Masacrul de la Bucea

Când vin informații că neonaziștii ucraineni torturează și execută prizonieri ruși, e …propagandă rusă.

Copiii uciși în Donbas de bombardamentele ucrainene nu există.

Laboratoarele americane din Ucraina, recunoscute chiar și de americani, sunt un non-subiect.

Delirul fascist rusofob care duce la ”cancel culture” pentru orice e rusesc sau suspectat de sfertdocții occidentali că ar fi „rusesc” e considerat firesc.

Faptul că grosul trupelor care luptă în Ucraina de partea Kievului e alcătuit din neonaziști asumați, nu e relevant.

Că neonaziștii ucraineni umblă prin localitățile arondate lor să execute ”trădători”, să răpească preoți care îndrăznesc să mai rămână canonic loiali patriarhului Kiril al Moscovei, să pedepsească barbar hoți și prostituate, la stâlpul infamiei, este total neinteresant pentru occidentali.

Că „apărătorul democrației și Europei”, Zelenski a lichidat libertatea presei și libertatea de conștiință în Ucraina, de nu mai mișcă nimeni în front și nici măcar jurnaliștii occidentali nu au acces la realitate ci doar la ce le spun autoritățile ucraineene sau neonaziștii (care deja se confundă cu autoritățile) e irelevant.

Faptul că, într-un exces de ”pacifism”, statele occidentale furnizează arme și muniție ucrainenilor e chiar ok.

În schimb, când ucrainenii însăilează o poveste menită cel mai probabil să acopere executarea ucrainenilor care au colaborat cu armata rusă, cu un masacru suprarealist, cu cadavre lăsate în mijlocul orașului cu săptămânile și alte aiureli care ar ridica semne de întrebare și unui student la jurnalism în anul 1, toată lumea ”bună” îmbrățișează cauza condamnării ”masacrului de la Bucha”.

Nu e prima dată când ne confruntăm cu ipocrizia criminală și prostia asasină a ”civilizației” occidentale. Dar e prima dată când lucrurile au o proporție….nucleară.

Acum luați o poză cu mine și cu pisică de la Istanbul. Spre deosebire de ”genocidul de la Bucea”, e autentică.

Deși la Bucea poate fi totuși consemnat un genocid: a fost masacrată deontologia jurnalistică care mai supraviețuise altor ”masacre” similare (fonfleurile criminale de la revoluția din decembrie, din fosta Iugoslavie, Irak, Siria, etc…).

Și a fost discursul lui Zelenski….

Președintele Zelenski va rămâne în istorie ca cel mai cunoscut actor ucrainean, celebru pentru lungul șir de ”one stand dramedy” susținute în fața parlamentelor lumii.

Toate respectă un scenariu previzibil, dar sunt monologuri personalizate în mod mai inspirat sau nu în funcție de sensibilitățile publicului.

Monologul lui Zelenski adresat României a arătat că pentru actorul ucrainean ajuns președinte, ca și pentru regizorii săi, România este o mare necunoscută.

Monologul său a atins trei teme românești. Prima temă a fost cea a lui ”Ceaușescu”. Pentru scenaristul lui Zelenski, credința este aceea că românii văd în Ceaușescu marele rău. Impactul revoluției televizate din decembrie 1989, cu toate isteriile sale, a amprentat pe străini cu credința că românii au rămas undeva pe acolo, în decembrie 1989.

Adevărul este mult mai nuanțat. Românii sunt foarte împărțiți cu privire la memoria lui Ceaușescu. Pentru o bună parte a societății, Ceaușescu a devenit ”bun”. Este simbolul a ceea ce românii au pierdut în acești 32 de ani de democrație orginală.

Ceaușescu însemna locuri de muncă sigure, case cu chirii modice, servicii modeste, dar foarte accesibile financiar. Exact ceea ce românii nu mai au acum. Și când spectrul șomajului e peste tot, chiriile sunt mai mari decât salariul minim pe economie, serviciile sunt mai scumpe decât era ”șpaga” din comunism, mulți români aleg să respingă libertatea relativă de acum pentru siguranța reală de atunci.
Asta nu înseamnă că toți acești oameni ar vrea înapoi pe vremea lui Ceaușescu, dar înseamnă că pentru ei Ceaușescu a fost un conducător bun din istoria României.

