Unioniștilor li se promite Basarabia strămoșească dar vor primi în schimb Maia sorosistă.

Nu toată lumea este ușor de păcălit. De ceva vreme, are loc o campanie bine gândită de promovare a Maiei Sandu în România, aceasta fiind pregătită să devină candidatul taberei euro-atlantice la alegerile prezidențiale pentru Cotroceni.

Scenariul pentru anul 2024 este unul destul de simplu și de previzibil: un candidat puternic susținut de PNL și PSD (care vor continua povestea de iubire în numele apărării „valorilor euro-atlantice”) la care se vor adăuga în turul 2, ”cu scârbă”, și UDMR și USR.

În partea cealaltă, George Simion (care va candida- nu vă luați după declarațiile de acum- este singurul prezidențiabil al AUR, plus că nu are alternativă dacă vrea să își țină partidul subordonat), va juca rolul de ”sperietoare” rusofilă. Că Simion nu e omul rușilor ci este de fapt un produs de serie al serviciilor secrete românești, tocmai cu scopul de a ține electoratul naționalist și suveranist blocat într-un naționalism fără finalizare, într-un circ de tip vadimist, iar e un ”secret” știut de orice privitor atent al spectacolului politic românesc.

Însă problema este cu candidatul mainstream: cine să fie? Soluția perfectă părea Mircea Geoană, personaj șters, limitat la ambiția de a fi și el președinte mai mult de o noapte, adjunct de șef la NATO, ceea ce îi dă un statut aparte în provinciala Românie, fără o viziune politică alta decât însăilarea unor lozinci euro-atlantice deja rumegate…

Însă se pare că Dumnezeu are alte planuri cu Geoană, aspectul său fizic din ultima vreme, inclusiv tunsoarea ”a la Davos”, confirmând de fapt zvonurile că acesta poartă un război pentru salvarea propriei vieți de cancer. Ca om și creștin, care am o amintire amuzantă foc cu Mircea Geoană (pe care o voi povesti cândva), nu pot decât să mă rog pentru ca să câștige această bătălie cu boala, așa cum mă rog să nu mai câștige nicio bătălie politică.

De la schimbarea ”look”-ului lui Mircea Geoană a început o campanie nerușinată în mass-media mainstream românească de promovare a Maiei Sandu, semn că în laboratoarele sistemului calul Mircea nu mai e miza.

Astfel s-a tăcut, sau s-au spus enormități despre mitingurile maraton din Republica Moldova contra haosului reprezentat de Maia.

În schimb, România a devenit, brusc, o aliată pasionată a Chișinăului, practic fără să mai existe ieșire a președintelui Iohannis, a premierului Ciucă și a ministrului Aurescu în care să nu fie menționată și Republica Moldova. Nu mai vorbim de faptul că lucrurile nu s-au redus la declarații. Rare sunt ședințele de guvern în care nu se mai decid „ajutoare” pentru Republica Moldova, în fapt, toate, perfuzii pentru menținerea în viață a regimului Sandu.

Maia însăși devine o eroină în paginile presei mainstream românești. Nu există o singură știre negativă sau măcar neutră. Firava sorosistă a devenit o ”La Passionaria” a ”luptei contra lui Putin”, un exemplu de femeie în politică, un model de ”bărbat de stat”. Sau, ca să citez dintr-un ofițer prost acoperit din presa românească:
”Dacă Iohannis e un bărbat mare dar un om politic mic, Maia Sandu este o femeie mică, dar un mare om politic.”
Da, da. Se dă și în Iohannis. Se va da și în alții ca să strălucească mai bine Maia.

Ultima prostie de excitat minți a fost aceea că Maia vrea unirea Republicii Moldova cu România, că Iohannis ar fi fost reticent dar că zeii euro-atlantici ar fi binecuvântat totuși voința luminoasă a Maiei.

Prostii mari cât casa, în contextul în care o astfel de unire ar da peste cap nu doar România ci și întreaga Uniune Europeană, dar….

Însă nu e așa că Maiei Sandu i-a crescut prestigiul? Uite unde se ascundea Alexandru Ioan Cuza. În trupul fragil al unei doamne cu ochi de căprioară și minte de oaie…
Nu m-ar mira ca în 2023 să o vedem pe doamna Maia Sandu cu ….barbă.

În definitiv, o Maia cu barbă ar fi o împletire reușită a tradiției românești, a voievozilor bărboși, cu valorile euro-atlantice, ale femeilor cu barbă și bărbaților cu ruj….

Nu este ușor să iubești România.
E o țară cu păcate multe. Și cu păcate rușinoase, făcute din prea mult servilism, nu din exces de orgoliu. Dacă alte neamuri în istorie suferă de pe urma unui prea mare orgoliu imperial, care vrea să îi cucerească pe alții și să afirme rostul și locul țării lor în fruntea întregii lumi, la noi păcatele sunt cele ale supraviețuirii ipocrite, al preacurviei și înșelătoriei, pe care încercăm să ni le justificăm în numele smereniei și răutăților istoriei.

Nu e bine să ne ascundem după deget, mai ales astăzi, când mândria României este aceea că e în UE și ocupată de trupe NATO iar ambițiile sale istorice, așa cum au fost formulate de președinte și premier sunt acelea de a vedea mai multă integrare în UE și mai multe trupe NATO aici.

Iar sondajele de opinie, câte sunt, cum sunt, arată că majoritatea românilor care ar vota, ar vota cu partidele mainstream care continuă politica de prostituată supusă din România.

Iar dacă e o majoritate care nu mai votează, e scârbită, acea majoritate este scârbită nu pentru că i-ar fi afectată demnitatea, ci pentru că stăpânii de acum nu le dau suficient de multă mâncare și distracție.

