Hristos a înviat!

Hristos a înviat!

De doi ani de zile trăim vremuri ….interesante.

De fapt asistăm la etapa conclusivă a cancerului care a infectat civilizația occidentală în insuficient de blestemații ani 60….

E sfârșitul lumii? Nu știu.

E sfârșit de lume? Asta e evident pentru oricine.  O lume, o civilizație, fundamentată pe valorile creștinismului, intră în faza metastatică a cancerului care o îmbolnăvise la 1789 și pe care l-a ținut în control cam până în anul 1968 (dacă vrem niște repere cronologice).

De atunci cancerul a tot făcut metastaze, s-a extins, a înlocuit organismul viu al civilizației occidentale.

Priviți cu ochii dumneavoastră. Toate tumorile ideologice ivite din nebunia anilor 60 se revendică acum ca…civilizație occidentală. Toate devierile contra naturii, pretind autoritate de civilizație.

Marile universități întemeiate de Creștinism au devenit focare de prostie și izvoare de cancer ideologic.

Iar cancerul a cuprins creierul.

Pretindeți de la elite care cred că uciderea copilului în pântecele mamei sale nu ar fi o crimă, că un om poate fi bărbat sau femeie după propriul său plac, că drogurile ajută la o stare de spirit mai creativă, că un pișoar sau o banană lipită cu scotch pe un perete ar fi capodopere artistice, că o gălăgie poate fi muzică, care predă că adevărul nu există ci totul este relativ și schimbabil în funcție de ideologie, moft sau modă, puteți pretinde de la astfel de elite, repet, să poată gândi rațional?

Demența totalitară covid, la care clasa de mijloc deja distrusă spiritual (aici includeți și psihicul) a participat cu fervoare, a fost doar consecința firească a acestei degenerări ce în ultimii 50 de ani a căpătat un ritm alert.

Demența ”pacifismului” războinic, de fapt o caricatură postmodernă de nazism pentru hipsteri, care domină acum Occidentul este tot o consecință firească a acestei degenerări.

Hristos a înviat!

Dar Creștinismul nu a înviat. E muribund. Și probabil va muri în scurt timp cel puțin în ceea ce numim Occident. 

Asta e…trebuie să moară ca să poată învia. Nu există înviere fără moarte.

Va învia pentru Împărăție? Sau istoria va continua într-un previzibil imprevizibil? Aș vrea tare mult să știu răspunsul la această întrebare.

Ce știu e că odată extins, cancerul nu se mai vindecă. Și oricum niciun cancer nu se vindecă cu ceaiuri și somn. Nu e gripă sau covid. 

Cancerul se vindecă prin șoc, prin terapie atroce, radioactivă, prin chirurgie, prin suferințe uneori mai mari decât boala în sine.

Însă dacă nu am habar ce va urma, am habar de ce trebuie să fac.
Acum e momentul în care trebuie să stau pe picioarele mele și să spun: asta sunt și nu mă voi schimba după boala acestei lumi.

Acum e momentul în care nu mă mai pot eschiva, în care nu o mai pot ”da întoarsă”,  Nu mai e nimic de negociat tocmai pentru că de acum orice negociere se face cu preț de suflet. Acum dacă tăcem, murim sufletește, ne pătrunde și pe noi cancerul.

Orice creștin care acum se așează de partea cancerului antihristic devine parte a tumorii, oricâte rugăciuni ar face, oricâte acte de caritate ar face, oricâte eschive ar încerca.

Hristos a înviat!

Dar până să învie a trebuit să pătimească și să moară din pricina conflictului cu o lume degenerată: cea a vremii lui.

Știți ce a spus Caiafa când a decis moartea lui Iisus? ”Mai bine să moară un om pentru popor, decât să pătimească tot poporul”.

De ce? Pentru că Hristos era o amenințare pentru ”pacea” acestei lumi. O ”pace” în care cancerul prosperă. 

Iar Caiafa nu era un oare cine. Era mare arhiereu al vremii lui.  Nu era Pilat, nu era tiranul Irod, nu era un general, ci un ”om al Bisericii”, cum i-am spune acum.

Câți caiafa pacifiști nu vedem acum?
Care ne explică că e mai bine să fie pace în Sodoma, că nu trebuie să disturbăm liniștea Babilonului, că nu e bine să spunem lucrurile pe nume în piețele și universitățile Gomorei.

Iar argumentul lor este că dacă pică zidurile acestor cetăți, o să vină barbarii și o să fie „mai rău”. 

Însă Hristos a spus că nu de cei care ucid trupurile trebuie să ne temem. Trupurile vor învia. Să ne temem de cei care ucid sufletele. Acelea nu mai învie, odată ucise…

Or în Sodoma nu se ucide niciun trup. Este dus la sală, este tratat raw-vegan, face yoga și se caută soluții pentru ”nemurirea” lui. Dar sub pretextul salvării lui se torturează și ucid suflete.

Ce altceva a fost demența covid?

Hristos a înviat!

E al treilea Paște al acestui sfârșit de lume. Nu o să uit pe cel din 2020- Paștile interzis. Nu o să îl uit nici pe cel din 2021- Paștile botnițelor. Nu trebuiesc uitate, așa cum nu trebuie uitat ce s-a întâmplat în ultimii 2 ani.
Istoria ultimilor 2 ani este vestitorul a ceea ce urmează: ultimii ani ai civilizației occidentale.