Pentru o altă parte a societății, Ceaușescu este …și bun și rău. Amintirile cu frigul din case și penuria alimentară alternează cu cele în care România părea să conteze și românii erau chiar mândri de țara lor.

Iar comparația vine cu ce e acum, când (încă) e cald în case, magazinele sunt pline, dar nu e nimic care să te mai facă să te simți mândru de România.

În sfârșit, a treia categorie e cea a românilor pentru care Ceaușescu e încă dictatorul rău. Aceștia sunt fragila minoritate a anticomuniștilor vocaționali, o sectă mică, cu ifose intelectuale, care mestecă aceleași lozinci anticomuniste cum mestecam noi gumele în copilărie.
De aceea, când Zelenski a spus că Putin e un Ceaușescu, a ratat cu brio efectul.

A doua temă românească a fost cea a Republicii Moldova. Mesajul lui Zelenski a fost: săriți să apărați Ucraina, că altfel ceaușescu ăsta de Putin va ataca și Republica Moldova.

Însă și asta e o temă ”fumată” la români. Da. Românul e unionist, dar e un unionist de pahar, care plânge după ”frații noștri de peste Prut”, dar istoria recentă a arătat că nu ar face altceva în afară de ”poduri de flori” pentru unire.

Majoritatea românilor nu merg în vacanțe în Republica Moldova iar dacă faci un sondaj de opinie spontan pe stradă, puțini români ar putea să îți spună numele a două orașe moldovenești în afară de Chișinău.

A treia temă a fost cea a minorității românești din Bucovina de Nord, Herța și Bugeac. Aici, Zelenski nu a fost prea pasional. Nu avea de ce. Regimul naționalist de la Kiev îi iubește pe românii din Ucraina de i-ar strânge la piept până la sufocare. Sau, ideal, ucrainenizare (sper că există cuvântul, dar ați înțeles sensul).

Dar de fapt aici a fost problema interesantă pentru mine: Zelenski nu a prea fost pasional. A fost teatral dar nu pasional.

Părea că de fapt e un show secundar, ca pentru un teatru de provincie. Nimic spectaculos, nimic serios pregătit, niciun ”touch” puternic în tot discursul. Mai mult chiar, un clip youtube cu muzică dramatică pe fundal și imagini cu ororile războiului a oferit o pauză de țigară președintelui ucrainean, furând din minutele, oricum puține, ale show-ului.
Cu alte cuvinte, Zelenski a considerat că parlamentarii români pot fi „făcuți” cu un clip emoțional youtube, deci nu merită pierdută vremea cu ceva construit ideatic.

Între noi fie vorba, nici gazdele nu l-au ajutat.

Prima parte a discursului, Zelenski a vorbit singur, căci sonorul se pierduse într-o defecțiune tehnică iar ”specialiștii IT” ai Parlamentului României, plimbau disperați cu cursorul pe la nasul actorului prezidențial.
Cât despre traducător, sincer la un moment dat mi s-a făcut teribil de milă de el, pentru că era clar depășit de situație și din sunetul vocii se deducea că mai-mai că plânge și el.

Apoi nici publicul nu era cine știe ce. Vorbim totuși de actualul Parlament al României, printre cele mai reduse intelectual din istoria acestei țări…

Un moment amuzant a fost totuși, pentru români, că Zelenski nu știu dacă mai asculta, ”raportul” pe care i l-a dat, cazon, amărâtul (intelectual, că altfel are pensie mare) general Ciucă, care ținea să îl asigure că ucrainenii sunt în România ca la ei acasă.
Însă pentru noi e interesant cum a făcut-o. Abia citea, săracul…. Iar când vorbea de Bucea, chiar făcea mutră de mucea….

Mai jos, fotografia cu momentul în care cursorul unui mouse parlamentar tocmai mângăia în direct chipul președintelui actor….

Cine este Pavel Kiseleff? Și de ce ”cancel culture” rusofob nu trebuie să schimbe numele străzii ce îi poartă numele

((Articol publicat ca editorial pe platforma Sputnik și repostat aici, pentru cititorii care nu au acces la site din pricina cenzurii impuse de România și UE).