Ca și în timpul lui Ceaușescu. Majoritatea românilor nu s-au simțit umiliți de Ceaușești. Nu aveau nicio problemă să scandeze cele mai grotești și hilare lozinci, să elogieze în fel și chip pe cei doi țărani ajunși în fruntea țării.

Majoritatea românilor s-au supărat pe Ceaușescu pentru că nu le mai oferea nimic în schimbul elogiilor. Nu mai dădea nici papa, nici curent, nici căldură, nici distracție.
Nu îi deranja că ling ca niște câini slugarnici mâinile celor doi. I-a deranjat când mâinile respective nu le-a mai oferit mâncare…
De asta, probabil, și actualul regim va sfârși prost: pentru că nu mai are ce să ofere. Țara e un sac cu petice peste petice, de nu se mai vede materialul original…

Dar acest popor se poate trezi. Acest popor mai are o șansă. Ca în 1859, ca în 1866, ca în 1877, ca în 1916, ca în 1918, ca în 1944, ca în 1964, ca în 1968, șansa românilor este aceea că în acest popor există și energii vii, energii care pot ajunge la putere și pot forța o schimbare.

Avem elite. Le avem acolo unde nu ne așteptăm. Nu sunt în academia română (intenționat cu „a” mic, acel azil de bătrâni lași, conformiști și corupți, cu atât mai vinovați cu cât ar fi avut destulă minte ca să contribuie cu ceva la binele țării), ci pe bloguri și facebook.

Nu sunt în fruntea partidelor, dar se găsesc prin partide. Nu sunt șefi la ong-uri, dar sunt implicați social, nu sunt ierarhi de Biserici, dar sunt preoți prin parohii și mânăstiri. Nu sunt universitari (alt dublu focar- pe de o parte sfertodoctism corupt și mafiot, pe de altă parte mizerie ideologică occidentală), ci trăiesc din burse…..

Acestea, cu ajutorul lui Dumnezeu, care ține tare mult la poporul ăsta, de supraviețuim de aproape 1500 de ani.

Pentru ei spun cu încredere: ”La Mulți Ani, România!”

Notă:
Sunt des atacat că aș fi ”iudă”, ”trădător de neam” și ”hulitor de neam și țară”, dar nu mă deranjează. Cei care mă acuză fac parte din două categorii: ticăloși rău-voitori și imbecili intelectual și emoțional.
Prima categorie pur și simplu are misiune să mă ”combată” iar a doua categorie face parte din turma nefericită pe care o altă manipulare a istoriei decât cea pe care o trăim acum ar putea să o transforme într-un ….cor de lăudători ai mei.

Am vorbit despre creștinii ”caviar”, dar e bine să privim și la creștinii ”mămăligă”. Aceștia sunt majoritatea, din păcate inutilă, a celor care se pretind creștini în lumea largă.

Marea problemă, dar în același timp cea mai ignorată problemă a vieții creștine de peste tot în lume este faptul că există acolo o mulțime de oameni care se pretind creștini, sunt prezenți în biserici, vin buluc la evenimente religioase, clamează cu mândrie identitară credința creștină pe la recensăminte și sondaje de opinie, deși, sărmanii, nu sunt creștini, nu înțeleg nimic din credința creștină, ba chiar ar respinge-o cu fermitate, dacă ar fi puși față în față cu ea.

Dar toată această gloată de pseudo- creștini nu este deranjată de nimeni. Nu e deranjată de nimeni pentru că, dragii de ei, dau bine în poză.

Când vezi piața San Pietro plină la Vatican, sau când vezi marea aia de oameni de la Iași, de la moaștele Sfintei Parascheva, de exemplu, nu e așa că ai impresia triumfului Creștinismului? Și nu e așa că, dacă ai fi cleric, te-ai simți bine?
Evident.
De asta numesc pe acești creștini ca fiind ”mămăligă”. Ei există pentru că ierarhia și clerul bisericesc au nevoie de ei pentru a se sătura, pentru a își satisface iluzia că fac o treabă bună.

În fapt, știm asta din Scriptură, a fi creștin este o opțiune intelectuală. Știu, nu place termenul, dar acesta este cel corect.
Un creștin este un om care știe în ce crede și pentru care ortodoxia credinței (adică adevărul ei) este mai important decât altceva.

Acest lucru a fost dorit de Hristos. Toate cele patru Evanghelii sunt, predominant ….teorie și nu istorii cu miracole. Iisus nu își întemeiază credința pe miracole ci pe o învățătură complexă, fundamentată la rândul ei pe teologia Vechiului Testament.
Ce să mai vorbim de textele ce urmează Evangheliilor, mai ales epistolele pauline, multe dintre ele, veritabile spectacole de teologie subtilă și de dialectică intelectuală de prim rang?

Toate acestea sunt necesare credinciosului pentru mântuire- scopul vieții creștine. Ce să mai vorbim de dezvoltările ulterioare, cum ar fi dogma Sfintei Treimi, sau dogmele hristologice?

Or nu există niciun moment impresia, măcar, că toate astea ar fi o chestiune așa, ”ezoterică”, doar pentru inițiați, dar că poți fi creștin și dacă nu ai mintea mobilată intelectual de credința creștină….
Ce există este altceva: o pedagogie. Un creștin trebuie însă să evolueze în cunoașterea lui Dumnezeu, de la lucrurile mai simple spre cele complicate. Altfel…..
În rest, Mântuitorul nu vorbește niciodată că religia creștină va converti lumea. Spune, din contra, că puțini, vor alege calea îngustă a mântuirii.
De asemenea, chiar El este un model de eficiență nu în atragerea mulțimilor (astea sunt atrase ușor de orice miracol sau zvon de miracol), ci în împrăștierea lor. Vedeți extraordinara scenă din Evanghelia după Ioan, 6, 60-69…

Altfel?

