnezeu şi ne-a oferit a doua şansă de a ajunge la asemănarea cu Acesta.

Nu întâmplător prima icoană se săvârşeşte aici, pe Golgota, într-un act de curăţire. Pentru că aici, pe Golgota, omul a fost curăţit, chipul său a fost restaurat.

 

Staţiunea a şaptea: Iisus cade pentru a doua oară sub Cruce

 

„Dacă ai căzut, ridică-te.”( cuvânt din Pateric)

 

Iisus cade a doua oară (şi va cădea şi o a treia oară) pentru că toţi cădem. Cade pentru a Se ridica ca să învăţăm toţi că trebuie să ne ridicăm după fiecare cădere. Chiar şi atunci când nu mai apare nicio speranţă aparentă.

Drumul spre mântuire trebuie dus până la capăt. Nu există pauză pentru cei osândiţi să îşi poarte crucea propriei firi păcătoase.

 

Staţiunea a opta: Iisus vorbeşte femeilor milostive

 

“Iisus le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri.” (Luca, 23, 28)

 

Plâns de femei, Iisus le ceartă. Nu pentru că ar greşi plângând atunci când văd această nedreptate ci pentru că nu Hristos este de fapt Cel ce trebuie plâns ci omul decăzut atât de tare încât respinge chiar şi mântuirea prin Cruce.

Cuvintele Domnului către fiicele Ierusalimului, sunt ultima Sa predică publică (după Înviere se va adresa doar ucenicilor). Hristos, condamnat la moarte, zdrobit fizic de greutatea Crucii, nu are un ton moale, un ton patetic, cum prea adesea ne place să auzim atunci când vorbim de Creştinism.

Nu! Hristos este clar şi ferm: departe de a fi pacificatoare, jerfa Sa pe Cruce şi Învierea Sa vor aduce sabie şi nu pace.

Şi câtă dreptate are…. Adevărul nu este niciodată comod, şi mai ales Adevărul credinţei. Pentru mărturisirea credinţei în Hristos, Cel Răstignit, mort şi Înviat trebuie mult curaj. Această credinţă a fost prigonită continuu pe acest pământ şi va fi prigonită şi pe mai departe.

Nu este comod să fii creştin şi nici nu trebuie să fie comod.  Acest drum al Crucii asta ne învaţă: cădem, ne ridicăm, suferim, pentru Adevăr şi pentru a ajunge părtaşii Acestuia întru Înviere.  De aceea în Creştinism nu este loc de pietisme….

 

Staţiunea a noua: Iisus cade pentru a treia oară

 

„Până când să mă ridic? Până la sfârşit” (cuvânt din Pateric)

 

Iată-ne în faţa unei a treia căderi.   De ce o a treia? Pentru că trebuie să ni se arate că nicio cădere nu este iremediabilă. Nicio prăbuşire nu trebuie să ne împiedice să încercăm să ne ridicăm şi să ne ducem crucea până la capăt. Iar acest capăt nu este decât aparent moartea. Capătul este totdeauna Învierea.

 

Staţiunea a zecea: Hristos este dezbrăcat de haine

 

“Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi.” (Psalmul 21, 20)

 

Ajuns în vârful dealului Căpăţânii,  Hristos este dezbrăcat de hainele  Sale, acestea fiind împărţite între soldaţi.

De ce această staţiune? Pentru că ea ne arată exactitatea cu care se împlinesc proorocirile. Ceea ce regale David, autorul psalmului 21, văzuse în vedenie, se împlinea cu exactitate, o mie cinci sute de ani mai târziu, în Vinerea neagră a Creştinătăţii…

 

Staţiunea a unsprezecea: Iisus este răstignit pe cruce

 

„Astăzi s-a spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pămânul pe ape….” (Cântare liturgică bizantină)

 

Hristos este pironit pe Cruce. Cu El răstignit pe ea, Crucea devine Pomul Vieţii al cărui fruct ce trebuie să moară pentru a face roadă multă este Însuşi Hristos Domnul. Crucea devine şi un neaşteptat şi nebănuit tron pentru Dumnezeu Fiul (nu o cinstim noi de atunci, ignorându-i scopul iniţial, de instrument de tortură şi transformând-o în semn de mângâiere, slavă şi speranţă?).

