Va supraviețui România?

Scandalul plagiatelor se fredonează de aproape 10 ani în spațiul românesc. E folosit politic, e instrumentalizat în funcție de ”ținte”.

Când un cap trebuie să cadă, acuza de plagiat e suficientă. Când un cap nu trebuie să cadă, se stabilesc cote de permisivitate la plagiat, cum a fost în cazul doctoratului plagiat de Kovesi.

Dar dincolo de circul politic, povestea cu plagiatele, ca și decadența incredibilă a învățământului, cercetării și culturii românești sunt privite ca fiind ceva neserios. Cumva pe logica: ”alții fură bani, deci de ce ne-am supăra pe cei care fură idei?”. Sau pe logica: ”De asta ne arde nouă acum?”

Paradoxal, doar de asta ar trebui să ne ardă acum. Pentru că ne-am ars cu orice altceva.
România a încetat să mai aibă o economie românească. Clasa politică românească este, toată, vândută unor interese străine sau șantajabilă. Sau…înfricoșător de idioată. Sau și…și…și.

Contextul internațional este atât de complex, încât e o iluzie ca să crezi că vom scăpa ușor.

Deci, aparent paradoxal, acum nu este timpul să vedem cum ne vom descurca în furtuna ce se apropie, ci este momentul în care trebuie să ne pregătim pentru reconstrucția de după furtună.
Porcul nu se mai îngrașă în ajun și dezastrul unei idiotocrații pe care toți (și eu, și dumneavoastră) am încurajat-o pe motiv că ”se poate și mai rău”, nu poate fi reparat în ajunul colapsului.
E ca și cum am spune că ”ne lăsăm de fumat” când cancerul e în metastază.

Însă ce putem face este să ne gândim ce și cum va fi după inevitabilul colaps.

Iar pentru asta trebuie să rezolvăm o mare problemă: criza identitară.
Ca să salvăm acest popor și această țară, trebuie să începem să îi oferim condițiile renașterii. Pentru asta e nevoie de educație, cultură și credință care să fie tratate cu seriozitate.
Pentru asta e nevoie să ne regândim la propria identitate națională, să redescoperim, sau, mai bine spus, să descoperim pentru prima dată, ce înseamnă a fi român, a fi balcanic, a fi european, a fi creștin.

Iar pentru asta avem nevoie de școală, cultură și Biserici sănătoase.

Iar acum niciuna nu este sănătoasă, niciuna nu are energiile de a renaște România. Iar asta pentru că toate sunt pline de impostură.

În multe din facultățile din România, îmi asum ceea ce spun, cadrele didactice se împart în două tabere: impostori sfertodocți, plagiatori sau, în cel mai fericit caz, mediocri blazați, și cadre didactice infestate până în măduva oaselor de virusurile ideologiilor progresiste.

Școlile sunt jalnice. Profesori agramați, formați superficial în materiile pe care le predau, se complac cu programe tot mai anemice și cu o atmosferă școlară menită să încurajeze copiii să facă orice, doar să nu facă carte.

Muzeele din România sunt experiențe triste, cu o mare masă de muzeografi blazați, manageri care nu au respect față de meseria lor.

De altfel și ”turismul cultural” este o glumă proastă în România, prin comparație cu….Bulgaria. La ce se face ”turism cultural”? Câteva mânăstiri, unde niște maici sau călugări plictisiți și plictisitori, recită aceleași pliante din anii 70, de parcă ar fi Dem Rădulescu în ”BD în alertă”…

Apoi, desigur Peleșul (care nu știu de ce ar fi ”cultural”) și Branul care este o escrocherie turistică, atâta timp cât este vândut, la bilete scumpe, ca ”castelul lui Dracula”….

Ruinele sunt… în ruină. Teatrul, opera, opereta, cinematografia, au devenit subiectul unor ”experimente” care să primească cât mai ușor niște premii ideologice pe afară.

Toți imbecilii, drogații și nebunii au fost promovați artistic. Decadența în artă a fost aplaudată la scară deschisă.

În același timp, România este țara din Europa în care se citește cel mai puțin (și ce se citește e preponderent mâzgă motivațională și literatură proastă) și în care românii dau cei mai puțini bani pentru cultură.

Nici în Biserici nu e mai bine.
Poporul român este un popor post-creștin. Am ”serbat” de curând 4 ani de la referendumul pentru familie care a arătat concret, pe cifre, că poporul român nu este un popor creștin.
Da. Este un popor superstițios, cu mulți care practică un creștinism formal-identitar.
Dar nu mai e loc de nicio iluzie: majoritatea românilor sunt analfabeți duhovnicește, au o credință superstițioasă, plină de formalități sau de dileme de genul ”ce se ia întâi? agheasma sau anafura?”, de alergătură după un miraculos magic.