Hristos a înviat! Noi însă, din păcate, ne apropiem să intrăm în mormânt.

Dar să nu deznădăjduim!

Vom învia și noi. Cel care murit pentru noi, Cel a cărui înviere o serbăm de Paști, nu a murit și nu a înviat degeaba.

Moartea Lui a fost punctul final al însămânțării unei credințe că la un moment dat, cât mai curând, sperăm, Hristos va trece la conducerea lumii și a istoriei, că va veni Împărăția Lui.

Aceasta este speranța creștină: că vom învia cu El întru Împărăția Sa.  Că această nebunie se va încheia cât mai curând și vom avea parte de o lume nouă, vindecată de moarte, sub conducerea Lui.

Și de asta minunat ar fi să ne salutăm nu doar cu Hristos a înviat! Ci și cu ”Vie Împărăția Sa!”

Despre Sodoma, Babilon, Occident…

De prea multă vreme, lumea occidentală este condusă de o generație degenerată. În termeni biblici, cetățenii Babilonului celui mare sunt societatea civilă care domină mass-media, universitățile și clasa politică din lumea occidentală.

Vocile normale sunt marginalizate sau chiar lichidate prin cenzură sau veritabile campanii de epurare (cum sunt campaniile ”cancel culture”, cum sunt politicile interne ce impun corectitudinea politică la nivel de universități, instituții, companii, etc.). Și mai există desigur, marea masă de oameni cumsecade, fie manipulați, fie cumințiți, fie convinși să nu se implice.

Însă nu despre vocile normale vreau să vorbesc aici.

Nimeni din cititorii mei nu poate nega faptul că ceea ce numim civilizație occidentală a dat ”check” la toate marile păcate biblice și a mai inventat câteva (nici imaginația inspirată de Duhul Sfânt a autorilor biblici nu a putut concura cu imaginația teoreticienilor ideologiei gender, de exemplu)…

Iar baiul este că toate aceste păcate, toate aceste degenerări, au devenit ”normalități”: ”normalități” civice, ”normalități” științifice, ”normalități” politice, ”normalități” culturale. Și de aceea nu poți compara etic Occidentul de acum decât cu realitățile biblice ale Sodomei, Gomorei și Babilonului.

Desigur, mi se va reproșa (și mi s-a și reproșat) că în judecata mea ignor degenerarea morală a estului. E cu ceva mai bună moral Rusia sau China? Avorturi, crime, droguri, homosexualitate, deliruri acoperite ”artistic”, se găsesc și acolo.

Clar. Păcatul se găsește peste tot. Se găsește și unde te-ai aștepta să nu fie. Homosexualitatea, pedofilia, drogurile, și-au găsit căi de intrare și în biserici și mânăstiri.
Dar există trei tipologii de păcătos: cel mai ”ideal” este păcătosul sfânt. Adică păcătosul care e conștient de păcatele sale și încearcă să le rezolve, prin rugăciune, voință.

A doua categorie este păcătosul normal. Acesta știe că păcatul e păcat, așa că are o jenă față de viața sa imorală, nu o recomandă altora, nu își transformă păcatul în ”normalitate” sau chiar virtute.
Aceasta este categoria cea mai mare, care cuprinde bună parte din lume.

A treia categorie este cea care caracterizează Occidentul, din păcate. Și este categoria despre care Biblia vorbește atunci când sunt relatările despre Sodoma, Gomora, Babilonul cel mare, etc.
Este vorba despre societăți care transformă păcatul în virtute, care consideră sfidarea divinității ceva firesc, care au ambiția luciferică de a redefini nu doar normalitatea, ci întreaga creație, după propriul plac, după propria ambiție, după propriul orgoliu.

Nu are rost să mai aduc argumente că Occidentul este aici, este noua Sodomă, în care lege și societate stau ferm de partea anormalității și păcatului, stau contra lui Dumnezeu, ajung să condamne normalitatea ca infracțiune.

Care sunt soluțiile pentru un creștin?

În cartea Facerii când se descrie istoria distrugerii Sodomei și Gomorei, această istorie începe la stejarul Mavri, cu Dumnezeu care vizitează pe Abraham, este ospătat de acesta și face un târg cu Abraham.
Se continuă cu Lot, locuitor al Sodomei, împreună cu familia lui, care e singurul găsit drept și vrednic să scape din pedeapsă. Nu vă povestesc aici, căci e un bun prilej să recitiți singuri partea aceea din Scriptură (Facere, capitolele 18-19).
vedem nu mai puțin de trei soluții complementare- dacă nu cumva una singură: una este să ne rugăm lui Dumnezeu ca să nu piară această lume de dragul drepților (sau, mă rog, păcătoșilor conștienți încă că o viață fără Dumnezeu și contra firii nu este normalitate) care mai sunt în această nouă Sodomă.
Dar ca să fim siguri că există această ”masă critică” de drepți, trebuie să: 1. fim noi drepți; 2. să fim martori ai dreptății ca și alții să fie drepți; 3. măcar să nu hrănim extinderea canceroasă a sodomizării civilizației noastre, prin compromisuri, tăceri, acceptări.

A doua soluție este să fim atenți la semnele timpului. Lot stătea în poarta cetății scrutând orizonturile. Așa trebuie să stăm și noi, gata pentru ceea ce va veni.

