Staţiunea întâi: Iisus  este judecat şi condamnat la moarte

“…judecătorilor celor fără de lege, pe Tine, Judecătorul cel drept, Te-a dat.” (cântare liturgică bizantină)

Ce se întâmplă când dreptatea lui Dumnezeu se ciocneşte cu dreptatea oamenilor? Evident se descoperă lipsurile, imperfecţiunea şi micimea dreptăţii oamenilor.

Dumnezeu este condamnat la moarte potrivit Legii de către nişte judecători fără de lege.  De ce judecători fără de lege? Pentru că nu înţelegeau Legea şi implicit nu puteau să înţeleagă că, departe de a o încălca, Hristos nu făcea altceva decât să împlinească Legea şi profeţiile.

Aceşti judecători fără de lege erau nişte oameni cărora le era străină dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, ceea ce făcea ca fidelitatea lor faţă de litera Legii să fie tot o formă de fărădelege, de rătăcire. Dreptatea nu este străină de dragoste, nu este străină de milă, nu este străină de smerenie. De aceea putem aştepta Dreptatea adevărată numai de la Dumnezeu, de la Hristos, Cel ce este dragoste, Cel ce a lucrat mila, vindecând şi mângâind pe cei bolnavi şi suferinzi,  Cel ce a trăit plenar smerenia, „pogorându-Se pe Sine şi luând chip de rob” (Filipeni, 2, 6-11). Numai El este Drept Judecător.

Staţiunea a doua: Iisus îşi ia crucea

„El a purtat suferintele noastre si cu durerile noastre s-a impovarat.” (Is 53,4)

Acum, în această zi neagră de Vineri din istoria omenirii, crucea de lemn de pe urmerii Săi nu este decât semnul vizibil al poverii pe care Hristos a purtat-o tot timpul vieţii Sale pământeşti. Încă de la conceperea Sa în pântecele Fecioarei Maria, Domnul a trebuit să poarte suferinţele noastre şi să se împovăreze cu durerile noastre, caracteristicile firii omeneşti cele căzute.

Ce este Crucea? Este Pomul cunoştinţei Binelui şi Răului prin fructele căruia a intrat păcatul în lume. Este Pomul Vieţii, prin roadele căruia suntem înviaţi din moartea păcatului. Dar  crucea este şi firea omenească cu toate ale sale pe care, asumându-şi-o Hristos, o transformă în punte între planul creat şi Dumnezeu.

De aceea, luând crucea pe umerii Săi, Hristos recapitulează şi repară într-un singur şi simplu gest o istorie a căderii. Cunoaşterea Binelui şi Răului nu se mai poate face decât prin intermediul Crucii (care de atunci alungă diavoli şi îndreptează pe cei credincioşi). Viaţa cea adevărată nu se mai dobândeşte decât tot datorită Crucii Domnului şi tot Crucea devine sfinţitoare, aducătoarea harului dumnezeiesc în om şi în creaţie.

Staţiunea a treia:  Hristos cade sub greutatea Crucii

“Ca un miel a fost dus la junghiere; ca o oaie fara de glas in fata celui care o tunde, asa nu si-a deschis gura sa.” (Is 53,7)

Am văzut ce este Crucea şi, implicit, cât de grea trebuie să fie. Cum să nu te prăbuşeşti sub o astfel de greutate?

Dar această prăbuşire nu înseamnă nimic în iconomia mântuirii noastre. Hristos chiar prăbuşit sub greutatea crucii, lovit de oşteni, batjocorit de mulţimea (care acum o săptămână îl saluta ca pe un rege) îşi va duce planul până la capăt: va transforma Crucea în semn şi armă a biruinţei asupra păcatului şi morţii.

Staţiunea a patra: Hristos se întâlneşte cu Maica Sa

“Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.” (Luca, 2, 35).

Acest moment este unul cu adevărat dramatic. E aproape o indiscreţie în a încerca să vedem sensul acestei întâlniri.

Putem doar bănui că Maica Domnului s-a gândit în acel moment la cele proorocite ei de dreptul Simeon, încă cu 33 de ani înainte: „şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi”. Suferinţa mamei care îşi vede copilul schingiuit şi dus spre locul execuţiei într-un mod barbar, se transfigurează în cazul Maicii Domnului în dăruirea către lume.

Cel ce a luat toată lumea în spatele Său, o transformă pe Maica Sa în Maica întregii lumi. Cu şi prin Hristos, Dumnezeul-Om de pe Golgota, Maica Domnului devine Maica omului. Şi astfel se împlineşte şi a doua parte a proorociei dreptului Simeon: inimile noastre se vor descoperi în rugăciune….

Staţiunea a cincea: Simeon din Cirene îl ajută pe Iisus să ducă Crucea

„Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan, 15, 5)

            Oare Simeon din Cirene îl ajută pe Iisus să ducă Crucea sau Iisus îl ajută pe Simeon din Cirene?