Altfel: dezastrul pe care îl vedem când încercăm să luăm pulsul credinței creștine într-o țară ca România, de exemplu.

În România, creștinismul este religia dominantă, fiind la peste 99%. Recensământul din anul 2011 a arătat că doar 0,99% din populația României îmbrățișează ateismul, agnosticismul și alte religii decât cea creștină. Ceilalți 99,1% s-au declarat….creștini. De diverse confesiuni (86,45% ortodocși, 5,42% catolici, etc.), dar creștini.

Însă ce spun sondajele despre majoritatea aceasta creștină?

25,6% dintre români nu cred că există viață de dincolo de moarte. Adică….nu sunt creștini.

32,4% dintre români, nu cred că există iad. Adică…nu sunt creștini.

19,1% dintre români, nu cred că există rai. Adică nu sunt creștini.

24,8% dintre români cred în reîncarnare. Adică nu sunt creștini.

14% dintre români nu cred că există îngeri. Adică nu sunt creștini.

43,9% nu cred în existența diavolului…. Iar 44,6% nu cred în ….învierea morților.

Sondajul citat, ca multe altele, doar intuiește o realitate. Din păcate nu s-au făcut sondaje și pe teme mai profund creștine.
Personal am cunoscut mulți oameni care merg la biserică și sunt chiar evlavioși în felul lor, dar nu cred în ….Sfânta Treime.

Dacă faci un sondaj cu privire la prezența reală a lui Hristos în Euharistie, la nivel de credincioși care se împărtășesc, ”la coadă”, în duminica învierii, surprizele s-ar putea să fie înfricoșătoare.
Evident, știu ce acatist ajută, ce sfânt e util la ce. Unii dintre ei sunt versați în numărul de prosoape și lumânări la diverse ceremonii…

Baiul cel mai mare nu este însă acela că oamenii aceștia nu sunt creștini, de fapt. Baiul este acela că acești oameni sunt convinși și chiar încurajați de Biserici să se considere pe ei creștini. Se consideră jigniți când le spui că ei sunt străini de Evanghelie, străini de Hristos și că au nevoie, dacă vor să devină creștini, de o cateheză serioasă, de o formare continuă, în care seriozitatea lor în studiu să le alimenteze credința.

Căci deși sunt mămăligi, explodează nervos atunci când le jignești iluziile spunându-le evidența: nu sunt creștini, nu au nicio șansă de mântuire…..

Iar cei care ar trebui să îi convertească, îi încurajează în neștiință și le alimentează profitabilele superstiții….

Există o categorie de creștini care refuză să se „murdărească” cu vulgul.
Ei nu merg (dacă merg!) decât la biserici frecventate de ”lume bună”, cu preoți subtili în predici, cu cuconet parfumat și cor performant, versat în a face dintr-un simplu ”Doamne miluiește” o zi de post și dintr-un ”Amin”, jumătate de oră de miorlăială canto.
Alții nu mai merg deloc la biserică. Le este suficient că sunt oameni cultivați, care știu carte, citesc teologie, se cunosc cu episcopi și preoți profesori doctori, scriu ”Christos” în postările lor, musai teologice, au ”colțul” de icoane doar cu obiecte de colecție, pe care le admiră fără evlavie.

Scriu bombastic pe internet sau se adună cu like-uri emotive și comentarii pretențioase să aprecieze astfel de postări.
Vreți să le vedeți spectacolul? Paginile domnilor Baconschi, Papahagi sau Bănescu sunt prea suficiente.

Mai merg la biserici și mânăstiri pe la hramuri, mai ales dacă sunt invitați de ierarhul sau parohul locului și au niște scaune rezervate – uneori chiar în Altar, ca să nu le pută vulgul. Agapa de după e la masă cu arhiereii și preoții, care se gudură pe lângă ”domnii și doamnele intelectuali”.

Căci această categorie e cu ifose intelectuale dar și cu ceva putirință financiară, politică sau socială. Iar preoții și arhiereii sunt atrași de cei de la care pot scoate un ”ce profit”, așa cum sunt atrase muștele de miere….

Or aici este problema. Creștinismul acestor creștini ”caviar” nu mai este hrănit de nimic. Episcopii și preoții nu au curajul să îi certe și să îi îndrepte, ci se lasă ei, evident ipocrit, ”certați” și ”îndrumați” de domnii intelectuali și politicieni.

Apoi nu cunosc Biserica. Cunosc muzee, cunosc artă creștină, cunosc kitch-ul snob de desuetă măreție al liturgicului de catedrală, cunosc și ceva teorie, dar nu cunosc viața concretă creștină. Pentru că nici nu o au, nici nu o văd la alții.
Pentru ei postul este o cură de detoxifiere cool, nu o asceză. Nu e pedepsirea ”fratelui corp” care trage animalic omul înspre cele materiale, ci este o formă de a fi sănătoși și a păstra tradiția.

Având în general bani și influență, nu știu ce e aceea disperarea de a merge la un ciolan de sfânt sau de a vizita nu știu ce icoană atunci când afli că ai cancer. Se urcă direct în avion să zboare la Viena sau apelează la rețeaua de cunoștințe care le deschide imediat ușa la ”profesorul X” sau ”somitatea Y”, trecând peste cozile de sărmani pacienți disperați, care stau de la 4 dimineața, făcând acatistul sfântului Nectarie până sunt băgați în seamă de vreun rezident al ”magiștrilor medicinei”….