Ne-am amuzat sau am privit cu îngrijorare fenomenul ”cancel culture”, apărut în Statele Unite și apoi ”pandemizat” în vestul Europei. Universitățile, ong-urile și apoi chiar politicienii din SUA și vestul Europei au intrat de ani de zile într-un delir sfertodoct de rescriere a istoriei și culturii după noi mofturi ideologice.
Statui dărâmate, cărți interzise, rescrierea istoriei, literaturii și culturii după mofturile și supărările ideologice și/sau sexuale ale  unor minorități guralive, păreau totuși un coșmar aproape ireal, ceva de știri mărunte, de weekend.

Cu agravarea crizei din Ucraina, însă, acest delir a căpătat și mai multă putere, fiind hrănit de justificări ”pacifiste”. Mai mult decât atât, mulți din conservatorii occidentali care criticaseră fenomenul ”cancel culture” când acesta se limita la a rescrie după mofturi gay sau rasiste, cultura și istorie, au devenit, brusc, fani ai lui, când acest delir ideologic și sfertodoct a fost instrumentalizat împotriva culturii și civilizației rusești.

În acest context trebuie pusă discuția deja tot mai accentuată în jurul schimbării numelui șoselei Kiseleff, din București, cu un nume care să dea ”slavă” presupușilor eroi ucraineni. 

Căci contele rus Pavel Dmitrievici Kiseliov, rămas în istoria românilor după numele său ”franțuzit”, de Kiseleff, a fost pentru națiunea modernă română și pentru statalitatea românească mai mult decât un patriot român.  Poate cel mai potrivit titlu pentru această personalitate este aceea de naș (moldovenii i-ar spune nănaș) al României.

Cine a fost Kiseleff?  Nobil rus, general erou în războaiele contra lui Napoleon Bonaparte (a participat la nu mai puțin de 26 de bătălii, distingându-se pentru eroism în bătălia de la Borodino),  Kiseleff este cunoscut românilor mai ales pentru perioada de 5 ani (1829- 1834) când a fost guvernator al celor două principate românești, Moldova și Valahia.

În această perioadă, generalul Kiseleff a creat bazele modernizării societății românești, a oferit primul regim constituțional, cel al ”Regulamentelor Organice”, care, atât în timpul mandatului său, dar și al domniilor ”regulamentare” de după aceea, au dus la construirea instituțiilor moderne, pe care statul român le folosește și astăzi (de la parlament și justiție modernă, la poliție și pompieri).

”Regulamentele Organice” au dus la stimularea urbanizării țării mai ales prin impulsionarea comerțului cu cereale și investiții majore în porturile dunărene. Bucureștiul îi datorează o mai bună organizare (care a permis rezolvarea problemelor ridicate de epidemii de ciumă și de holeră) și o sistematizare urbană (chiar șoseaua ce îi poartă numele a fost gândită în planul de urbanism al generalului rus).
Un alt impact important l-a avut Kiseleff asupra mediului rural, prinr regândirea contractuală a relațiilor dintre țărani și boierime, dar și prin facilitarea comerțului țărănesc care a dus la dezvoltarea târgurilor.

Tot atunci începe și impulsul pentru educația de masă, pentru alfabetizarea tuturor (în epoca Regulamentelor Organice și datorită lor, genialul Ion Creangă are parte de școală la biserica din Humulești).

După ce a părăsit Țările Române, Kiseleff a rămas un prieten al românilor și apoi a României (marea iubire a vieții lui fiind o boieroaică româncă, Alexandra Băleanu, cu care a avut copii rămași în România, cu povești interesante la rândul lor). Ca ambasador al Rusiei la Paris, contele a fost un susținător al unirii celor două Principate, fiind un factor important pentru convingerea țarului că aceasta este soluția pentru românii de la Dunăre.

Ce se știe mai puțin e că Pavel Kiseleff a fost și cetățean român, primind cetățenia Țării Românești în 1841 (anul în care șoseaua căreia acum cei cu ”cancel culture” vor să îi schimbe numele, a devenit șoseaua Kiseleff).

Strada a rămas Kiseleff de atunci și până acum (cu o întrerupere de 3 ani, când Antonescu, în plin război în URSS, a numit-o ”Regele Mihai I”). 