De acolo, de pe Cruce, Iisus ne oferă iertarea (cerându-i Tatălui să ne ierte, căci nu ştim ce facem), ne arată că El este împlinirea Legii şi profeţilor (strigând „Eli, Eli, lama sabachtani”, El ne trimite la psalmul 21 unde este profeţită Patima Sa) dar ne oferă şi un mare dar: ne face pe toţi fii adoptivi ai Maicii Domnului, lăsându-ne în grija şi mijlocirea ei.
„Femeie, iată fiul tău”- formula prin care toţi am devenit copiii Fecioarei Maria, a cărei răspundere maternă se  transferă asupra noastră a tuturor. Abia acum, proorocia dreptului Simeon se împlineşte pe deplin.

 

Staţiunea a douăsprezea: Iisus moare

 

“Când Te-ai pogorât la moarte, Cel ce esti viata cea fara de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu stralucirea Dumnezeirii; si când ai înviat pe cei morti din cele de dedesupt, toate puterile ceresti au strigat: Datatorule de viata, Hristoase, Dumnezeul nostru, slava Tie. “(Cântare liturgică bizantină)

 

Dumnezeu moare pentru om.  Moare ca om, pătrunzând în Iad- asemenea tuturor oamenilor de până atunci:  murind omul Iisus, Iadul se umple de strălucirea Dumnezeului Hristos.

Adam cel Vechi, Eva, toţi drepţii şi nedrepţii Vechiului Testament, poate chiar şi Iuda trădătorul, au fost eliberaţi de chinurile veşnice de Adam cel Nou, Iisus Hristos, Dumnezeul Om care a biruit porţile Iadului.

Acesta este momentul celebrat iconografic şi imnografic în ceea ce numim de obicei a fi Icoana Învierii: adevărata Înviere este cea a zdrobirii porţilor iadului, a înfrângerii morţii, a Morţii care a călcat moartea, dăruind viaţa veşnică celor din morminte.

Raţiunea omenească nu are cum să înţeleagă ceea ce s-a întâmplat în acel moment. Ştim doar şi credem mărturia sutaşului care, după ce a văzut ieşind din coasta împunsă cu suliţa a Domnului, Sânge şi Apă, după ce a văzut cutremurul de pământ care a rupt catapeteasma Templului în două, după ce a văzut soarele întunecându-se, a înţeles că nu un om murise ci Dumnezeu murise ca un om.

 

Staţiunea a treisprezecea: Iisus este coborât de pe cruce

 

“Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat Trupul Tau, cu giulgiu curat înfasurându-L si cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus.” (Cântare liturgică bizantină)

 

În general suntem determinaţi să judecăm acest moment într-o logică pios- melodramatică. Dar de după momentul morţii lui Iisus intrăm într-o altă logică….una teologică. Personajele acestei drame se transfigurează.

Evident, se plânge încă. Însă Maica Domnului, ucenicii care asistaseră la moartea lui Hristos pe cruce au deja certitudinea exprimată de sutaş: „Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!”

Supremul moment al umilinţei lui Dumnezeu care a luat chip de rob, a devenit şi momentul în care Acesta este simţit şi recunoscut ca Mesia.

Dacă privim Pieta a lui Michelangelo, care surprinde în marmură chiar acest moment al Calvarului, putem surprinde pe chipul frumos al Fecioarei nu durere cât rugăciune. Şi e firesc să fie aşa: drama istoriei s-a închis.

Deja din acest moment intrăm în spiritul Învierii.

 

Staţiunea a paisprezecea: Iisus este pus în mormânt

 

“In mormant cu trupul si in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatal si cu Duhul Sfant, toate umplandu-le Cela ce esti necuprins”. (Cântare liturgică bizantină)

 

Trupul lui Hristos este în mormânt dar această aparentă înfrângere a lui Dumnezeu nu mai contează. Mormântul acela este deja locul biruinţei.