Iar facultățile de teologie sunt, intelectual, școli profesionale post-liceale pentru formare de preoți și șomeri ”teologi”.
Nu că alte facultăți ar fi mai breze….

Or tot această degenerare a educației, a culturii, a credinței, are consecințe. România nu mai are elite (deși are producție de doctori în diverse domenii, licențiați și ”masteri”), e epuizată, terminată intelectual.

Nici forțele mai conservatoare nu o ajută. În mediile mai conservatoare, dai de ”puricisme” (de la Dan Puric), mai mult sau mai puțin talentate, de dacopatii și alte prostii care arată că nici rădăcinile nu mai sunt sănătoase.

Or după ce va trece această iarnă istorică în care intră toată lumea, întrebarea este: cei care vor rămâne vor putea să mai salveze acest popor? Cum?

Repet, e prea târziu să ne gândim cum să trecem cu bine peste această iarnă a istoriei. Însă e momentul, ceasul al 12-lea, să ne gândim ce vom face când, inevitabil, va veni și o primăvară a istoriei.
Iar pentru asta, aparent paradoxal, nu economia și nici măcar politica nu sunt importante, cât revenirea la o sănătate mentală, intelectuală, culturală și spirituală….


Mitingul din 2 octombrie.

Eșecul mitingului din 2 octombrie arată eșecul mișcării suveraniste din România.
Nu pentru că românii nu ar fi suveraniști, ci pentru că liderii suveraniști nu sunt credibili, nu sunt convingători, nu emană sinceritate.

Într-o Românie încovoiată de inflație, presată de facturi, guvernată de un circ al imbecililor, în care nimic nu mai merge cum trebuie, te-ai aștepta ca lumea să protesteze.
Nu o face pentru că nu vede alternative.
Și…sunt alternative?

Este AUR o alternativă la politica mainstream? Poate fi un om limitat intelectual și ca vocabular, un sărman golănaș de stadion upgradat mediatic la statutul de șef de partid, alternativă la bolovanul ăla transpirat de Ciucă sau la știuletele lăcrămos care e Ciolacu?
Pot fi parlamentarii AUR, unii dintre ei analfabeți funcțional, mai toți sterili intelectual, o alternativă la cirezile parlamentare PNL, PSD și USR?

Evident că nu.

Este Diana Șoșoacă, un ”vadim” cu mai puțin umor o alternativă?
Evident că nu.

Este partidul lui Chitic, Capsali, Constantinescu și Aurelian Popa o alternativă?
Sincer, după lansarea aia anemică, cu Dan Puric făcând show-ul său standard, urmat de aceleași discursuri previzibile ale liderilor, nu știu cum aș putea spune că ”da”.

Este Dragnea o alternativă?
E tot mai evident că nu. Omul când vede o țâță sau o fesă e ….cauză pierdută.

Este Aurelian Pavelescu cu PNȚCD-ul, o alternativă?
PNȚCD este un partid mort pe care nu îl mai poate învia nici Viktor Orban.

Pur și simplu mișcarea suveranistă este paralizată. Și să dai vina pe servicii este facil.
Totuși, nu serviciile secrete au obligat cu pistolul la cap pe oameni altfel normali la cap să se compromită cu Lazarus și Bahmu….
Nu te poți asocia cu lumpenul mediatic, fie el și reeșapat suveranist, nu te poți compromite cu toți țăcăniții gen „stegarul dac” și alți geți și hiperboreeni de ziua a șaptea, și să poți spera că vei căpăta o legitimitate națională.

Da. Desigur, te poți mulțumi cu micul univers al țăcăniților geto-daco-legionaro- talibano-reeșapato-nebuni. Poți să devii chiar o vedetă de talia lui Oreste, a părintelui Singurov și poți spera că vei deveni invitatul permanent al lui Luis Lazarus. Ba chiar poate te împrietenești și cu Lou Lou… Dar nu vei atinge nivelul acela de seriozitate care să te facă să joci la mai mare.

Apoi infinitul subiect cu vaccinatul trebuie depășit.
Gata. Vaccinarea obligatorie a căzut, majoritatea românilor s-au vaccinat la chiuvetă, povestea cu pandemia s-a terminat ca și cum nu ar fi fost. Ce tot se rămâne în ea?
Aici am învins.
Dar acum alta este agenda mare.

Dar ca să intri în agenda mare, trebuie să demonstrezi/mimezi un dram de competență, să arăți că ai soluții.
Or tocmai astea lipsesc.

Mitingurile suveraniste adună aceeași faună de ani de zile. O faună care e departe de a fi relevantă, impresionantă și capabilă să cucerească încrederea oamenilor.