Desigur, iau apărarea ”prostimii” când e înjurată de progresiști, dar o fac din calcule politice. Nu se face ca tu, conservator și creștin, monșer, să lași populimea jignită de stângiștii progresiști.…

Dar nimic nu îi scoate din minți decât atunci când le este afectată propria lor proiecție cu privire la Dumnezeu și la Biserică. Și de asta reacția la cazul Tanacu.

Ce a făcut părintele Calistrat? A făcut ceea ce face orice preot gospodar la el la biserică. A plivit niște buruieni care stricau atmosfera pe acolo.

E ceva nou? Ba bine că nu. Așa e de 2000 de ani. Și Hristos a dat cu biciul să scoată pe toți ticăloșii din Templu, iar bătaia e ruptă din Rai, chiar dacă de vreo 50 de ani nu mai e cool.

Ei, de aici polemici și scandal. Tabăra creștinilor ”caviar” a sărit 100 de metri și a luat ”distanță” față de ”primitivul” Calistrat. Popa ăsta, cu liceul silvic și școala mânăstirii, strică imaginea Creștinismului pe care și-au fabricat-o caviariștii pentru ei înșiși.

Ei cred într-un Creștinism aseptic, politicos, intelectualist și moralist, cadrul perfect pentru a li se excita propriile snobisme și ifose de aristocrație a minții.

Dumnezeul lor este dumnezeul lui Kant, cu ceva picanterie liturgică barocă. Nu este Dumnezeul Bibliei, pe care îl refuză speriați și cu un ateism greu mascat.

Nu! Dumnezeul lor este un dumnezeu cultural, politicos, al valorilor morale burgheze ”sănătoase”, un Dumnezeu care nu poate să judece, nu poate să răzbune, nu vrea războiul, iubește alteritatea, e multicultural și te mântuiește vrei nu vrei.
Când le spui că Dumnezeul creștin e tocmai invers, sunt oripilați și se ascund în sofisme intelectuale ieftine.

De fapt ei nu cred. Orice text biblic și patristic e contra viziunii lor, e imediat deconstruit intelectual și decretat neconform cu singura viziune corectă a divinului, cea a lor.
Chiar dacă dumnezeul lor este avortonul orgiei dintre deismul filosofilor, dogmatismul aristotelic al catolicilor și puritanismul moralist al protestanților, născut în secolul al XVIII-lea, devenit foarte la modă în secolul XIX și generând ateismul din secolul XX….


Acest creștin ”caviar” este de fapt antihristul. Pentru că el nu este un tip onest, ca ateul sau agnosticul. El nu se așează în afara Creștinismului să își facă propria religie: Biserica dumnezeului lui Aristotel, Martorii lui Kant sau Biserica snob-burgheză de ziua a 8-a.

Nu. Ei rămân în Biserică și vor din interior să își impună viziunea, să transforme Creștinismul în ceva după chipul și asemănarea lor….
Și fac și ucenici…..

NATO a transformat Ucraina în Stalingradul Occidentului. Ei trebuie să câștige acest război pentru că dacă îl pierd, toți vor sări să sfâșie Occidentul. Știu că dacă Rusia învinge, practic acesta va fi sfârșitul hegemoniei americane.

Vina lor este că s-au împlicat prea tare, atât de tare, încât cauza Ucrainei a devenit cauza NATO.  Iar susținerea pe care Vestul o dă Ucrainei este una de război. E o glumă să spui că NATO nu e implicat în conflict, că Rusia nu luptă de fapt cu SUA&friends.

Inclusiv trupele care luptă în Ucraina au ofițeri, dar și o grămadă de mercenari trimiși din ce în ce mai puțin discret de NATO.  Armele, muniția, informațiile militare, strategia, sunt livrate de NATO. Iar ”gaura neagră” care se numește Ucraina există ca statalitate, adică mai funcționează administrativ și economic exclusiv pe banii Vestului.

Practic asistăm la al treilea război mondial care se poartă ”cavalerește”. Nu global, ci ca în Evul Mediu, local, sub forma unui ”turnir”. Evident, suferim toți, dar cel mai mult suferă ucrainenii, aleși să fie locul turnirului și ”cavalerii” Vestului.

Vestul s-a păcălit implicându-se atât de tare. E drept, criza din Ucraina venea după o gravă problemă de imagine. Înfrângerile succesive din Afganistan și zona Sahel, dar și mai înainte, Siria și Irak, arătau deja limitele grave ale hegemoniei militare a SUA &friends.

Iar multe state din lumea a doua și a treia care priveau cu respect, teamă și chiar admirație față de Vest, au început să întoarcă spatele Occidentului. De aceea Vestul avea nevoie de o revenire în forță, de o victorie de imagine.

Ei au marjat pe cartea Ucrainei așa cum Hitler a marjat pe cartea Stalingradului. Logica era simplă: SUA ”joacă” chiar în curtea Ursului și demonstrează întregii lumi că Moscova mârâie, dar nu va îndrăzni să atace. Ca și Adolf, care credea că dacă ia orașul ”lui Stalin” dă lovitura de imagine, Vestul a crezut că poate fura Ucraina Rusiei.

Ursul nu doar a mârâit, ci a și atacat, fiind, la fel, obligat, așa cum Stalin a fost obligat în cazul Stalingradului, să ia orașul cu orice preț. Și strategia este ca în Stalingrad: încercuirea (de data asta economică) și distrugerea moralului până la capitulare.

Exact ca în Stalingrad, Rusia nu poartă blitz-krieg ci război de asediu. Efectiv, fără operațiuni de amploare, având ca obiectiv înfrângerea prin epuizare a adversarilor.

În acest caz, avem două tipuri de epuizări: epuizarea Vestului, prin creșterea constantă a cheltuielilor de război dar și agravarea constantă a crizei economice.