Cât despre rescrierea numelor străzilor și piețelor în funcție de mofturi istorice, cei ce cunosc Bucureștiul știu că în apropierea șoselei Kiseleff se găsește piața Charles de Gaulle.  Această piață s-a numit în 1939, piața Eminescu, în 1940, piața Adolf Hitler, în 1944, piața Generalissimul Stalin, ca după aceea, odată cu reorientarea ”euro-atlantică” a României, să devină Charles de Gaulle.

Deci politrucii români au mai practicat oportunist și ineficient ”cancel culture”. De ce ar trebui să o facă acum?

De ce contează alegerile din Ungaria?

(Articol publicat ca editorial pe platforma Sputnik și repostat aici).

Alegerile din Ungaria sunt de fapt o bătălie pentru viitorul Europei. În Ungaria se decide acum viitorul estului Europei dar și viitorul Uniunii Europene.

Vârfurile de lance ale reformei Uniunii Europene pe baze suveraniste au fost de ceva ani doar Polonia și Ungaria. Ambele țări au votat soluții politice conservatoare și rezervate față de alunecarea UE spre proiectul statelor unite ale Europei.  Și tot ambele țări au trebuit, de nevoie, în contextul în care trebuiau să reziste presiunilor ideologice (dar manifestate economic și prin campanii mediatice de denigrare) ale UE.

Însă Polonia a ales calea unui naționalism conservator ce speculează  nu doar valorile creștin- conservatoare ci și anumite complexe și memorii istorice mitologizate.

Regimul polonez, fără a înceta să fie conservator, este naționalist, germanofob, rusofob și americanofil.   Politica Poloniei este motivată de umori politice, de amintiri de acum 100 sau 200 de ani, dar și de o încredere quasi-religioasă în „american dream”.

Euroscepticismul polonez este mai degrabă o reacție germanofobă (Germania fiind încă motorul UE) și nu avem de unde să știm dacă nu cumva o Uniune Europeană ”americanizată” nu ar fi brusc pe placul Varșoviei.

Nu acesta este și cazul Ungariei și proiectului lui Viktor Orban și al Fidesz, pentru Ungaria.

Conservatorismul și naționalismul Fidesz și al lui Orban se pot defini prin pragmatism și prin depășirea blocajelor istorice.

Ungaria nu își gândește viitorul fiind blocată în trecut, așa cum nu își construiește alianțele bazată pe fantezii propagandistice. Spre deosebire de polonezi (și de români), Ungaria nu crede în americani, în mitul hollywoodian al ”cowboy-ului cel bun”.  Alianța sa cu SUA este una pragmatică și bine temperată de interesele concrete și de o bună conștientizare a contextului regional.

Ungaria nu e membră UE și NATO pentru că, așa cum spune discursul polonez (dar și cel român) aceasta ar fi un soi de confirmare identitară. Pentru Ungaria, NATO și UE sunt doar instrumente politice de moment pentru atingerea unor obiective, atlfel foarte maghiare.

De asemenea, relația dintre Ungaria și Federația Rusă nu este motivată de amintiri istorice mai mult sau mai puțin plăcute (România are, strict istoric vorbind, mai puține amintiri neplăcute decât Ungaria, în relația cu Rusia și URSS-ul).

De aceea Ungaria nu este ”copilul teribil” al UE ci este un exemplu de maturitate politică, prin comparație cu Polonia, România, Republica Moldova sau țările baltice, care tratează foarte infantil, pragmatismul relațiilor internaționale.

De aceea, miza alegerilor din Ungaria este una foarte importantă. Lui Viktor Orban I se opune o coaliție uriașă, de centru-dreapta- stânga, al cărei singur obiectiv este înlăturarea Fidesz de la putere și transformarea Ungariei într-un ”copil cuminte”.

Victoria lui Orban, este garanția că într-o Uniune Europeană și un NATO în care ideologia și subordonarea față de americani au luat loc pragmatismului, va exista și pe mai departe un ”cap limpede”. Și, datorită felului în care au fost construite și tratatul atlantic, și tratatele UE, un cap limpede la conducerea unei țări membre poate fi suficient ca să salveze întreaga Europă.

De aceea alegerile din Ungaria sunt privite cu mult interes în cele mai mari dintre cancelariile lumii. 

Unde este România?