A treia soluție este să fugim atunci când devine evident că nu mai e nimic de făcut. E un moment când nu mai e nimic de făcut în afară de a lua tu distanță față de răul care se întâmplă, de a spune ”nu sunt ca aceștia, deși trăiesc în mijlocul lor”, chiar dacă, asemenea lui Lot, avem afaceri, daraveri, prietenii, amiciții, alianțe în cetatea Sodomei.

Deocamdată în Occident vedem că nu toți au plecat genunchiul în fața lui Baal. Iar mulți se trezesc și își dau seama că ceea ce credeau ei că e un vis frumos Beatles style, e de fapt un coșmar ideologic și o nebunie patologică.

Deci să sperăm că nu e încă vremea fugii ci că sunt șanse ca Occidentul să se convertească din nou la normalitate…. Dar să sperăm fără să ne iluzionăm.

De ce atâta obsesie cu cenzura?

Unul din eforturile constante, luate din primul moment în statele NATO din Europa a fost acela de a împiedica accesul la alte informații decât cele propagate de presa mainstream, ”hrănită” cu informații oficiale.

Cenzura a devenit principala armă a luptei pentru….”libertate”. Căci, da, retorica euro-atlantică este aceea că asistăm la un războiu între ”Bine” (Occidentul cu valorile sale și Ucraina care tânjește ca un copil inocent după ele) și ”Rău” (Rusia și barbaria asiatică care vor să calce în picioare ”valorile euro-atlantice”).

Cenzura a fost instaurată din primul moment. Rețelele de socializare au trecut la vânătoarea oricărei voci care nu e conformă cu linia oficială a propagandei NATO, ca să o închidă.
Autoritățile au impus liste negre de site-uri, agenții de presă, canale de comunicare ce trebuie pe cât posibil închise ca lumea să nu aibă acces la altceva decât narațiunea de la Washington și Bruxelles.

Legislația cu privire la media a început să se modifice și instituții ce păreau sinecuri inutile (cum e CNA la noi) și-au arătat adevăratul chip: de dușmani ai libertății.

Lecția pandemiei a avut și ea un rol. Atunci s-a văzut că în multe țări încrederea oamenilor în autorități și mass-media mainstream este foarte scăzută. Dar au văzut și că narativul oficial este atât de prost încât poate fi subminat de câțiva băieți și fete curajoși și cu un dram de glagorie, care gândesc și apoi scriu ce gândesc.

De asta reacția lor când după pandemie a fost războiul a fost să oprească pe cât pot narativul diferit de propaganda oficială. Pe cât pot, pentru că nu pot prea mult.
Internetul nu poate fi cu adevărat controlat. În matrixul informațional oricât am fi de hăituți, se vor găsi canale să comunicăm și oricât ne-ar vâna, nu au cum să controleze totul.

Dar de ce frica aceasta de pluralism al vocilor mediatice?
Pentru că ceea ce se întâmplă în Ucraina este….al treilea război mondial. Și eu m-am iluzionat inițial că. nu ar fi, că se va opri în două, hai, trei săptămâni.

Dar pe zi ce trece a devenit evident că ambele tabere aflate în conflict au o miză mult mai mare: ordinea mondială. Ucraina este doar tabla de șah unde, preponderent pe cadavre ucrainene și rusești, se pune în miză ordinea mondială.

Ori în această bătălie Occidentul are o problemă: este locuit de o populație preponderent anesteziată civic, dar condusă/reprezentată/ vocalizată de o societate civilă, de o clasă de mijloc preponderent imbecilă, slabă intelectual, sfertodoctă, dar cu diplome, distrusă psihic și emoțional, fără valori puternice, decreștinată, drogată, fragilă, imatură.

Ori această societate este înainte de tine dacă îți creditează povestea cu care vrei să o duci de nas.
De la începutul acestui conflict, povestea a fost o telenovelă, în care victimizarea ucrainenilor și diabolizarea rușilor a fost singurul argument. E o rețetă deja consacrată în Occident, dar care are un defect: nu poate rezista mult unei concurențe. Nu poate rezista mult nici fără concurență, între noi fie vorba…
De aceea principala luptă a fost purtată împotriva concurenței. Nimeni să nu pună în discuție istoriile cu ”masacre”, ”genocide”, ”atrocități” făcute de ruși, sau poveștile cu eroismul civic, frumos, lacrimogen, al bravului popor ucrainean.

Căci acest război este unul preponderent propagandistic. Luând și cifrele cele mai umflate de ambele propagande (ucraineană și rusească) numărul victimelor într-o lună de război în Ucraina sunt….ca un weekend de vacanță în al doilea război mondial.

Însă războiul este pentru suflete, nu pentru corpuri. Asta mai ales în Occident, unde după isteria cu viroza, mersul spre totalitarism e deja oficializat.

Spaima Occidentului este aceea că societățile se vor trezi, că zațul acesta de societate civilă care vorbește în numele Franței profunde, Germaniei profunde, Americii profunde, României profunde, va fi aruncat la gunoi și lumea va forța schimbarea.


Masacrul de la Bucea

Când vin informații că neonaziștii ucraineni torturează și execută prizonieri ruși, e …propagandă rusă.

Copiii uciși în Donbas de bombardamentele ucrainene nu există.