Hristos , după cum arată Scriptura, este în acest moment nu doar în mormânt. El este deja în Împărăţia Cerurilor, alături de tâlharul pocăit, aşa cum îi promisese acestuia. Dar este şi în Iad, zdrobindu-i porţile, eliberându-i pe cei aflaţi sub stăpânirea diavolului.

Mormântul în care este pus trupul Domnului nu mai este altceva decât o antecameră a Învierii.

Nu mai e nimic altceva de făcut decât să aşteptăm,în liniştită pregătire, anunţul Învierii Domnului.

lamentation_nirezi_1164

Joia Mare. Joia Euharistiei

Am intrat în Sfânta și Marea Joi.
Sfânta și Marea Joi este ziua Cinei celei de Taină, este ziua Euharistiei.
Cel mai mare dar pe care Dumnezeu L-a făcut lumii este, indubitabil, Euharistia. Și ca orice Dar al lui Dumnezeu, se ascunde smerit într-un firesc.
Într-un firesc se ascunde marele Dar al vieții, într-un firesc se ascunde marele Dar al iubirii, într-un firesc se ascunde marele Dar al maternității și tot de un firesc absolut este și Darul care ne place cel mai puțin, dar este calea prin care păcatul a putut fi împiedicat să se ontologizeze, este calea prin care ne întoarcem la Casa Tatălui: Darul Morții.
Euharistia le cuprinde și le întrepătrunde pe toate aceste daruri despre care vorbeam mai sus și, cu smerenie, le desăvârșește.
Prin Euharistie ne regăsim adevărata Viață: Hristos. Mâncându-l la propriu pe Domnul, ne facem părtași ai vieții lui, parte a corpului Său tainic care este Biserica.
Prin Euharistie, ne găsim adevărata paternitate: Dumnezeu. Mâncându-L pe Hristos, devenim una cu El, fii ai Tatălui Ceresc.
Prin Euharistie gustăm și iubirea în forma ei supremă: Hristos care S-a sacrificat pentru fiecare dintre noi, care a murit pentru mine, pentru tine, pentru toți oamenii, dintr-un motiv foarte simplu: ne iubește încă de dinainte de a ne fi născut.
La Cina cea de Taină, în anul 33 al erei noastre, El a frânt Pâinea și S-a frânt pe Sine odată cu ea și pentru Bogdan , cel care scrie acum, în anul 2018 despre aceasta. Și pentru toți cei care se vor naște, cât va mai fi pământul acesta.
Prin Euharistie găsim adevăratul sens al morții: întoarcerea la Tatăl.
 
Un lucru pe care destui îl ignoră este faptul că de fiecare dată când intrăm într-o biserică, dacă în acea biserică se păstrează Euharistia, Hristos este acolo. Și nu metaforic ci la propriu. Ne grăbim să mergem pe la icoane și sfinte moaște, dar de multe ori ignorăm că drept în față, în Altar, este chiar El, în forma în care a ales să ne însoțească până la sfârșitul lumii: ca Pâine și ca Vin.
Euharistia este cea care ne face Biserică. Euharistia este cea care ne scoate din lume. Euharistia este cea care ne transfigurează.
Și totul într-un chip deloc miraculos (sunt și miracole euharistice, dar rare de tot, tocmai că nu aceasta contează): pur și simplu pâinea și vinul devin, fără să își schimbe forma, Trupul și Sângele lui Hristos iar noi, înghițind Pâinea/Trup și Vinul/Sânge, ajungem să devenim la modul concret, fizic, prin asimilarea materială a acestora în organismul nostru, ”părtași dumnezeieștii firi”, o realitate diferită.
Deasa împărtășanie- am văzut cu ochii mei- schimbă oameni. Nici ei nu se prind ușor de asta- pur și simplu lucrează Dumnezeu în ei și timpul îi face ….nu mai deștepți, nici mai înțelepți, nici mai luminați, nici mai frumoși ci…..„doar” mai buni, mai sensibili, mai atenți, mai iubitori.
 