În fapt, cum indică toate sondajele de opinie, această faună este de 15% (AUR), plus alte 4-5 % ceilalți: adică 20 % din….cei nici 40 la % care mai ies la vot.
Adică undeva la 7-8% din populația majoră a României.
Sunt aceștia România? Evident că nu….
Dar aici le place liderilor suveraniști români să „băltească”, lăsându-se influențați de circul aproape constant al acestei tabere, de toată țăcănelile conspiraționiste, de toate poveștile patriotice și de re-eșaparea în politică a tabloidului.

Nefiind lideri capabili să își formeze propriul electorat, sfârșesc prin a se lăsa deformați până la grotescă caricatură de un electorat amărât la minte.

Scriu aceste rânduri din Istanbul.
Ce ar fi fost ca în Turcia, Erdogan să se fi lăsat influențat și transformat de propriul electorat? Ar mai fost el președintele Turciei? Ar mai fi fost Turcia mare? Nu.
La fel e și cazul Ungariei, și cazul Rusiei.

Liderii autentici conving oamenii, conduc oamenii, nu se lasă conduși de oameni într-un amestec uneori suprarealist de show pseudo-intelectual, marca Dan Puric și șușanea ”televizată” cu Luis și Bahmu…

E tot mai evident că soarta României va depinde tot timpul de ”afară”. Fie că acel ”afară” va fi Washington, Bruxelles, Moscova sau Ankara, România nu are și nici nu va avea prea curând puterea de a negocia suveranist interesele sale.
Pentru că nu are lideri.

9 gânduri despre războiul din Ucraina

  1. Războiul din Ucraina este al treilea război mondial care, din fericire, se poartă doar în Ucraina. Și să sperăm, cu cinism față de ucraineni, că nu se va extinde mai mult.
    Practic în spatele Ucrainei se găsește SUA, se găsește NATO, se găsesc cam toate slugile americanilor.
    În spatele Rusiei și alături de Rusia se găsesc state care au obosit să mai accepte hegemonia americană și a anexelor sale din vestul Europei.
  2. Ucraina a pierdut deja războiul. Cu toate ajutoarele militare occidentale, Ucraina este terminată economic și terminată militar.
  3. Federația Rusă a anexat 4 teritorii ce au aparținut Ucrainei, dar cel mai probabil acesta este începutul. Probabil până de Paștile viitor, cel puțin alte două regiuni încă ucrainene vor deveni rusești și Ucraina va pierde definitiv ieșirea la mare.
    Dacă nu dorește acest final, Ucraina trebuie să capituleze acum.
  4. Faptul că statele aliate și apropiate de Rusia nu au recunoscut anexarea acestor teritorii este irelevant. Ba chiar e logic.
    Dacă recunoșteau această anexare, aveau o serie de probleme acum. Și inutile.
  5. Comunitatea internațională va recunoaște anexarea acestor teritorii după momentul păcii.
    Aceasta pentru că, după capitulare, Ucraina va fi prima care va recunoaște pierderea acestor teritorii. Iar după recunoașterea Ucrainei că aceste teritorii nu îi mai aparțin, ar fi chiar hilar ca România, de exemplu, să nu accepte noile frontiere.
  6. Înfrângerea Ucrainei va fi înfrângerea militară și economică a Occidentului.
    Întregul Occident face sacrificii uriașe pentru a susține Ucraina. Economiile UE și SUA sunt puse la grea încercare, se livrează cantități uriașe de resurse ( doar statul Ucraina costă Occidentul vreo 50 de miliarde de dolari, însă pierderile economice datorate sancțiunilor sunt de ordinul sutelor de miliarde de dolari pe lună).
    Când Ucraina va capitula, tot efortul occidental va fi în van și Occidentul, oficial, va pierde.
  7. Înfrângerea Ucrainei va fi și sfârșitul moral al hegemoniei occidentale. Va fi confirmarea faptului că Occidentul nu mai este o mare putere globală și nu mai contează.
    Nu mai spun ceea ce e evident de acum: Occidentul eșuează în a mai oferi prosperitate alor săi. Ori aceasta este înfrângerea totală.
    Pentru ce respectam Occidentul? Că putea să ofere ceva mai mult cetățenilor săi decât restul lumii. Acum nu mai poate oferi nimic.
  8. Este evident pentru oricine este de bună-credință că Rusia nu a plecat în acest drum al războiului fără o planificare.
    Referendumurile și anexarea arată că există un calendar bine pus la punct probabil înainte de februarie. Iar cel mai bun argument este…ofensiva ucraineană.
    Încercarea Vestului de a forța o ofensivă ucraineană acum indică că de fapt scopul ofensivei era să dea peste cap calendarul rusesc (calendar pe care, desigur, și Vestul îl știe- că doar CIA și serviciile secrete occidentale nu or fi chiar toate drogate).
  9. După capitularea Ucrainei, se vor reîmpărți sferele de influență în lume și în Europa. Și, cu excepția României și Albaniei, niciun stat din sud-estul Europei nu este atât de doritor de Vest….