Evident, „ajutorul” lui Simeon din Cirene nu este decât o pildă vie a faptului că deşi nu putem face nimic fără de Dumnezeu, nu ne putem mântui doar prin voia şi mila lui Dumnezeu: trebuie să facem şi noi ceva.

Aici, pe drumul Golgotei, unicul drum posibil spre Înviere trebuie să înţelegem că nu doar Hristos poate şi trebuie să poarte Crucea pentru noi. Mântuirea este o împreună lucrare între Dumnezeu şi om.  Nu se poate altfel. Nici Dumnezeu nu poate altfel, pentru că respectă prea mult libertatea noastră.

Staţiunea a şasea: Veronica şterge cu o maramă faţa Domnului

„Chipul slavei Tale negrăite sunt, deşi port în mine rănile păcatelor” (Cântare liturgică bizantină)

Veronica, ştergând chipul asudat şi însângerat al Mântuitorului ne oferă prima icoană. O icoană produsă din dragoste, aşa cum trebuie să fie fiecare icoană ca să nu existe riscul de a părea un idol.

Icoanele sunt consecinţă a întrupării şi a Învierii. Avem icoane şi ne închinăm la ele pentru că am văzut, în Hristos şi prin Hristos, slava lui Dumnezeu. Avem icoane pentru că  Hristos ne-a redat chipul de fii ai lui Dumnezeu şi ne-a oferit a doua şansă de a ajunge la asemănarea cu Acesta.

Nu întâmplător prima icoană se săvârşeşte aici, pe Golgota, într-un act de curăţire. Pentru că aici, pe Golgota, omul a fost curăţit, chipul său a fost restaurat.

Staţiunea a şaptea: Iisus cade pentru a doua oară sub Cruce

„Dacă ai căzut, ridică-te.”( cuvânt din Pateric)

Iisus cade a doua oară (şi va cădea şi o a treia oară) pentru că toţi cădem. Cade pentru a Se ridica ca să învăţăm toţi că trebuie să ne ridicăm după fiecare cădere. Chiar şi atunci când nu mai apare nicio speranţă aparentă.

Drumul spre mântuire trebuie dus până la capăt. Nu există pauză pentru cei osândiţi să îşi poarte crucea propriei firi păcătoase.

Staţiunea a opta: Iisus vorbeşte femeilor milostive

“Iisus le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri.” (Luca, 23, 28)

Plâns de femei, Iisus le ceartă. Nu pentru că ar greşi plângând atunci când văd această nedreptate ci pentru că nu Hristos este de fapt Cel ce trebuie plâns ci omul decăzut atât de tare încât respinge chiar şi mântuirea prin Cruce.

Cuvintele Domnului către fiicele Ierusalimului, sunt ultima Sa predică publică (după Înviere se va adresa doar ucenicilor). Hristos, condamnat la moarte, zdrobit fizic de greutatea Crucii, nu are un ton moale, un ton patetic, cum prea adesea ne place să auzim atunci când vorbim de Creştinism.

Nu! Hristos este clar şi ferm: departe de a fi pacificatoare, jerfa Sa pe Cruce şi Învierea Sa vor aduce sabie şi nu pace.

Şi câtă dreptate are…. Adevărul nu este niciodată comod, şi mai ales Adevărul credinţei. Pentru mărturisirea credinţei în Hristos, Cel Răstignit, mort şi Înviat trebuie mult curaj. Această credinţă a fost prigonită continuu pe acest pământ şi va fi prigonită şi pe mai departe.

Nu este comod să fii creştin şi nici nu trebuie să fie comod.  Acest drum al Crucii asta ne învaţă: cădem, ne ridicăm, suferim, pentru Adevăr şi pentru a ajunge părtaşii Acestuia întru Înviere.  De aceea în Creştinism nu este loc de pietisme….

Staţiunea a noua: Iisus cade pentru a treia oară

„Până când să mă ridic? Până la sfârşit” (cuvânt din Pateric)

Iată-ne în faţa unei a treia căderi.   De ce o a treia? Pentru că trebuie să ni se arate că nicio cădere nu este iremediabilă. Nicio prăbuşire nu trebuie să ne împiedice să încercăm să ne ridicăm şi să ne ducem crucea până la capăt. Iar acest capăt nu este decât aparent moartea. Capătul este totdeauna Învierea.

Staţiunea a zecea: Hristos este dezbrăcat de haine

“Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi.” (Psalmul 21, 20)

Ajuns în vârful dealului Căpăţânii,  Hristos este dezbrăcat de hainele  Sale, acestea fiind împărţite între soldaţi.