Vestul este încă o formă de democrație iar populația Vestului a fost supusă ideologiilor progresiste totalitare primind în schimb un premiu: prosperitatea consumeristă.

Ori sfârșitul prosperității consumeriste  pune o presiune tot mai mare pe politicienii Vestului. În același timp, ei solicită disperați ca aceste sacrificii să fie făcute, pentru că dacă nu vor învinge Rusia, liderii vestici o știu, toată lumea va sări să îi sfâșie în următorii 2-3 ani.

Al doilea tip de epuizare este cea a Ucrainei, care cu toate perfuziile vestice, este terminată și nu va putea duce prea mult acest război mai departe. Fiecare soldat ucrainean care moare nu poate fi înlocuit,  iar rușii au grijă ca armata ucraineană să fie bine tocată, în timp ce ei își prezervă energiile.

De asemenea, Ucraina tinde să nu mai existe ca infrastructură. Ritmul actual al atacurilor asupra infrastructurii  deja a transformat sfârșitul toamnei ucrainene într-un coșmar ce va deveni o agonie în iarnă.

Regimul de la Kiev nu mai are ce să ofere oamenilor săi decât iluzia unor ”importante” victorii: două sate, un hambar, un oraș din care rușii s-au retras fără să piardă vreun om… Or este tot mai puțin, când nu ai curent, nu ai apă și, foarte important, în fiecare clipă de luciditate știi că, și dacă prin absurd învingi în război, nu ai niciun viitor. Pentru că Ucraina este deja o ruină îngropată în munți de datorii, un afganistan.

Dacă Vestul ar fi acceptat interesele strategice ale Rusiei, așa cum Rusia le-a acceptat pe cele ale SUA în Afganistan sau Irak, acum toată lumea ne-am fi pregătit de Crăciun, uitând, probabil de ”războiul din Ucraina”, ce s-ar fi încheiat prin mai- iunie.

Ucrainenii ar fi avut alegeri pentru un nou președinte și o nouă Radă, rușii din Donbas, Odessa, Zaporojie și Herson s-ar fi pregătit de postul Crăciunului ca cetățeni ai Federației Ruse, iar în Vest ar fi fost tradiționala febră a cumpărăturilor mai ales în contextul dezumflării rapide a inflației.

Dar așa…..

În timpul pandemiei de Covid am pierdut mai mulți prieteni, răpiți de boală, răpiți de tratamentul neadecvat, răpiți de stresul indus de delirul acestor doi ani care nu trebuie să fie uitați. Nu au fost puțini acești prieteni, iar durerea despărțirii de ei este departe de a se fi stins. Mai dau din când în când de numerele lor de telefon, de mesajele de la ei, de conturile lor de pe rețelele de socializare și, de fiecare dată, nu am cum să nu vărs o lacrimă și să am un gând de rugăciune și de speranță că după această vale a Morții, ne vom întâlni toți la înviere.

Astăzi, 13 noiembrie, se împlinește un an de când Dragoș Dumitriu a pierdut bătălia cu boala și consecințele ei. O bătălie ce nu durase puțin ci s-a întins pe luni de zile și pe care Dragoș le-a trăit, cel puțin în relația cu mine, intelectual. Ultimul său mesaj pentru mine a fost: ”Mă simt ca în ”Muntele Vrăjit”.”, referindu-se la celebra carte, pe care o tot discutaserăm amândoi prin 2020, tot în contextul pandemiei.

Dragoș mi-a fost un prieten mai mare. Și, aș îndrăzni să spun, chiar un frate mai mare. Nu avea o singură vocație ci eu, personal, i-am cunoscut vreo trei: cea politică, cea jurnalistică și cea de cercetător al tainelor universului. Și în toate trei, a găsit în mine un partener mai tânăr de discuții, de complicități, de polemici.

Dar mai avea ceva: o inteligență plină de umor, ceva ironie și farmec greu de uitat. Și mai avea un donquijotism în care nu aveam cum să nu mă regăsesc, pentru că și eu sufăr de boala asta: de a pleca la bătălii pe care nu mai vrea nimeni să le poarte.

Dragoș mi-a deschis uși, mi-a provocat mintea dar bănuiesc că i-am provocat-o și eu pe a lui, mi-a creat chiar, prin Sputnik România, dar și prin alte platforme de presă pe unde a colaborat activ, o publicitate onorantă și responsabilizantă. Pentru că Dragoș a crezut în mine și în capacitatea mea de a face treabă pentru adevăr.

Acum mai mulți ani, într-o seară, după o emisiune lungă pe care o înregistrasem cu Dragoș la un post de televiziune unde colabora, ne-am întors spre centrul Bucureștiului pe jos: câțiva kilometri buni. Era frig, a început să plouă, dar subiectul discuției noastre (dacă e posibilă o revoluție spirituală în lumea aceasta) ne-a ținut prea aprinși ca să ținem cont de vreme. Am decis să continuăm discuția chiar cu riscul de a o termina ”murați” la propriu. Și am terminat-o murați, dar convinși unul de celălalt că merită să fim prieteni și complici în ale adevărului. Ploaia aceea a fost felul în care Dumnezeu a botezat prietenia noastră.

Niciunul nu ne-am așteptat ca demența Covid să pună așa brusc capăt prieteniei noastre. De asta nu aveam întâlniri prea dese, dar aveam planuri de viitor: nopți de discuții la casa sa de la munte, zile de promenadă prin Istanbulul pe care îl iubeam amândoi…. Dumnezeu a vrut altfel și a trebuit să amânăm toate acestea pentru după înviere,  esența credinței și speranței noastre creștine.

Mai jos, o fotografie cu mine, Dragoș și un alt donquijote: Iurie Roșca. Așa concentrație de aventurieri ai spiritului doar în sud-estul Europei se mai poate găsi.