Nu sunt optimist

Eu nu sunt optimist pentru că nu văd energiile alternative. Și pentru că știu că pseudo-iile și circul pășunist-naționalist e o alternativă.

România, ca și tot Occidentul, este la sfârșitul istoriei sale. Iar asta se vede chiar din retorica oficială, din propaganda oficială.
Vestul nu mai poate promite nimic, nu justifică nimic din măsurile pe care le ia acum pe logica lui ”va fi mai bine”.
Niciun ”viitor luminos”, nicio ”epocă de aur”, nicio ”împărăție milenară” nu ne este promisă în schimbul sacrificării prosperității, drepturilor și libertății de acum.
Noile generații de fanatici ai vestului nu sunt nici mulțimi de activiști comuniști plini de ură de clasă, nici cohorte negre de naziști subordonați cauzei lor.
Nu. Sunt gloate de depresivi, drogați, schizofrenici, sfertodocți, care nu mai au ”cauze” ci frustrări.
Nici Biserica nu mai e furnizor de speranță. Cu puține excepții, (creștini autentici vor rămâne până la sfârșit), Creștinismul oscilează între oengism, corectitudine politică și pășunism.
În Vest, România inclusă, alternativa creștină nu există.
Mișcările conservatoare sunt o salată beuf de conspiraționisme, golăneli, bișnițăreli, pioșenii, habotniceli, lipsă de realism, sfertodoctism….
Pur și simplu nu există energii pentru viitor. Nu există nici măcar alternative.
Privesc șocat văzând cum stafiile fascismului și comunismului încearcă să ”călărească” situația de acum. Decât alternativa lor, mai bună este o moarte…

Ce rămâne de făcut?
Să ne bucurăm de ceea ce ne-a mai rămas din viață, având grijă de mântuirea noastră. Iar cei ca mine, care nu pot dracului să renunțe la a mai gândi cu voce tare, să fim niște martori demni și onești ai acestui sfârșit de istorie.
Doar adevărul ne va face liberi.

10 august 2018- Revoluția Muiei

Eu, în locul golanilor din 10 august m-aș ascunde rușinat.
Nu doar pentru golănia de atunci, când s-au victimizat jenant toți prostovanii că i-a gazat jandarmeria când ei încercau ”pașnic” să dea foc la Guvern.
Aș tăcea jenat pentru că au trecut deja 4 ani și…. prostia aia arogantă manifestată pe 10 august a avut câștig de cauză politică și și-a arătat roadele.
Președintele Iohannis a fost reconfirmat,USR și PNL au ajuns la guvernare. Mari orașe au căzut victime impotenței, incompetenței și prostiei unor primari și consilieri useriști și peneliști.
Dragnea a fost arestat, liderii PSD serioși au fost fie îndepărtați, fie li s-a pus zgardă și botniță și au fost cumințiți.
Noul PSD, condus de un nimeni intelectual, slugarnic și combinagiu, este un partid castrat, care cotcodăcește euro-atlantic, cuminte, fără să mai îndrăznească să mai miște în front.

Deci mizeria de la 10 august, gunoaiele hipsterești din Piața Victoriei au câștigat pe linie.

Și? E mai bine?
Economia s-a dus în cap. Ne-am îndatorat în ultimii ani cât nu am făcut în 30 de ani, e frig în case, prețurile la facturi au explodat (că s-au liberalizat prețurile la energie, cum cereau converșii neuronali din Piața Victoriei), se strică și ce se construise.
Administrații abulice, impotente și imbecile au paralizat orașe, au paralizat țara. ”Muie Dragnea!”, expresia maximului de inteligență al ”tinerilor frumoși și liberi” de la 10 august, a devenit o muie uriașă pe care a încasat-o întreaga Românie din pricina lor.
Dacă ar fi onești, marea masă de dobi-hipsteri din 2017-2019 ar trebui să se ducă în baie, să își dea palme singuri și să se jure că nu vor mai vota niciodată, având în vedere roadele circului lor civic și voturilor lor.
Dar nu sunt onești. Cică vor să se adune din nou în Piața Victoriei ca să se văicărească cum au ”murit” ei din cauza jandarmilor în ”revoluția muiei”.
Revoluția Muiei- singura revoluție de care a fost capabilă generația lor civică.

Războiul din Ucraina ne priveşte pe toţi

Războiul din Ucraina ne priveşte pe toţi.

Şi nu pentru că este în Ucraina ci pentru că este al treilea război mondial ce, deocamdată, se desfăşoară doar în Ucraina, deşi „ghioceii” războiului se străduiesc să apară şi în Kosovo, Bosnia, Taiwan…

Abia când înţelegem că e vorba de al treilea război mondial, care va reaşeza ordinea mondială, înţelegem şi care sunt mizele sale reale pentru noi.

Iar mizele sunt sufleteşti.