E Joia Mare? E timpul să ne gândim la Hristos care S-a făcut și se face intimul nostru la modul desăvârșit: ca Pâinea și ca Vinul pe care le mâncăm, le bem, le digerăm și ni le facem parte a propriului organism.

potir

Semne și minuni….

Sunt unii care îmi spun cu o naturalețe de mă sperie că dacă nu cred în miracolul cu aprinderea lumânărilor nu aș crede nici în Nașterea Domnului, nici în Învierea Sa….
 
Nu mă sperie faptul că ei pot crede acest lucru despre mine. Am auzit lucruri și mai urâte spuse despre mine. Însă mă sperie că pentru unii oameni ce se pretind creștini, credința în Dumnezeu este o succesiune de miracole și nimic altceva. Miracole pe care le tratează ca fiind egale între ele.
 
În primul rând nici Nașterea Domnului, nici Învierea, nici Înălțarea nu au fost miracole. Au fost evenimente din istoria mântuirii noastre, momente ale vieții Mântuitorului dar nu miracole.
Că au avut un conținut supranatural, dumnezeiesc, aceasta este normal dar nu miraculos. De altfel doar la Pro TV și Antena 1 se fac urări cu ”minunea Nașterii” sau ”minunea Învierii”. Creștinii cred în firescul Nașterii și firescul Învierii.
Căci Mântuitorul nu e o minune ci este ceva firesc.
 
Desigur, Mântuitorul a făcut minuni. Aceste minuni acoperă o serie de situații: de la transformarea apei în vin la nunta din Cana, la învierea lui Lazăr din morți. A vindecat de boli, a certat valurile mării în furtună, a umplut de pești năvoadele unor pescari….
Toate aceste minuni au fost făcute de Domnul doar în cazuri excepționale (de aceea sunt și minuni) și cu scopul ajutării concrete a subiecților acestor minuni.
Niciuna din minunile Mântuitorului nu o face gratuit: nici măcar mersul pe ape, unde de fapt el încearcă credința lui Petru și, prin el, a apostolilor.
La fel, e un loc comun în Evanghelii că Mântuitorul nu a făcut minuni ca spectacol, ci din contra, a descurajat tot timpul publicul să asiste, sau pe cei vindecați să se laude. Nu i-a reușit, de unde și mulțimile care îl înconjurau…
De aceea personal am rezervă față de orice minune care nu are un sens în logica aceasta, dată de Hristos în Evanghelie, a iubirii față de aproapele, și încă a unei iubiri cât mai discrete.
Dacă în clipa asta, în care scriu aceste rânduri, mi s-ar aprinde candela spontan, ar levita icoana Mântuitorului spre care mai ridic privirea ca să îl întreb periodic dacă spun sau nu prostii, nu le-aș accepta ca semne de la Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu, știu din Scriptură și din Tradiția Bisericii, nu se joacă de -a poltergeist.
 
În al treilea rând, Mântuitorul ne-a lăsat pe El Însuși prezent în chip real în Euharistie. Ne-a spus cu subiect și predicat lucrul acesta.
Însă ce să vezi? Nu a făcut-o printr-un miracol. Este prezent sub chipul concret al Pâinii și a Vinului.
Sub acest chip, Hristos este prezent în fiecare Biserică în mod real și în același timp deloc miraculos. Însă tocmai pentru că nu a făcut niciun miracol din prezența aceasta, turmele de credincioși își întorc privirea de la Altar spre orice chestie cu potențial de miracol: o icoană care lăcrimează, o lumânare care se aprinde singură, o candelă care arde ”fără ulei”, o fotografie unde un efect optic face să apară cine știe ce siluetă, sau o snoavă îmbogățită prin telefonul fără fir despre cine știe ce sfânt, apariție mariană, părinte îmbunătățit, etc.
Dacă îl ai pe Hristos în tine, așa cum ar trebui să îl avem toți creștinii în noaptea de Înviere (timp obligatoriu prin canoane pentru a ne împărtăși cu Însuși Domnul) de ce ar trebui să ne bulucim după vreo lumânare magică așa cum fac credincioșii aceia de la Ierusalim? De ce ar trebui să căutăm miracole când, așa cum ne-a promis, însuși Domnul se găsește în Euharistie?
 