De la începutul anului, urechile și mințile românilor au fost asaltate cu mesaje propagandistice cu și fără #. Am aflat că #weareNATO, #strongtogether, că blocul euro-atlantic este mai unit ca oricând, că România face parte din cea mai puternică alianță militară din istorie.

Însă atunci când propaganda vorbește mult despre un subiect, tocmai acel subiect este cu adevărat cel fragil.  Pentru lucrurile certe nu se consumă rezerve propagandistice.

Desigur, valul emoțional indus mediatic de o presă care descoperea (după 8 ani de zile!) că este un război în Ucraina, dar rata, desigur, la ordin politic, vinovăția cu privire la acest război, a făcut ca multe lozinci să aibă parfum de realitate.

România nu mai are de mulți ani de zile o politică externă proprie și nici măcar o viziune cu privire la propriul nostru viitor. Formule ca ”suntem NATO”, ”suntem UE”, ”parteneriatul strategic cu SUA” țin loc de reflecție matură și serioasă cu privire la prezentul și viitorul României.

Or lucrurile sunt departe de a fi ca în basmele propagandistice cu privire la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Cu atât mai mult pentru România.

NATO poate fi o umbrelă puternică din punct de vedere militar, dar conflictul în mijlocul căruia ne aflăm acum este un conflict economic. Popoarele din UE, românii fiind printre ele,  trebuie să deconteze deciziile motivate ideologic ale politicienilor care le conduc.

Riscul pentru români, ca și pentru alți europeni, nu este reprezentat de război în sensul său clasic, ci de criză economică, sărăcie și chiar foamete. Popoarele europene încep să descopere, odată cu ridicarea ceței propagandistice, că plătesc costuri foarte mari pentru niște ambiții politice foarte mici. Uniunea Europeană ratează obiectivul său principal: acela de spațiu al bunăstării și alunecă într-un totalitarism ineficient economic prin invocarea unor pericole externe: ieri viroza Covid19, astăzi ”amenințarea rusă”, mâine, poate, ”inevitabilul pericol peceneg”.

Pur și simplu cetățenii europeni pierd prosperitate și libertăți pentru că un cerc vicios care fabrică paranoia: mass-media care se hrănește din declarațiile politicienilor provocându-i pe politicieni la declarații și mai gogonate.

Lucrurile se complică mai mult la marginile imperiului euro-atlantic. Adică exact unde se află România. Aici este ceva mai multă sărăcie, iar gogomăniile de la Bruxelles pot avea consecințe mai dureroase pentru cetățeni.

Situația României este și mai complicată din punct de vedere regional. România este o țară la Marea Neagră, obligată geopolitic să aibă relații cât mai bune cu Federația Rusă. Din păcate, inconștiența liderilor politici, care au mizat totul pe cartea euro-atlantică face ca România să fie considerată, și pe bună dreptate, o țară ostilă de către Federația Rusă.

Turcia, și ea stat membru NATO și o mare putere regională, nu a mers pe cartea sancțiunilor și provocărilor la adresa Moscovei ci a păstrat relații bune, devenind facilitator al dialogului și, posibil, a păcii în conflictul din Ucraina. Acest lucru s-a întâmplat pentru că Turcia are conducători care înțeleg geopolitica.

Vecinii de la sud ai României sunt Bulgaria și Serbia. Bulgaria este, ca și România, o țară membră a UE și a NATO,  iar în acest moment, în urma alegerilor parlamentare ultime, are o guvernare accentuat euro-atlantică, similară cu a României.

Dar Bulgaria este și o țară cu prietenie istorică față de Rusia, cu un capital de simpatie al poporului bulgar față de cel rus și cu populație tot mai dezamăgită de compromisurile euro-atlantice ale guvernărilor de la Sofia.  Iar creșterea tensiunii în societate a determinat și autoritățile euro-atlantice de la Sofia să fie foarte rezervate în ceea ce privește criza ucraineană.

Serbia va realege fără mari probleme, pe președintele Vucic, un prieten al Rusiei și al președintelui Putin. Din principalele 8 partide care concurează la alegerile din Serbia, doar două, și cele mai prost cotate, au simpatii europene accentuate. Iar Vucic este contestat că e prea deschis spre ideea unei eventuale aderări la UE.

În același timp, situația din Kossovo și Republica Srbska cresc tensiunea prin cancelariile europene.