Dacă Vestul va câştiga acest război, lumea va intra într-un coşmar totalitar, cu corectitudine politică, deliruri gender, deliruri ecologiste şi alte nebunii de acest gen.

Le „pregustăm”, deja….

Dacă va câştiga Estul, nu o să vină o lume mai bună, dar vom continua să trăim într-o lume cu probleme, complicaţii, râs şi plâns, griji, războaie, crize succesive.

Adică o lume nomală.

Nu este o luptă între două ideologii ci este o luptă între globalizarea ideologică a Occidentului şi state normale, cu virtuţile şi păcatele lor, care se opun acestei globalizări.

Nici Rusia, nici China, nu vor să impună modelul lor politic lumii. Nu se vorbeşte despre „putinizarea” sau „chinezificarea” Vestului.

Din contra, se vorbeşte despre suveranitate şi pragmatism în relaţiile internaţionale şi în cele economice.

Putin nu vrea un putin la Bruxelles sau Berlin, ci vrea oameni rezonabili, raţionali, capabili să discute dincolo de propriile blocaje ideologice.

Nici Xi nu vrea să ne vadă în cămăşuţe maoiste ci doar bucurându-ne de chinezăriile sale şi suficient de prosperi ca să cumpărăm noua generaţie Huawei.

În schimb, Vestul vrea toată lumea la fel: distrusă moral, anticreştină ca valori şi mod de viaţă, degenerată intelectual şi disciplinată corect politic.

Şi o spun direct, o spun deschis, nu se ascund după degete.

Tocmai această sinceritate ideologică a Vestului şi non-ideologică a Estului indică că mizele acestui război sunt spirituale şi nu vom avea scuză în faţa lui Dumnezeu pentru opţiunile noastre.

Desigur, excludem aici pe sărmanii cu duhul care chiar cred în propaganda zelenskiană….

Iată, sunt două opţiuni: normalitatea, cu toate imperfecţiunile sale, sau totalitarismul ideologic globalist…..

Eu am ales.

11

Am fost sau nu otomani?

Ieri am fost provocat pe Facebook la o discuție despre statutul principatelor Valahia și Moldova în Imperiul Otoman.

Istoriografia noastră a exagerat destul de mult atât caracterul anti-otoman al istoriei medievale românești, cât și autonomia de care, e adevărat, cele două principate beneficiau în Imperiul Otoman.

Ieri arătam, din aeroport, bazându-mă doar pe ce mai țineam minte din istorie, că în intervalul dintre 1391, când au loc primele confruntări militare între otomani și valahi, până la 1878, când este recunoscută independența României de sub turci, lista voievozilor români care au luptat cu turcii, nu este atât de lungă.

Aceștia au fost, pentru Valahia:

Mircea cel Bătrân (1386- 1418)

Vlad Dracul (1436- 1447, cu o întrerupere)

Vlad Țepeș (1456-1462)

Radu de la Afumați (1522- 1529, cu multe întreruperi)

Mihai Viteazul (1593- 1601)

Iar pentru Moldova sunt:

Ștefan cel Mare (1457- 1504)

Petru Rareș (1527- 1538, 1541- 1546)

Ioan Vodă cel Cumplit (1572- 1574)

Aron Vodă (1591- 1595), un domnitor pe nedrept uitat, prieten și aliat al lui Mihai Viteazul.

Dimitrie Cantemir (1710- 1711)

Deci, de la 1391- 1859, în Țara Românească au fost vreo 64 de ani de domnii mai mult sau mai puțin anti-otomane.

În Moldova ar fi 70 de ani.

Dar cifrele acestea sunt ”grosiere”, căci nu trebuie să ignorăm faptul că toți acești domni au avut și momentele lor de pace și de supunere față de turci.

Dacă mai știți vreun voievod care s-a bătut cu turcii, provocând explicit puterea otomană, chiar aștept completările.

Însă privind aceste date, vedem cum există o rezistență relativ puternică anti-otomană (în primul secol de confruntări – secolele XIV- XV) la început, urmată de secole de pace în supunere, disturbate doar de opțiunile câtorva domnitori curajoși de a se alătura planurilor cruciate ale marilor puteri europenei (Mihai și Aron Vodă pentru Sfânta Alianță și Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare).

Ea corespunde și evoluțiilor relațiilor valaho-moldo-otomane.

Dacă inițial a fost o vasalitate de tip medieval, deja din secolul XVI, dar accentuat în secolele XVII-XVIII, cele două principate își pierd tot mai mult din autonomie.

Istoricilor români nu le place să vorbească despre asta, dar avem izvoare suficiente care să ateste că, cel puțin din a doua jumătate a secolului XVI, autonomia celor două voievodate era mai degrabă una formală.

Iar exemplul cel mai bun este numirea domnilor, care trece de la alegerea de către ”țară” (boieri și ierarhi) a unui domn ”de os domnesc” și doar confirmarea lui de către sultan, la numirea oficială de către Înalta Poartă.