Laboratoarele americane din Ucraina, recunoscute chiar și de americani, sunt un non-subiect.

Delirul fascist rusofob care duce la ”cancel culture” pentru orice e rusesc sau suspectat de sfertdocții occidentali că ar fi „rusesc” e considerat firesc.

Faptul că grosul trupelor care luptă în Ucraina de partea Kievului e alcătuit din neonaziști asumați, nu e relevant.

Că neonaziștii ucraineni umblă prin localitățile arondate lor să execute ”trădători”, să răpească preoți care îndrăznesc să mai rămână canonic loiali patriarhului Kiril al Moscovei, să pedepsească barbar hoți și prostituate, la stâlpul infamiei, este total neinteresant pentru occidentali.

Că „apărătorul democrației și Europei”, Zelenski a lichidat libertatea presei și libertatea de conștiință în Ucraina, de nu mai mișcă nimeni în front și nici măcar jurnaliștii occidentali nu au acces la realitate ci doar la ce le spun autoritățile ucraineene sau neonaziștii (care deja se confundă cu autoritățile) e irelevant.

Faptul că, într-un exces de ”pacifism”, statele occidentale furnizează arme și muniție ucrainenilor e chiar ok.

În schimb, când ucrainenii însăilează o poveste menită cel mai probabil să acopere executarea ucrainenilor care au colaborat cu armata rusă, cu un masacru suprarealist, cu cadavre lăsate în mijlocul orașului cu săptămânile și alte aiureli care ar ridica semne de întrebare și unui student la jurnalism în anul 1, toată lumea ”bună” îmbrățișează cauza condamnării ”masacrului de la Bucha”.

Nu e prima dată când ne confruntăm cu ipocrizia criminală și prostia asasină a ”civilizației” occidentale. Dar e prima dată când lucrurile au o proporție….nucleară.

Acum luați o poză cu mine și cu pisică de la Istanbul. Spre deosebire de ”genocidul de la Bucea”, e autentică.

Deși la Bucea poate fi totuși consemnat un genocid: a fost masacrată deontologia jurnalistică care mai supraviețuise altor ”masacre” similare (fonfleurile criminale de la revoluția din decembrie, din fosta Iugoslavie, Irak, Siria, etc…).

Și a fost discursul lui Zelenski….

Președintele Zelenski va rămâne în istorie ca cel mai cunoscut actor ucrainean, celebru pentru lungul șir de ”one stand dramedy” susținute în fața parlamentelor lumii.

Toate respectă un scenariu previzibil, dar sunt monologuri personalizate în mod mai inspirat sau nu în funcție de sensibilitățile publicului.

Monologul lui Zelenski adresat României a arătat că pentru actorul ucrainean ajuns președinte, ca și pentru regizorii săi, România este o mare necunoscută.

Monologul său a atins trei teme românești. Prima temă a fost cea a lui ”Ceaușescu”. Pentru scenaristul lui Zelenski, credința este aceea că românii văd în Ceaușescu marele rău. Impactul revoluției televizate din decembrie 1989, cu toate isteriile sale, a amprentat pe străini cu credința că românii au rămas undeva pe acolo, în decembrie 1989.

Adevărul este mult mai nuanțat. Românii sunt foarte împărțiți cu privire la memoria lui Ceaușescu. Pentru o bună parte a societății, Ceaușescu a devenit ”bun”. Este simbolul a ceea ce românii au pierdut în acești 32 de ani de democrație orginală.

Ceaușescu însemna locuri de muncă sigure, case cu chirii modice, servicii modeste, dar foarte accesibile financiar. Exact ceea ce românii nu mai au acum. Și când spectrul șomajului e peste tot, chiriile sunt mai mari decât salariul minim pe economie, serviciile sunt mai scumpe decât era ”șpaga” din comunism, mulți români aleg să respingă libertatea relativă de acum pentru siguranța reală de atunci.
Asta nu înseamnă că toți acești oameni ar vrea înapoi pe vremea lui Ceaușescu, dar înseamnă că pentru ei Ceaușescu a fost un conducător bun din istoria României.

Pentru o altă parte a societății, Ceaușescu este …și bun și rău. Amintirile cu frigul din case și penuria alimentară alternează cu cele în care România părea să conteze și românii erau chiar mândri de țara lor.

Iar comparația vine cu ce e acum, când (încă) e cald în case, magazinele sunt pline, dar nu e nimic care să te mai facă să te simți mândru de România.

În sfârșit, a treia categorie e cea a românilor pentru care Ceaușescu e încă dictatorul rău. Aceștia sunt fragila minoritate a anticomuniștilor vocaționali, o sectă mică, cu ifose intelectuale, care mestecă aceleași lozinci anticomuniste cum mestecam noi gumele în copilărie.
De aceea, când Zelenski a spus că Putin e un Ceaușescu, a ratat cu brio efectul.

A doua temă românească a fost cea a Republicii Moldova. Mesajul lui Zelenski a fost: săriți să apărați Ucraina, că altfel ceaușescu ăsta de Putin va ataca și Republica Moldova.

Însă și asta e o temă ”fumată” la români. Da. Românul e unionist, dar e un unionist de pahar, care plânge după ”frații noștri de peste Prut”, dar istoria recentă a arătat că nu ar face altceva în afară de ”poduri de flori” pentru unire.