De ce această staţiune? Pentru că ea ne arată exactitatea cu care se împlinesc proorocirile. Ceea ce regale David, autorul psalmului 21, văzuse în vedenie, se împlinea cu exactitate, o mie cinci sute de ani mai târziu, în Vinerea neagră a Creştinătăţii…

Staţiunea a unsprezecea: Iisus este răstignit pe cruce

„Astăzi s-a spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pămânul pe ape….” (Cântare liturgică bizantină)

Hristos este pironit pe Cruce. Cu El răstignit pe ea, Crucea devine Pomul Vieţii al cărui fruct ce trebuie să moară pentru a face roadă multă este Însuşi Hristos Domnul. Crucea devine şi un neaşteptat şi nebănuit tron pentru Dumnezeu Fiul (nu o cinstim noi de atunci, ignorându-i scopul iniţial, de instrument de tortură şi transformând-o în semn de mângâiere, slavă şi speranţă?).

De acolo, de pe Cruce, Iisus ne oferă iertarea (cerându-i Tatălui să ne ierte, căci nu ştim ce facem), ne arată că El este împlinirea Legii şi profeţilor (strigând „Eli, Eli, lama sabachtani”, El ne trimite la psalmul 21 unde este profeţită Patima Sa) dar ne oferă şi un mare dar: ne face pe toţi fii adoptivi ai Maicii Domnului, lăsându-ne în grija şi mijlocirea ei.
„Femeie, iată fiul tău”- formula prin care toţi am devenit copiii Fecioarei Maria, a cărei răspundere maternă se  transferă asupra noastră a tuturor. Abia acum, proorocia dreptului Simeon se împlineşte pe deplin.

Staţiunea a douăsprezea: Iisus moare

“Când Te-ai pogorât la moarte, Cel ce esti viata cea fara de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu stralucirea Dumnezeirii; si când ai înviat pe cei morti din cele de dedesupt, toate puterile ceresti au strigat: Datatorule de viata, Hristoase, Dumnezeul nostru, slava Tie. “(Cântare liturgică bizantină)

Dumnezeu moare pentru om.  Moare ca om, pătrunzând în Iad- asemenea tuturor oamenilor de până atunci:  murind omul Iisus, Iadul se umple de strălucirea Dumnezeului Hristos.

Adam cel Vechi, Eva, toţi drepţii şi nedrepţii Vechiului Testament, poate chiar şi Iuda trădătorul, au fost eliberaţi de chinurile veşnice de Adam cel Nou, Iisus Hristos, Dumnezeul Om care a biruit porţile Iadului.

Acesta este momentul celebrat iconografic şi imnografic în ceea ce numim de obicei a fi Icoana Învierii: adevărata Înviere este cea a zdrobirii porţilor iadului, a înfrângerii morţii, a Morţii care a călcat moartea, dăruind viaţa veşnică celor din morminte.

Raţiunea omenească nu are cum să înţeleagă ceea ce s-a întâmplat în acel moment. Ştim doar şi credem mărturia sutaşului care, după ce a văzut ieşind din coasta împunsă cu suliţa a Domnului, Sânge şi Apă, după ce a văzut cutremurul de pământ care a rupt catapeteasma Templului în două, după ce a văzut soarele întunecându-se, a înţeles că nu un om murise ci Dumnezeu murise ca un om.

Staţiunea a treisprezecea: Iisus este coborât de pe cruce

“Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat Trupul Tau, cu giulgiu curat înfasurându-L si cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus.” (Cântare liturgică bizantină)

În general suntem determinaţi să judecăm acest moment într-o logică pios- melodramatică. Dar de după momentul morţii lui Iisus intrăm într-o altă logică….una teologică. Personajele acestei drame se transfigurează.

Evident, se plânge încă. Însă Maica Domnului, ucenicii care asistaseră la moartea lui Hristos pe cruce au deja certitudinea exprimată de sutaş: „Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!”

Supremul moment al umilinţei lui Dumnezeu care a luat chip de rob, a devenit şi momentul în care Acesta este simţit şi recunoscut ca Mesia.

Dacă privim Pieta a lui Michelangelo, care surprinde în marmură chiar acest moment al Calvarului, putem surprinde pe chipul frumos al Fecioarei nu durere cât rugăciune. Şi e firesc să fie aşa: drama istoriei s-a închis.

Deja din acest moment intrăm în spiritul Învierii.

Staţiunea a paisprezecea: Iisus este pus în mormânt

“In mormant cu trupul si in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatal si cu Duhul Sfant, toate umplandu-le Cela ce esti necuprins”. (Cântare liturgică bizantină)

Trupul lui Hristos este în mormânt dar această aparentă înfrângere a lui Dumnezeu nu mai contează. Mormântul acela este deja locul biruinţei.

Hristos , după cum arată Scriptura, este în acest moment nu doar în mormânt. El este deja în Împărăţia Cerurilor, alături de tâlharul pocăit, aşa cum îi promisese acestuia. Dar este şi în Iad, zdrobindu-i porţile, eliberându-i pe cei aflaţi sub stăpânirea diavolului.

Mormântul în care este pus trupul Domnului nu mai este altceva decât o antecameră a Învierii.

Nu mai e nimic altceva de făcut decât să aşteptăm,în liniştită pregătire, anunţul Învierii Domnului.