Numai cine nu cunoaște creștinismul de parohie, cel autentic, este ”smintit” de ”cazul Calistrat” sau chiar și de ”cazul Visarion”.
Ambele cazuri, deși diferite, vorbesc despre același lucru: atmosfera parohiei, a creștinismului la firul ierbii. Și nu are o dimensiune confesională: același univers îl vedem reprodus și la catolici, și la baptiști, și la adventiști, și la penticostali….

Și mai spune ceva despre inevitabila tensiune sexuală ce apare în medii unde bărbați și femei ajung la un anumit grad de intimitate spirituală.

Dacă de preoți care să cârpească o nebună sau să facă sex cu cine știe ce dusă de cap găsim mai rar, nu că ar fi rari, ci pentru că există încă un amestec de discreție și complicitate în acoperirea acestor cazuri, în orice parohie găsim, vizibil cu ochiul liber, categoria labililor psihic și emoțional.
Cu cât e preotul/pastorul mai bun, mai carismatic, mai șarmant, cu atât în jurul său începe să se construiască cercul admiratorilor devotați, iar la stânga sa apare cercul contestatarilor pasionați.

Iar acest lucru poate avea efecte din cele mai teribile asupra psihicului preotului/pastorului respectiv, dacă se lasă ”dus de val”. Probabil cel mai celebru caz din România este cel al lui Arsenie Boca, a cărui a doua parte a vieții s-a petrecut în afara Bisericii, dar bine protejat prin adulație de o gașcă de femei devotate.
Alt caz de sectarism în jurul unui guru duhovnicesc este cel al diaconului Visarion și al ”visarioniștilor”. Iar un alt caz este cel al familiei de preoți vrăjitori Argatu, cazul lui Pomohaci, cazul preotului vrăjitor de la Topraisar- Constanța, etc…. Sau cazul maicii Veronica… Sau cazul lui Iustin Pârvu de la Petru Vodă.
La greco-catolici a fost cazul cu sora Ionela și congregația ei, este circul de la Medjugorje…

Însă, cazurile de mai sus sunt deja forme de patologie eclezială, pe care Biserica fie încearcă să le administreze, fie, aplicând doctrina lui rabbi Gamaliel, din Faptele Apostolilor, le lasă să moară singure.

Însă, la o scară mai mică, în orice parohie există spectrul acestei devieri a credinței.

Ea se manifestă în două feluri: dragoste pasională și, atunci când această dragoste pasională este respinsă, se întoarce ca mânie sfântă.

Nu o să iau apărarea lui Visarion, dar nu o să fac greșeala de a vorbi despre cucoanele care acum îl reclamă ca despre niște victime. O victimă nu stă un an de zile pe Whatsapp cu agresorul ei. O victimă nu încurajează prin comportament, agresorul.

Știu, psihologii, această tagmă ideologică a modernității târzii, găsesc toate justificările cu putință victimelor. Dar sper că cititorii mei sunt oameni suficient de inteligenți ca să respingă prostia numită ”psihologie”, așa cum oamenii inteligenți în alte vremuri respingeau prostiile numite ”alchimie” sau ”astrologie”.
Simplul fapt că o epocă istorică ajunge să legitmizeze o tâmpenie ca fiind ”știință” nu trebuie să fie suficient și pentru oamenii decenți să accepte „autoritatea” unor astfel de escrocherii ideologice.

Revenind, oricărei femei care e decentă și nu e complice, un Visarion care își scoate scula în timpul spovedaniei, nu poate avea avea parte decât de un răspuns….a la Calistrat: o palmă, un pantof în cap sau măcar o vorbă de ocară: ”pe lângă faptul că ești un popă tâmpit, o mai ai și mică”.

Însă cunoaștem categoria victimelor lui Visarion: femei și bărbați în căutare de guru, de maestru spiritual, de guru, de bărbat care să le f.tă mai spiritual, mai duhovnicește, mai cu autoritate. Chiar dacă nu le f.te în mod necesar fizic.
Ele caută o f.tere spirituală, caută să se supună în fața bărbatului trimis al lui Dumnezeu, își caută un stăpân.
În lumea sexuală, aceasta se numește bdsm- și nu ar fi de mirare dacă multe din persoanele (sunt și bărbați, ca să fim onești) care caută împlinirea prin ”ascultări” parohiale sau mânăstirești- să se regăsească în fantezii gen ”Fifty shades of Grey” sau „The Story of O”, chiar mai ușor decât se regăsesc în snoave duhovnicești cu ”ascultări” care sfidează patologicul.

Aceste persoane, odată înșelate în așteptările duhovnicești, trec în extrema cealaltă. Și încep isteriile, provocările, comportamentele deviante social și denunțurile.

Soluția Calistrat- să dai una după ceafă unei femei nebune care provoacă scandal, e, desigur, una necivilizată. Dar este cea mai bună cale pentru a evita prăbușirile gen Visarion. În definitiv, mai bine o scatoalcă de trezire, decât o mizerie pornografico-duhovnicească.

În rest: nu uitați că a fi creștin înseamnă a fi rațional, cu picioarele pe pământ, respingând orice sfidează normele bunului simț, chiar dacă miroase a tămâie.

Paradoxul românesc: 60 la sută din români ar vota suveranist, dar niciun partid declarat suveranist nu se simte prea bine.

AUR scade în sondaje și are nevoie de mici circuri, gen nunta lui Simion, ca să se țină la 14-15%.

Mă rog, pe ei îi și ajută cine trebuie să nu pice prea rău.