Majoritatea românilor nu merg în vacanțe în Republica Moldova iar dacă faci un sondaj de opinie spontan pe stradă, puțini români ar putea să îți spună numele a două orașe moldovenești în afară de Chișinău.

A treia temă a fost cea a minorității românești din Bucovina de Nord, Herța și Bugeac. Aici, Zelenski nu a fost prea pasional. Nu avea de ce. Regimul naționalist de la Kiev îi iubește pe românii din Ucraina de i-ar strânge la piept până la sufocare. Sau, ideal, ucrainenizare (sper că există cuvântul, dar ați înțeles sensul).

Dar de fapt aici a fost problema interesantă pentru mine: Zelenski nu a prea fost pasional. A fost teatral dar nu pasional.

Părea că de fapt e un show secundar, ca pentru un teatru de provincie. Nimic spectaculos, nimic serios pregătit, niciun ”touch” puternic în tot discursul. Mai mult chiar, un clip youtube cu muzică dramatică pe fundal și imagini cu ororile războiului a oferit o pauză de țigară președintelui ucrainean, furând din minutele, oricum puține, ale show-ului.
Cu alte cuvinte, Zelenski a considerat că parlamentarii români pot fi „făcuți” cu un clip emoțional youtube, deci nu merită pierdută vremea cu ceva construit ideatic.

Între noi fie vorba, nici gazdele nu l-au ajutat.

Prima parte a discursului, Zelenski a vorbit singur, căci sonorul se pierduse într-o defecțiune tehnică iar ”specialiștii IT” ai Parlamentului României, plimbau disperați cu cursorul pe la nasul actorului prezidențial.
Cât despre traducător, sincer la un moment dat mi s-a făcut teribil de milă de el, pentru că era clar depășit de situație și din sunetul vocii se deducea că mai-mai că plânge și el.

Apoi nici publicul nu era cine știe ce. Vorbim totuși de actualul Parlament al României, printre cele mai reduse intelectual din istoria acestei țări…

Un moment amuzant a fost totuși, pentru români, că Zelenski nu știu dacă mai asculta, ”raportul” pe care i l-a dat, cazon, amărâtul (intelectual, că altfel are pensie mare) general Ciucă, care ținea să îl asigure că ucrainenii sunt în România ca la ei acasă.
Însă pentru noi e interesant cum a făcut-o. Abia citea, săracul…. Iar când vorbea de Bucea, chiar făcea mutră de mucea….

Mai jos, fotografia cu momentul în care cursorul unui mouse parlamentar tocmai mângăia în direct chipul președintelui actor….

Cine este Pavel Kiseleff? Și de ce ”cancel culture” rusofob nu trebuie să schimbe numele străzii ce îi poartă numele

((Articol publicat ca editorial pe platforma Sputnik și repostat aici, pentru cititorii care nu au acces la site din pricina cenzurii impuse de România și UE).

Ne-am amuzat sau am privit cu îngrijorare fenomenul ”cancel culture”, apărut în Statele Unite și apoi ”pandemizat” în vestul Europei. Universitățile, ong-urile și apoi chiar politicienii din SUA și vestul Europei au intrat de ani de zile într-un delir sfertodoct de rescriere a istoriei și culturii după noi mofturi ideologice.
Statui dărâmate, cărți interzise, rescrierea istoriei, literaturii și culturii după mofturile și supărările ideologice și/sau sexuale ale  unor minorități guralive, păreau totuși un coșmar aproape ireal, ceva de știri mărunte, de weekend.

Cu agravarea crizei din Ucraina, însă, acest delir a căpătat și mai multă putere, fiind hrănit de justificări ”pacifiste”. Mai mult decât atât, mulți din conservatorii occidentali care criticaseră fenomenul ”cancel culture” când acesta se limita la a rescrie după mofturi gay sau rasiste, cultura și istorie, au devenit, brusc, fani ai lui, când acest delir ideologic și sfertodoct a fost instrumentalizat împotriva culturii și civilizației rusești.

În acest context trebuie pusă discuția deja tot mai accentuată în jurul schimbării numelui șoselei Kiseleff, din București, cu un nume care să dea ”slavă” presupușilor eroi ucraineni. 

Căci contele rus Pavel Dmitrievici Kiseliov, rămas în istoria românilor după numele său ”franțuzit”, de Kiseleff, a fost pentru națiunea modernă română și pentru statalitatea românească mai mult decât un patriot român.  Poate cel mai potrivit titlu pentru această personalitate este aceea de naș (moldovenii i-ar spune nănaș) al României.

Cine a fost Kiseleff?  Nobil rus, general erou în războaiele contra lui Napoleon Bonaparte (a participat la nu mai puțin de 26 de bătălii, distingându-se pentru eroism în bătălia de la Borodino),  Kiseleff este cunoscut românilor mai ales pentru perioada de 5 ani (1829- 1834) când a fost guvernator al celor două principate românești, Moldova și Valahia.

În această perioadă, generalul Kiseleff a creat bazele modernizării societății românești, a oferit primul regim constituțional, cel al ”Regulamentelor Organice”, care, atât în timpul mandatului său, dar și al domniilor ”regulamentare” de după aceea, au dus la construirea instituțiilor moderne, pe care statul român le folosește și astăzi (de la parlament și justiție modernă, la poliție și pompieri).