Hristos este în mijlocul nostru! Este și va fi! Și nu are nevoie de miracole ca să ne comunice aceasta. Iar când face minuni, căci face minuni mai ales la rugăciunile Maicii Sale și Sfinților Săi, le face ca să își manifeste dragostea discretă față de noi, nu pentru a se juca…
 
Uitați-vă bine la imaginea de mai jos: dacă nu ne este suficient ce este acolo, atunci nicio minune nu ne va fi suficientă. Și vom fi victimele tuturor dracilor, escrocilor și scamatorilor….
153703_euharistia

Sfânta și marea Miercuri- trădarea lui Iuda

În această zi, care începe cu denia de marți seară, ne aducem aminte de trădarea lui Iuda Iscarioteanul.
Iuda Iscarioteanul este personajul care reușește tragica performanță de a cumula în sine în zilele acestea ultime ale Domnului, cele două rele absolute pe care le poate comite un om: vânzarea lui Dumnezeu și sinuciderea.
Lui Iuda nu i-a fost suficient să se lepede de credința sa. El s-a întors cu ticăloșie împotriva ei și a încercat să o distrugă. Și nu din ură ci din dorința banală de câștig material.
Pentru 30 de arginți, Iuda a fost dispus să trimită la moarte pe Iisus Hristos și pe ceilalți ucenici. Nu vreun scop nobil l-a mânat să facă acest demers, nici o mare dezamăgire ci….un pumn de bani.
Iuda însă nu știa că Dumnezeu, care le știe pe toate de dinainte, știa până și prețul pe care îl punea Iuda pe capul Său. Cu secole înainte, profetul Zaharia spunea:
” Şi le-am zis: „Dacă socotiţi cu cale, daţi-Mi simbria, iar dacă nu, să nu Mi-o plătiţi. Şi Mi-au cântărit simbria Mea treizeci de arginţi.
Atunci a grăit Domnul către Mine: „Aruncă-l olarului preţul acela scump cu care Eu am fost preţuit de ei”. Şi am luat cei treizeci de arginţi şi i-am aruncat în vistieria templului Domnului, pentru olar.” (Zaharia 11, 12-13).

Și, cum cuvântul Domnului se împlinește, cei 30 de arginți ai lui Iuda- aruncați de acesta înapoi în visteria templului au fost folosiți pentru a cumpăra un teren numit „‘ Țarina Olarului”.

Dar în acest preț de treizeci de arginți putem identifica un aspect interesant, vizibil și în zilele noastre, atât de pline de corupți și ticăloși: degenerarea. Inimile corupte ajung să întunece și mințile: orice se vinde și se cumpără pe prețuri tot mai mici, tot mai meschine. Iar cele mai ieftine la această bursă diabolică sunt sufletele proprii. Nu toți au „norocul” de a vinde pe alții așa că ajuns să își vândă sufletul- pentru o carieră mai bună, o casă, o mașină… Și prețurile încep să scadă tot mai mult: mai ales că împietrește conștiința.

Al doilea păcat este sinuciderea. Nu este păcat mai mare decât acesta pentru simplul motiv că cel care se sinucide nu mai are cum să își mai ceară iertare de la Dumnezeu. Punând capăt vieții împotriva voii lui Dumnezeu, se privează pe sine inclusiv de șansa de a cere iertare.