PNȚCD e iar rupt de lupta între Aurelian Pavelescu cu Cristian Terheș. Uniți de pandemie, acum sunt separați de geopolitică. În oricare din variante, partidul nu poate nici visa la 5% care să îl ducă în Parlament.

APP a murit, după un scandal Dragnea- Codrin Ștefănescu.

Dianei Șoșoacă i se ”taie” maioneza de la SOS-ul pe care ar vrea îl lanseze.

Iar acum, moare și Coaliția pentru Națiune, prinsă în conflicte interne și explozii de ego care s-ar justifica dacă partidul ar avea valoare electorală, nu acum, când partidul are doar datorii la stat….

Care să fie problema?

Desigur, e ușor să dai vina pe servicii. Deși au și ele un rol, acolo, poate.

Problemele, eu am mai spus asta, sunt vreo 3 și toate interne:

1. Lipsește o doctrină/viziune suveranistă.

Dacă întrebi, nimeni nu dă același răspuns la întrebarea ”ce e suveranismul?”

Apoi partidele și platformele astea sunt un haos ideatic, sau uneori chiar sub-ideatic, cu teorii ale conspirației care se mai și contrazic între ele, ego-uri prea mari pentru creiere mărunte și obsesii greu de depășit.

În fapt, dacă vrei să provoci haos într-un grupuscul din ăsta suveranist, trebuie să arunci o propoziție de genul:

”Ce nu le-a ieșit cu vaccinul, le iese cu chemtrails-ul” și iese un circ de parcă ai arunca o mână cu boabe de porumb în fața unei poiete de găini.

Apoi fiecare e cu fixația lui bine bătută în cuie. Unul e cu vaccinul făcut să ucidă, altul cu Davosul, altul cu dacii, altul cu Ortodoxia, altul cu masonii….

O doctrină suveranistă unitară nu trebuie să împace tot circul amuzant/penibil al grosului admiratorilor, ci să se impună, deșteptându-i, ridicându-i intelectual și civic pe aceștia.

2. Iar pentru asta e nevoie de lideri….

Liderii sunt cei care formează/propun/impun opinii oamenilor. Liderii conduc turma civică, nu turma civică îi conduce pe oameni.

Un lider adevărat nu e interesat să menajeze prostiile din tabăra sa ci este interesat să convingă pe toți să urmeze linia stabilită, doctrina….

Un lider nu se teme să rămână cu puțini, dar lămuriți, pentru început. El trebuie să formeze mai întâi nucleul dur, nucleul care se extinde spre mase.

Cei care se vor lideri în politica românească sunt cu niște calcule meschine și limitate. Nu construiesc nimic pentru 10 ani, ci vor să sară repede la etapa ”să ajung în parlament”

De asta în România partidele nu se nasc dintr-o societate civilă care a rumegat niște lucruri câțiva ani buni. Se nasc din spuma mării și apoi pierd energia să convingă spuma mării să nu se topească.

De asta în România auziți discursuri frumoase dar nu discursuri de lider.

Sunt discursuri a la Dan Puric: adaptate lăutărește la public.

Spun ce vrea publicul de acolo să audă, îl gâdilă, îl confirmă, îl amuză….doar doar să nu se topească….

Iar publicul, cu tot dragul, nu e de departe foarte inteligent. Însă dacă i se tot atinge și excită orgoliul, ajunge să se creadă cel mai cel…. Și așa apare a 3-a problemă:

3. Puritanismul.

Electoratul suveranist e prostuț, iubitor de beții, combinații, suferind de toate păcatele și virtuțile caragealiene. Bon. Nu e un lucru rău.

Însă a fost atât de mult masturbat de pseudo-lideri naționaliști și de un discurs emoțional laudativ, în care toți sunt răi, doar ei sunt buni, toate impotențele personale sunt înfrângeri istorice, etc, încât…..i s-a urcat la cap.

Și acum el nu mai acceptă conducători. Ar accepta doar să fie arhangheli înaripați, coborâți cu hârzobul din cer.

Nu i-au repetat la ureche toți dan puricii și naționaliștii de pripas că e deștept, bun, are un geniu nativ, uneori chiar iese geniul înainte să iasă ei din p.zda mamei lor?

Păi evident că nu acceptă să fie condus de oricine. Și de asta, doar aparent paradoxal, oricine îi poate pune belciug și manipula….

Știu, poate că sunt cam dur.

Dar când toți vă pupă în c.r, eu cred că trebuie să vă dea cineva și un șut în fund.

Rațiunea ne-a fost dată de Dumnezeu ca să o folosim să ne înțelegem și să ne trăim viețile.

Rațiunea se educă prin cărți bune și multe, prietenii bune, polemici și discuții cât mai numeroase.

Dușmanul rațiunii este diavolul.

Ce nu este rațional, este prostie sau diabolic.

Dacă ne opunem iraționalismului postmodern, dar înghițim un iraționalism misticoid, nu facem nimic.

Nu este nicio diferență între sărmanul care trăiește speriat de frica unui virus și sărmanul care trăiește trăiește speriat de frica unei conspirații.

Nu este nicio diferență de substanță între sărmanul care nu știe ce sex are și sărmanul care crede că pământul e plat.

Nu poți sluji pe Dumnezeu cu minciuni, oricât de ”sfinte” ar fi ele. Când minți despre Domnul, proferând basme pioase și menite să escrocheze emoțional turma de credincioși, ești mai păcătos ca un ateu, căci ești și un sacrileg.

Vrei să te mântuiești? Exersează-ți mintea, hrănește-o bine, bucur-o cu desfătări intelectuale, pune-o să muncească în căutarea adevărului.

Nu îți transforma credința într-un sicriu pentru rațiune ci fă-o tocmai instrumentul rațiunii.

Eliberează-ți credința de minciuni. Caută doar soluțiile raționale, coerente, credibile. Verifică totul.