”Regulamentele Organice” au dus la stimularea urbanizării țării mai ales prin impulsionarea comerțului cu cereale și investiții majore în porturile dunărene. Bucureștiul îi datorează o mai bună organizare (care a permis rezolvarea problemelor ridicate de epidemii de ciumă și de holeră) și o sistematizare urbană (chiar șoseaua ce îi poartă numele a fost gândită în planul de urbanism al generalului rus).
Un alt impact important l-a avut Kiseleff asupra mediului rural, prinr regândirea contractuală a relațiilor dintre țărani și boierime, dar și prin facilitarea comerțului țărănesc care a dus la dezvoltarea târgurilor.

Tot atunci începe și impulsul pentru educația de masă, pentru alfabetizarea tuturor (în epoca Regulamentelor Organice și datorită lor, genialul Ion Creangă are parte de școală la biserica din Humulești).

După ce a părăsit Țările Române, Kiseleff a rămas un prieten al românilor și apoi a României (marea iubire a vieții lui fiind o boieroaică româncă, Alexandra Băleanu, cu care a avut copii rămași în România, cu povești interesante la rândul lor). Ca ambasador al Rusiei la Paris, contele a fost un susținător al unirii celor două Principate, fiind un factor important pentru convingerea țarului că aceasta este soluția pentru românii de la Dunăre.

Ce se știe mai puțin e că Pavel Kiseleff a fost și cetățean român, primind cetățenia Țării Românești în 1841 (anul în care șoseaua căreia acum cei cu ”cancel culture” vor să îi schimbe numele, a devenit șoseaua Kiseleff).

Strada a rămas Kiseleff de atunci și până acum (cu o întrerupere de 3 ani, când Antonescu, în plin război în URSS, a numit-o ”Regele Mihai I”). 

Cât despre rescrierea numelor străzilor și piețelor în funcție de mofturi istorice, cei ce cunosc Bucureștiul știu că în apropierea șoselei Kiseleff se găsește piața Charles de Gaulle.  Această piață s-a numit în 1939, piața Eminescu, în 1940, piața Adolf Hitler, în 1944, piața Generalissimul Stalin, ca după aceea, odată cu reorientarea ”euro-atlantică” a României, să devină Charles de Gaulle.

Deci politrucii români au mai practicat oportunist și ineficient ”cancel culture”. De ce ar trebui să o facă acum?

De ce contează alegerile din Ungaria?

(Articol publicat ca editorial pe platforma Sputnik și repostat aici).

Alegerile din Ungaria sunt de fapt o bătălie pentru viitorul Europei. În Ungaria se decide acum viitorul estului Europei dar și viitorul Uniunii Europene.

Vârfurile de lance ale reformei Uniunii Europene pe baze suveraniste au fost de ceva ani doar Polonia și Ungaria. Ambele țări au votat soluții politice conservatoare și rezervate față de alunecarea UE spre proiectul statelor unite ale Europei.  Și tot ambele țări au trebuit, de nevoie, în contextul în care trebuiau să reziste presiunilor ideologice (dar manifestate economic și prin campanii mediatice de denigrare) ale UE.

Însă Polonia a ales calea unui naționalism conservator ce speculează  nu doar valorile creștin- conservatoare ci și anumite complexe și memorii istorice mitologizate.

Regimul polonez, fără a înceta să fie conservator, este naționalist, germanofob, rusofob și americanofil.   Politica Poloniei este motivată de umori politice, de amintiri de acum 100 sau 200 de ani, dar și de o încredere quasi-religioasă în „american dream”.

Euroscepticismul polonez este mai degrabă o reacție germanofobă (Germania fiind încă motorul UE) și nu avem de unde să știm dacă nu cumva o Uniune Europeană ”americanizată” nu ar fi brusc pe placul Varșoviei.

Nu acesta este și cazul Ungariei și proiectului lui Viktor Orban și al Fidesz, pentru Ungaria.

Conservatorismul și naționalismul Fidesz și al lui Orban se pot defini prin pragmatism și prin depășirea blocajelor istorice.

Ungaria nu își gândește viitorul fiind blocată în trecut, așa cum nu își construiește alianțele bazată pe fantezii propagandistice. Spre deosebire de polonezi (și de români), Ungaria nu crede în americani, în mitul hollywoodian al ”cowboy-ului cel bun”.  Alianța sa cu SUA este una pragmatică și bine temperată de interesele concrete și de o bună conștientizare a contextului regional.

Ungaria nu e membră UE și NATO pentru că, așa cum spune discursul polonez (dar și cel român) aceasta ar fi un soi de confirmare identitară. Pentru Ungaria, NATO și UE sunt doar instrumente politice de moment pentru atingerea unor obiective, atlfel foarte maghiare.

De asemenea, relația dintre Ungaria și Federația Rusă nu este motivată de amintiri istorice mai mult sau mai puțin plăcute (România are, strict istoric vorbind, mai puține amintiri neplăcute decât Ungaria, în relația cu Rusia și URSS-ul).

De aceea Ungaria nu este ”copilul teribil” al UE ci este un exemplu de maturitate politică, prin comparație cu Polonia, România, Republica Moldova sau țările baltice, care tratează foarte infantil, pragmatismul relațiilor internaționale.

De aceea, miza alegerilor din Ungaria este una foarte importantă. Lui Viktor Orban I se opune o coaliție uriașă, de centru-dreapta- stânga, al cărei singur obiectiv este înlăturarea Fidesz de la putere și transformarea Ungariei într-un ”copil cuminte”.