Numire care nu este nici măcar ceva solemn ci devine tot mai mult o practică administrativă, de birocrație otomană.

Dimitrie Cantemir descrie ceremoniile prin care Marele Vizir numea practic Domnitorul, îi dădea acestuia instrucțiuni, îl punea să jure loialitate.

Aceste ceremonii (merită să le citiți în ”Descrierea Moldovei”) erau o succesiune de întâlniri la o cafea, cu schimburi de cadouri, în care bey-ul creștin, Domnitorul, era ”căftănit”(adică îmbrăcat în caftan) ca bey creștin pentru niște provincii otomane, ”cuca” domnească (căciula cu pene de o știm din filmele și statuile lui Mihai Viteazul, dar era purtată de toți domnitorii) fiind înlocuitorul turbanului, pe care nu aveau voie să îl poarte decât musulmanii.

Important că exceptând semnătura pusă pe firmanul de numire, sultanul însuși nu se mai ”cobora” la obligații protocolare administrative pentru numirea domnitorilor din cele două beyilicuri valahe.

Autonomia aceasta ne-a ajutat?

Și da, și nu.

Ne-a ajutat cât de cât spiritual, în sensul în care cele două voievodate au fost oaze de relativă libertate religioasă (ortodoxă) și un spațiu unde creștinii ortodocși se puteau manifesta în voie.

De asta au profitat mai degrabă celelalte popoare ortodoxe decât românii. În Țările Române, grecii, sârbii și bulgarii găsesc reazem și bani.

La fel, întreaga lume ortodoxă din Imperiul Otoman (Patriarhiile de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim) a avut bani și moșii ferite de lăcomia otomană în cele două voievodate.

La fel și Athosul, unde românii nu au o mânăstire a lor, dar prin daniile și avantajele comerciale oferite, sunt cei care au făcut posibilă viața la Athos de-a lungul secolelor turcocrației.

În rest, cum românul nu a iubit niciodată prea mult cartea și cultura, nu se poate spune că am profitat direct de pe urma acestei ”autonomii culturale”.

Economic și militar chiar nu aveam de ce profita.

Practic românii s-au trezit într-un sistem de dublă impozitare (birul către turci plus alte obligații mai levantine, pe de o parte, și obligațiile fiscale față de domnie și boierie pe de altă parte).

De aceea nu e de mirare că avem mulți români care preferau să se ”bejenească” în Imperiul Otoman, unde măcar fiscalitatea părea mai suportabilă.

Nici militar nu eram prea bine.

Țările Române trebuiau să țină oaste care era practic la dispoziția otomanilor. Deci pe banii lor, domnitorii asigurau oaste pentru turci.

Mai mult chiar, existau unități militare de ieniceri în București și Iași, plătite bine de către domnitori, care sub pretextul că asigurau protecția domnitorului, vegheau vulturește ca acesta să fie supus Porții.

În sfârșit, nefiind sub directa administrație otomană, Țările Române puteau fi un câmp de luptă ideal, care nu afecta direct Constantinopolul. La fel și cedarea de teritorii.

Deși nu ne place să recunoaștem lucrul acesta, la 1812, rușii nu au ocupat Basarabia de la Moldova ci….din Imperiul Otoman.

Chiar și la 1875, enciclopediile europene dacă menționau Iașiul, Bucureștiul, Craiova, Brăila, nu o făceau vorbind despre România ci ca fiind orașe din Imperiul Otoman.

Pentru că, dacă forțăm o comparație, Valahia și Moldova erau în Imperiul Otoman cum e Catalonia în Spania.

Mai jos, cum arăta un firman emis de sultani. Cam ce primeau și bey-ii valahi și moldoveni.

De ce discursul lui Viktor Orban a fost profetic?

Discursul lui Viktor Orban a fost unul profetic.
Nu doar prin curaj, nici măcar doar prin resemnarea apocaliptică cu privire la destinul inevitabil al societăților occidentale (post-occidentale cum le numește el).

Discursul lui Viktor Orban este profetic și prin curaj (primul politician care are curajul de a sfida direct, cu subiect și predicat ipocrizia doctrinară corectă politic) dar mai ales pentru că trage o linie.

Practic ne obligă să separăm apele.
Alegem să fim conservatori? Adică să luptăm pentru valorile noastre, pentru un fel de a fi, creștin și european, care și-a dovedit eficiența și și-a arătat fructele sale?

Alegem să pledăm pentru o confruntare onestă cu realitatea și problemele sale?
Alegem să găsim soluții raționale și realiste pentru vremurile noastre?
Alegem să reconstruim state suverane, responsabile față de propriile națiuni, pragmatice față de națiunile celelalte?
Alegem revenirea la Creștinism, dar nu la unul ceremonial, lipsit de conținut, ci unul în care știm să spunem binelui bine și răului rău, adevărului adevăr și minciunii, minciună?