Ferește-te de idoli. Și vezi că idolii nu sunt, doar, statuile unor zei vechi sau noi. Idolii sunt credințele pietrificate, alea în fața cărora ți se spune ”Crede și nu cerceta”.

Nu uita că Evanghelia spune altceva: ”Caută și vei afla”.

Și asta e valabil și în politică. Drămuiește totul și cercetează atent.

Nu tot ce zboară se mănâncă, nu uita asta. Și nu uita, dacă ești creștin, că nu există mesia/salvatori/guru în politică.

Împărățiile acestei lumi au alt prinț decât Dumnezeu și trebuie să fim ”înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii” ca să trăim în această lume.

Înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii, ne spune Domnul, deși e vai și amar de câtă lume este în tabăra asta creștin-conservatoare, blândă ca șerpii și înțeleaptă ca porumbeii…

Nu te lăsa dus de nas de emoții.

Emoțiile sunt frumoase, dar periculoase- nu există decât emoții frivole.

Un stadion plin, un concert mișto, un miting, o liturghie cu muzică bine măiestrită, o telenovelă, un amor adolescentin (mai ales dacă îl trăiești după adolescență) sunt emoții indubitabil faine, dar trebuie să treci peste ele, să mergi mai departe.

Am cunoscut oameni cărora simplul fapt că li se făcea ”pielea găină” la o slujbă se chema că au o trăire mistică sau faptul că aveau fluturi în stomac îi făcea să creadă că asta e iubirea vieții…. Sărmanii…

Urmăresc de nevoie tot circul acesta din jurul Simonei Halep. Toată lumea vorbește despre doamna Halep…. Recunosc, nu mă pricep deloc la tenis și nici nu țin să mă pricep. De aceea, recunosc, nu m-a durut în fund (chiar, de ce e prostia asta de expresie cu ”durutul în fund”?)de vreuna din victoriile în tenis ale Simonei Halep, așa cum puțin îmi pasă dacă doamna Halep s-a ”dopat” sau nu.

De asemenea, recunosc că am nu doar un dezinteres ci și un dram de dezamăgire față de pasiunile astea sportive ce frământă societățile periodic. Chiar așa de stupidă este umanitatea încât se lasă dusă de pasiuni, admirații, dezamăgiri și chiar și violență doar privind niște sportivi și desfășurarea unor sporturi?

De aceea textul meu este despre această dezamăgire.
Văd o pasiune românească stârnită în jurul doamnei Halep. Românitatea românilor a fost amenințată cu obezitatea de cât se umflase pentru că doamna Halep a lovit cu o paletă o minge.
Acum, românitatea românilor este rănită de faptul că doamna Halep a fost acuzată/dovedită că s-a dopat.

Cu tot dragul, România este lovită de un val uriaș de inflație. Românii nu se revoltă, nu se supără. Facturile sunt enorme. Românii nu ies în stradă. Ratele bancare cresc voinicește. Românii nu semnează nici măcar o petiție.

Parlamentul României a votat, cu cinism, o inepție care practic distrugea suveranitatea națională, făcând irelevantă Constituția. Românii stau cuminți….

Armatele străine au transformat țara asta într-o bază militară ce se pregătește de al treilea război mondial. Românii nu se supără…

Dar faptul că Halepuța a halit niște pastile, gata, provoacă pasiuni, deschide cutia ”teoriilor conspirațiilor”. Românii nu se simt victime când țara lor e ocupată de armate străine, dar sunt gata să se victimizeze văzând în testul anti-doping al doamnei Halep o ”conspirație” anti-românească.

Ce mi-ar fi plăcut să văd pe români făcându-și eroi oameni care chiar au făcut ceva pentru țara asta. Și să îi văd apărând cu pasiunea pe care o investesc într-o doamnă care joacă tenis pe bani grei (dar au investit-o și în niște gimnaste, în niște băieți care joacă niște miuțe și devin milionari pentru asta, etc), apărând oameni care chiar au făcut ceva măreț.

Și nu mă refer aici doar la oameni de cultură, artiști, gânditori. Mă refer la ….politicieni sau administratori.
Un primar bun, umflat pe bună dreptate sau nu de către DNA- că poți fi un bun primar și să ”te mai și lingi pe degete după ce umbli la borcanul cu miere- ar trebui apărat cel puțin cu aceeași pasiune cu care este apărată doamna Halep.

Da. Andrei Chiliman sigur nu avea sânii Simonei Halep și nici Liviu Dragnea nu se putea lăuda cu nasul operat al tenismenei, nici Adrian Severin nu avea privirea sexy a frumoasei machidoance, așa cum Adrian Năstase nu se poate lăuda cu talentul ei la tenis.
Dar toți oamenii aceștia, și mulți alții, au făcut, cu toate păcatele lor, multe sau puține, grave sau mai puțin grave, mult bine țării ăsteia și o treabă bună în politică.

Dar când au fost prinși de DNA (pe nedrept sau pe drept), oameni cărora le-a fost bine datorită activității acestora, nimeni nu le-a luat apărare. Și când spun ”le-a fost bine”, mă refer la un bine concret, care ține de măsuri politice și sociale bune, decizii administrative care ne-au ”afectat pozitiv pe toți, nu la satisfacția morală, din fotoliu, între două beri, că ”Halepuța noastră” a mai câștigat un meci și câteva sute de mii de euro….

Nu pot să nu remarc că naționalismul românesc este unul de tribună, de microbist sau…de cimitir. Pur și simplu, ni se scoală patriotismul la excitanți stupizi iar în fața marilor probleme și provocări care chiar ar trebui să ne provoace patriotismul, suntem ….euglene verzi…..