Victoria lui Orban, este garanția că într-o Uniune Europeană și un NATO în care ideologia și subordonarea față de americani au luat loc pragmatismului, va exista și pe mai departe un ”cap limpede”. Și, datorită felului în care au fost construite și tratatul atlantic, și tratatele UE, un cap limpede la conducerea unei țări membre poate fi suficient ca să salveze întreaga Europă.

De aceea alegerile din Ungaria sunt privite cu mult interes în cele mai mari dintre cancelariile lumii. 

Unde este România?

De la începutul anului, urechile și mințile românilor au fost asaltate cu mesaje propagandistice cu și fără #. Am aflat că #weareNATO, #strongtogether, că blocul euro-atlantic este mai unit ca oricând, că România face parte din cea mai puternică alianță militară din istorie.

Însă atunci când propaganda vorbește mult despre un subiect, tocmai acel subiect este cu adevărat cel fragil.  Pentru lucrurile certe nu se consumă rezerve propagandistice.

Desigur, valul emoțional indus mediatic de o presă care descoperea (după 8 ani de zile!) că este un război în Ucraina, dar rata, desigur, la ordin politic, vinovăția cu privire la acest război, a făcut ca multe lozinci să aibă parfum de realitate.

România nu mai are de mulți ani de zile o politică externă proprie și nici măcar o viziune cu privire la propriul nostru viitor. Formule ca ”suntem NATO”, ”suntem UE”, ”parteneriatul strategic cu SUA” țin loc de reflecție matură și serioasă cu privire la prezentul și viitorul României.

Or lucrurile sunt departe de a fi ca în basmele propagandistice cu privire la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Cu atât mai mult pentru România.

NATO poate fi o umbrelă puternică din punct de vedere militar, dar conflictul în mijlocul căruia ne aflăm acum este un conflict economic. Popoarele din UE, românii fiind printre ele,  trebuie să deconteze deciziile motivate ideologic ale politicienilor care le conduc.

Riscul pentru români, ca și pentru alți europeni, nu este reprezentat de război în sensul său clasic, ci de criză economică, sărăcie și chiar foamete. Popoarele europene încep să descopere, odată cu ridicarea ceței propagandistice, că plătesc costuri foarte mari pentru niște ambiții politice foarte mici. Uniunea Europeană ratează obiectivul său principal: acela de spațiu al bunăstării și alunecă într-un totalitarism ineficient economic prin invocarea unor pericole externe: ieri viroza Covid19, astăzi ”amenințarea rusă”, mâine, poate, ”inevitabilul pericol peceneg”.

Pur și simplu cetățenii europeni pierd prosperitate și libertăți pentru că un cerc vicios care fabrică paranoia: mass-media care se hrănește din declarațiile politicienilor provocându-i pe politicieni la declarații și mai gogonate.

Lucrurile se complică mai mult la marginile imperiului euro-atlantic. Adică exact unde se află România. Aici este ceva mai multă sărăcie, iar gogomăniile de la Bruxelles pot avea consecințe mai dureroase pentru cetățeni.

Situația României este și mai complicată din punct de vedere regional. România este o țară la Marea Neagră, obligată geopolitic să aibă relații cât mai bune cu Federația Rusă. Din păcate, inconștiența liderilor politici, care au mizat totul pe cartea euro-atlantică face ca România să fie considerată, și pe bună dreptate, o țară ostilă de către Federația Rusă.

Turcia, și ea stat membru NATO și o mare putere regională, nu a mers pe cartea sancțiunilor și provocărilor la adresa Moscovei ci a păstrat relații bune, devenind facilitator al dialogului și, posibil, a păcii în conflictul din Ucraina. Acest lucru s-a întâmplat pentru că Turcia are conducători care înțeleg geopolitica.

Vecinii de la sud ai României sunt Bulgaria și Serbia. Bulgaria este, ca și România, o țară membră a UE și a NATO,  iar în acest moment, în urma alegerilor parlamentare ultime, are o guvernare accentuat euro-atlantică, similară cu a României.

Dar Bulgaria este și o țară cu prietenie istorică față de Rusia, cu un capital de simpatie al poporului bulgar față de cel rus și cu populație tot mai dezamăgită de compromisurile euro-atlantice ale guvernărilor de la Sofia.  Iar creșterea tensiunii în societate a determinat și autoritățile euro-atlantice de la Sofia să fie foarte rezervate în ceea ce privește criza ucraineană.

Serbia va realege fără mari probleme, pe președintele Vucic, un prieten al Rusiei și al președintelui Putin. Din principalele 8 partide care concurează la alegerile din Serbia, doar două, și cele mai prost cotate, au simpatii europene accentuate. Iar Vucic este contestat că e prea deschis spre ideea unei eventuale aderări la UE.

În același timp, situația din Kossovo și Republica Srbska cresc tensiunea prin cancelariile europene.

La vest, România se învecinează cu Ungaria, poate cea mai fermă contestatară din UE a politicilor de sancțiuni aplicate Rusiei și printre cele mai interesate state din UE și NATO ce doresc normalizarea cât mai rapidă a relațiilor cu Federația Rusă. Și aici, alegerile ce urmează vor reconfirma această linie, prin realegerea lui Viktor Orban.