Sau alunecăm înspre haosul ideologic postmodern? Vrem, ca români, să fim de partea Europei valorilor? Sau să o băltim într-un ”naționalism” cu voie de la Bruxelles?


Un naționalism în care e voie să ”aperi Ardealul” de unguri, dar nu cumva să te atingi cu un fir de lăcrămioară de faptul că țara e ocupată de trupe americane și NATO.
Un naționalism în. care chiar e recomandabil să ”aperi Moldova” de ruși, dar nu cumva să te atingi de faptul că România toată e distrusă de corupția adusă de corporații și bănci.
Un naționalism în care ai voie să lupți pentru „credința strămoșească”, să te bucuri de ”mari victorii” cum ar fi numărul mare al credincioșilor care vin buluc să ceară ajutor de la moaștele sfântului X, icoana sfintei Y sau ”mormântul cald” al părintelui B, dar nu cumva să te atingi de decadența morală a societății, să nu faci nimic ca acest popor să cunoască cu adevărat Evanghelia, să aibă habar în ce crede.
Nu de alta, dar credința poate muta și munții, de asta Bruxelles se teme de ea și preferă în locul ei superstiția…
Un naționalism al ițarilor asortați cu adidași, al iilor asortate la blugi, a traistelor cu șapcă, al recitării din Eminescu și doinitului patriotic și al unui tezaur folcloric lipsit de consistența reflecției: ce înseamnă totuși a fi român?

Orban nu a ținut discursul acesta în timp ce se afla în vreo campanie electorală. L-a ținut după ce ani de zile, alături de poporul maghiar, a răspuns crizei identitare și a identificat soluții.
Maghiarii lui Orban nu sunt naționaliștii ”pășuniști” maghiari(partidul Jobbik e chiar contra lui Orban) ci sunt oameni cu un profund simț al realității.

Da. Se îmbracă tradițional mulți dintre ei, dar nu asta e este esența ci faptul că au înțeles că soluțiile sunt în școli, biserici care să coaguleze comunități, educație, protejarea generațiilor viitoare de prostii ideologice.

Marea cruciadă a lui Orban nu a fost contra Bruxellesului ci a fost în Ungaria. Acolo a pus capăt prostiilor ideologice induse de ong-uri și prin școli, acolo a creat o societate civilă creștină, acolo a redus cât a putut impactul crizei familiei.

L-a ținut după ce a demonstrat în mulții ani de guvernare a Ungariei, că poate să ofere o bună guvernare, suveranistă, responsabilă, atentă la valorile creștine și civilizaționale europene, patriotică, inteligentă, capabilă de negocieri.

Discursul lui Orban este un discurs de moment de climax al carierei sale, nu de urcuș sau de final.

În discursul lui Orban vezi de ce majoritatea maghiarilor au ales prin vot să fie alături de el chiar și contra UE și SUA.

Înainte de a sări că discursul lui Orban e nu știu cum, să nu uităm că el a reușit o performanță unică: dintr-o țară ca un bărăgan, fără resurse, fără perspective, a creat un stat care chiar ține în șah imperii.

Și care, foarte important, își protejează cetățenii.

În timp ce România, care a ales ”cartea euro-atlantică”, e pe moarte…. Și până să moară, se bate în halucinații cu rușii și cu ungurii, în loc să se bată cu propria sa boală….

Reflecții amare….

Iugoslavia a avut meciuri grele cu URSS. Când Tito se certa cu soviericii, în România erau concursuri de poezie pentru elogiat Stalin de ziua lui.

Ungaria s-a revoltat contra sovieticilor când în România se cânta în imn: „înfrățit va fi veșnic al nostru popor, cu poporul sovietic, eliberator”.

E drept, „scuza” era aceea că România era sub ocupație sovietică. E drept, și ungurii erau, dar au avut curajul de a se revolta.

Dar atunci nu era numită ocupație ci „alianță strategică”. Armata sovietică era în România ca să ne „apere” de americani. 

Acum Serbia și Ungaria sunt principalii contestatari ai imperialismului și prostiilor ideologice americane și occidentale.

În timp ce România elogiază prin toate orificiile disponibile „oportunitatea” de a fi „civilizată” euro-atlantic.

Care e „scuza”? Armata americană care ne-a ocupat preventiv, ca să ne „apere” de ruși.
De altfel, o caracteristică a României moderne (cu excepția momentului Ceaușescu- nu vreau să pară că sunt nostalgic, dar asta e) este slugărnicia pe lângă cel puternic.