Iuda este însă reprezentativ și pentru lumea noastră- nu întâmplător ca niciodată în istorie se încearcă reabilitarea lui, se inventează pseudo- evanghelii ale lui Iuda, se fac emisiuni cu pretenții științifice, se consumă multă energie pentru a se demonstra că în definitiv Iuda ar fi un tip ok.
Dar faptul că în Iuda se regăsesc mulți dintre contemporanii noștri, că valorile spirituale și umane nu au nicio valoare, că sunt oameni uciși (prin avort sau eutanasiere) doar pentru că ar „complica” viețile ucigașilor, că totul se vinde și se cumpără, nu îl face pe Iuda un tip ok.

sarutul_lui_iuda0827

Parastase și incinerări

Unul din cei care m-au certat pe mine ieri că nu am o problemă cu incinerarea, dar am în schimb o problemă cu îngropările ”creștinești”, cum se fac la noi, nu mi-a explicat și mie care sunt rațiunile teologice pentru care trebuie la înmormântări să faci parastase la date anume, de ce nu poți face parastasul după ce a trecut data comemorării, de ce e musai să pui prosoape la lumânările preotului, în ce tratate teologice s-a stabilit că e nevoie de vreo 5 feluri de colaci, care e sensul teologic al colivei, dincolo de faptul că e un desert bun, și de ce nu poți face parastas fără ea?
Așa cum nu am aflat de ce e musai să ai pilaf la masa de pomană (cel puțin în Moldova), de ce pomenile trebuiesc ”citite” înainte de a fi date, de ce mormântul dacă nu e ”pecetluit” cu vin parcă nu e chiar creștinesc….
 
Dar am primit o grămadă de certări că deși teolog, nu am înțeles cât de importante sunt superstițiile astea.
Tocmai pentru că nu există nicio explicație teologică pentru ele. ȘI nici nu sunt măcar obiceiuri benigne. Nu sunt pentru că în loc să faci fapte bune, în amintirea sau pentru iertarea păcatelor răposatului (de ar fi așa de ușor!) te blochezi în ritualuri că ”așa trebuie” și ajungi să dai ”pomeni” deja stabilite de cutume, eventual rudelor, care numai de pomeni nu au nevoie.
 
În rest, sunt de acord cu voi: e mișto la parastase. Ne mai vedem între noi, în familie, mâncarea e bună, coliva e un desert excelent, iar vinul…..
Vorba aia: ”Mișto colivă, nasol moment!„
Dar credința creștină nu are treabă cu prostiile astea. Omul, când se duce la Domnul, puține șanse să îl salveze, dacă se duce plin de păcate, o ceremonie de stropit coșciugul cu vinul, un bănuț în gură, un ”toiag” de ceară sau un parastas bine stropit, cu sărmăluțe, pilaf și colivă de calitate.
Nici feluritele tipuri de colaci nu rezolvă cu nimic dificultățile trecerii celei mari: de la viață la Viață.
Vreau să fac milostenie pentru un suflet amărât? Păi caut un om sărman și îl îmbrac, îl hrănesc, îl ajut să iasă la un liman, îi găsesc un loc de muncă, îi iau medicamente dacă e bolnav și….mă rog lui Dumnezeu ca faptele mele bune să îmblânzească judecata Domnului pentru sufletul celui drag mie și trecut la Domnul.
Vreau să mă rog pentru el? Păi mă rog, nu stau să mă gândesc unde sunt prosoapele de lumânări (ce am gâfâit prin Moinești ca să găsesc prosoape pentru lumânări, că venea părintele să ”citească” la mormânt și ….fără prosoape nu mergea bine ”cetitul”, iar noi uitaserăm de acest element esențial pentru odihna sufletelor adormiților noștri),
Iar teologia m-a mai învățat ceva: că pe Dumnezeu nu îl păcălești cu giumbușlucuri ci cu inteligență și sinceritate.
 
În schimb da, ne putem păcăli pe noi înșine că dacă facem 5 colaci și 40 de „punți”, se rezolvă problema…. Că Dumnezeu e ca funcționarul de la primărie: cu o ”atenție” l-ai convins….

Parastas