La nord, Ucraina nu renunță la politicile sale naționaliste și chiar fasciste. Iar faptul că aderarea la UE și la NATO devin deja 100% imposibile, riscă să împingă Kievul spre un fascism tot mai asumat.   De asemenea, forța, vizibilă deja, a trupelor paramilitare din Ucraina (care par un adversar mai puternic pentru Rusia decât armata ucraineană) , arată că există un pericol real: afganistanizarea Ucrainei.

În Ucraina sunt români, comunități istorice ce trebuiesc apărate nu de  ”amenințarea rusească” ci de mult mai reala amenințare a politicilor naționaliste de la Kiev.

Lângă Prut se găsește ”cealaltă Românie”: Republica Moldova, o țară românească, de limba română, dar cu prezență puternică rusă și ucraineană, puternic amprentată de cultura și limba rusă, țară puternic afectată economic și de războiul pornit de Occident contra Rusiei, dar și de evidența că nici Chișinăul nu va fi parte a Uniunii Europene și a NATO.

Unde este România? Unde este România când e vorba de propriile sale interese? Unde este România raportată la vecinii săi?

De multe ori avem senzația că pentru conducerea politică a țării, România este la Bruxelles sau Washington, nu în sud-estul Europei, la Marea Neagră, la Dunăre și în Balcani.   Și poate că nu e o coincidență că de multe ori votul ”diasporei” (adică al românilor care au ales să își părăsească țara) a fost considerat mult mai important decât votul celor care trăiesc în România, cu vecinii României, cu problemele României.

(Acest articol a fost inițial publicat pe site-ul de limba română al agenției Sputnik, site cenzurat de către autoritățile românești în numele ”libertății de expresie”.
Pentru cititorii din România, Sputnik în limba română poate fi citit ca flux de știri pe Telegram, pe contul: https://t.me/riaromd

Eroul mort în insula Șerpilor a înviat. Presa mainstream europeană a murit.

Citesc acum pe antena3.ro că eroul ucrainean mort pe insula Șerpilor a fost primit sărbătorește în orașul său natal.

Ce vrea să spună povestea asta?
În primul rând vrea să spună că minciuna are picioare scurte și că propaganda mizerabilă proliferată de neuro-atlantici se prăbușește relativ repede. Exact ca și în perioada cu isterizarea societății sub pretextul covid.

Mai spune că atunci autoritățile românești sau UE vorbesc de ”fake news”, ele nu înțeleg prin asta știri false, căci toată propaganda oficială a României și a UE este bazată pe știri false.
Prin ”fake news” trebuie să înțelegem știrile care contrazic propaganda oficială. Și atât.

Mai spune și faptul că de fapt garnizoana ucraineană din insula Șerpilor s-a predat fără lupte armatei rusești, iar singurul ”eroism” se rezumă la o înjurătură (dacă nu o fi fost și aia regizată post-factum).

Dar mai spune ceva important: Rusia, spre deosebire de propaganda occidentală, nu a mințit deloc în acest caz.
Ce au spus rușii? Că i-au luat prizonieri, i-au trimis în Crimeea, acolo i-au dezarmat și apoi le-au dat pașaport să se întoarcă acasă, în Ucraina.
Sincer, nici mie nu îmi venea să cred chestia asta. Wtf?, vorba geto-dacului. Prizonierii rămân prizonieri până la sfârșitul războiului. Dacă îi eliberezi, ăștia se vor înrola din nou să lupte contra ta.
Ei bine, rușii, ”teribili” și ”atroce” în acest război, nu iau prizonieri. Și asta nu pentru că i-ar ucide ci pentru că îi eliberează (după ce, evident, îi dezarmează).

Dacă Rusia ar fi fost monstrul din poveștile propagandei Occidentale, ”eroul” ucis în insula Șerpilor nu ar fi înviat din morți și, după nici o lună de zile să fie eliberat din prizonieratul rusesc ca să se bucure de decorația acordată ”postmortem” lui de către Zelenski….

Ah, și mai spune ceva: redacțiile care acum prezintă știrea cu ”eroul” ca și cum nici usturoi nu au mâncat, nici gura nu le miroase, sunt de o nesimțire nucleară….

Ce este „post-adevărul”?

Chiar cred că trebuie recitit.

Bogdan DUCA

De când cu pandemia Covid am început să vedem pe pielea noastră cum e cu „post-adevărul”.

Pare pretențios dar e simplu.

Teoria post-adevăr se bazează pe trei idei:

.

1. Adevărul este cel mai ușor subminat nu atât de minciună ci de emoție.

2. Nu contează ce se întâmplă cu adevărat ci contează cum este reflectat mediatic.

3. Toate acestea trebuie speculate civic, pentru că omul trebuie să fie făcut complice la fraudă.

Cu alte cuvinte:

1 și cu 1 fac 2. Acesta e adevărul.

Însă ca să poată fi egal cu 3, trebuie:

a) găsită narațiunea care să provoace emoție:

De exemplu: acest calcul minimalist care face ca in loc de trei, să fie doar doi rezultatul lui unu și cu unu, face ca automat toți oamenii să fie victime ale unei matematici atât de discriminatorii.

Somalia, Etiopia, dar inainte de toate, Ucraina, suferă teribil din pricina acestui mecanism…

Vezi articolul original 170 de cuvinte mai mult