Chiar și când pare naționalist, românul a reușit să alunece spre o slugărnicie naționalistă. Nu mă credeți? Citiți o variantă completă a celebrului ordin din 22 iunie 1941, cu trecerea Prutului, text de referință pentru naționalismul românesc (e drept, în varianta sa trunchiată).
În varianta integrală vedem cum Antonescu simte să elogieze pe Hitler și pe naziști, ba chiar îndeamnă armata română să se arate demnă de ”cinstea” făcută ei de armata nazistă, ca să lupte alături….
E drept, 3 ani mai târziu aceiași români aplaudau foarte sincer pe sovietici și comunismul. Ca după alți 45 de ani, să devină, la fel de sinceri, anticomuniști.

E un exces de zel în slujirea puternicilor zilei, dublat de un dispreț de ciocoi, sau de câine, față de cei pe care îi displace stăpânul. Și însoțit de un exces de zel inutil, de chelner.

Ce este ”amuzant” (de fapt nu e deloc) este capacitatea uluitoare de a trece de la o extremă la alta.

În schimb, pentru a își prezerva orgoliul altfel terfelit, această națiune de slugi de casă și de chelneri are un naționalism declamativ, care oscilează între cântec și stadion. Și de aceea nu e deloc întâmplător că reperele românilor sunt de domeniu liric (Eminescu- mult citat dar puțin citit) și sportiv (Nadia, Hagi, Halepuța noastră, etc.- aici sunt mai mulți, pentru că netrebuind multă minte, românii ”se bagă” mai ușor într-o galerie decât într-un cenaclu).

Însă a fost momentul Ceaușescu. Acesta a fost singurul moment din istoria recentă în care România nu a mai fost slugă ci a devenit jucător, partener, adversar pe bune.

Ceaușescu, un om care își iubea mult poporul, poate prea mult ca să îl accepte cum este, dotat cu o inteligență țărănească de geniu și cu o voință și siguranță de lider, a reușit să scoată acest popor din cercul vicios al slugii care se rotește la stăpâni strategici.

Însă ce nu i-a reușit, nu i-a reușit să își schimbe poporul.
Poporul, cu instinct de slugă, a intrat slugă la Ceaușescu. Nu Ceaușescu a comandat cultul penibil și delirant al personalității sale. El a fost izvorât din slugărnicia sinceră și profesionistă a poporului român.
Dar a avut și românul satisfacția istorică de a fi timp de 24 de ani slugă la un român, nu la străini…

Nu a mai mers cipu’ lui Buhnici…

Nu vă ascund că trăiesc o mică și necreștină satisfacție când asist la execuția publică a lui George Buhnici.

Buhnici a speculat ani de-a rândul delirul progresist. Și-a pus și cip în mână ca să sublinieze cât de progresist este el și cum e cu un pas în viitor. Acum cipul are nevoie de „update” la diareea de prostii „woke” care umple Occidentul şi omoară libertatea.

Într-un moment de relaxare s-a scăpat și a spus ceva banal: că atunci când merge la plajă, privirea îi ”alunecă” pe funduri, picioare și trupuri goale de femei. Ce bărbat normal nu face asta.

A comentat apoi grija unor femei de a își desena toate aiurelile ”cool” pe propriul lor corp, dar de a nu avea grijă de vergeturi.

În sfârșit, a comis ”crima” de a spune că nevastă-sa este sexy și arată ”ca o minoră”.

După aia a explodat tot rahatul ”woke” în capul lui Buhnici.
Că e sexist, că de ce nu îi plac vergeturile, că de ce a spus că nevastă-sa arată ca o minoră? O fi pedofil în sinea lui?

Dar de ce se uită la femei? Nu înțelege că acum poți să ”violezi” o femeie și dacă spui că e sexy? Dar de ce ”violează” oftalmic doar femeile fără vergeturi? Alea cu vergeturi nu merită să fie și ele ”violate” măcar cu o privire?
Buhnici a căzut victima bombei cu rahat la construcția căreia a contribuit de ani de zile în România: bomba cu rahat ”woke”.

E drept, s-a nimerit să fie și la momentul potrivit declarația lui: când toată România se duce dracului, odată cu UE și cu NATO, iar presa mainstream nu are voie să zică nimic de asta, să faci exegeze la banalitățile lui Buhnici e perfect pentru ziariști.

Dar acum au intrat în joc și partenerii lui Buhnici. BCR a anunțat că întrerup colaborarea. Probabil vor urma și alții.

Asta e partea cea mai scârboasă la circul ăsta ”woke”: ipocrizia asta.

O bancă care trăiește din spolierea celor aflați în nevoi, care escrochează, ca orice bancă, oamenii ca să îi convingă să facă credite pentru orice rahat, e lovită de moralism și se alătură campaniei ”sfinte” împotriva ”sexismului” celor cărora nu le plac vergeturile.

Chiar nu râd și ei de propria lor ipocrizie? Că de jenă nu se poate să fie vorba….
În foto altă imbecilitate woke: mâncarea minimalistă.
Farfuria asta dubioasă este din meniul „celui mai bun restaurant din lume”….