La vest, România se învecinează cu Ungaria, poate cea mai fermă contestatară din UE a politicilor de sancțiuni aplicate Rusiei și printre cele mai interesate state din UE și NATO ce doresc normalizarea cât mai rapidă a relațiilor cu Federația Rusă. Și aici, alegerile ce urmează vor reconfirma această linie, prin realegerea lui Viktor Orban.

La nord, Ucraina nu renunță la politicile sale naționaliste și chiar fasciste. Iar faptul că aderarea la UE și la NATO devin deja 100% imposibile, riscă să împingă Kievul spre un fascism tot mai asumat.   De asemenea, forța, vizibilă deja, a trupelor paramilitare din Ucraina (care par un adversar mai puternic pentru Rusia decât armata ucraineană) , arată că există un pericol real: afganistanizarea Ucrainei.

În Ucraina sunt români, comunități istorice ce trebuiesc apărate nu de  ”amenințarea rusească” ci de mult mai reala amenințare a politicilor naționaliste de la Kiev.

Lângă Prut se găsește ”cealaltă Românie”: Republica Moldova, o țară românească, de limba română, dar cu prezență puternică rusă și ucraineană, puternic amprentată de cultura și limba rusă, țară puternic afectată economic și de războiul pornit de Occident contra Rusiei, dar și de evidența că nici Chișinăul nu va fi parte a Uniunii Europene și a NATO.

Unde este România? Unde este România când e vorba de propriile sale interese? Unde este România raportată la vecinii săi?

De multe ori avem senzația că pentru conducerea politică a țării, România este la Bruxelles sau Washington, nu în sud-estul Europei, la Marea Neagră, la Dunăre și în Balcani.   Și poate că nu e o coincidență că de multe ori votul ”diasporei” (adică al românilor care au ales să își părăsească țara) a fost considerat mult mai important decât votul celor care trăiesc în România, cu vecinii României, cu problemele României.

(Acest articol a fost inițial publicat pe site-ul de limba română al agenției Sputnik, site cenzurat de către autoritățile românești în numele ”libertății de expresie”.
Pentru cititorii din România, Sputnik în limba română poate fi citit ca flux de știri pe Telegram, pe contul: https://t.me/riaromd

Eroul mort în insula Șerpilor a înviat. Presa mainstream europeană a murit.

Citesc acum pe antena3.ro că eroul ucrainean mort pe insula Șerpilor a fost primit sărbătorește în orașul său natal.

Ce vrea să spună povestea asta?
În primul rând vrea să spună că minciuna are picioare scurte și că propaganda mizerabilă proliferată de neuro-atlantici se prăbușește relativ repede. Exact ca și în perioada cu isterizarea societății sub pretextul covid.

Mai spune că atunci autoritățile românești sau UE vorbesc de ”fake news”, ele nu înțeleg prin asta știri false, căci toată propaganda oficială a României și a UE este bazată pe știri false.
Prin ”fake news” trebuie să înțelegem știrile care contrazic propaganda oficială. Și atât.

Mai spune și faptul că de fapt garnizoana ucraineană din insula Șerpilor s-a predat fără lupte armatei rusești, iar singurul ”eroism” se rezumă la o înjurătură (dacă nu o fi fost și aia regizată post-factum).

Dar mai spune ceva important: Rusia, spre deosebire de propaganda occidentală, nu a mințit deloc în acest caz.
Ce au spus rușii? Că i-au luat prizonieri, i-au trimis în Crimeea, acolo i-au dezarmat și apoi le-au dat pașaport să se întoarcă acasă, în Ucraina.
Sincer, nici mie nu îmi venea să cred chestia asta. Wtf?, vorba geto-dacului. Prizonierii rămân prizonieri până la sfârșitul războiului. Dacă îi eliberezi, ăștia se vor înrola din nou să lupte contra ta.
Ei bine, rușii, ”teribili” și ”atroce” în acest război, nu iau prizonieri. Și asta nu pentru că i-ar ucide ci pentru că îi eliberează (după ce, evident, îi dezarmează).

Dacă Rusia ar fi fost monstrul din poveștile propagandei Occidentale, ”eroul” ucis în insula Șerpilor nu ar fi înviat din morți și, după nici o lună de zile să fie eliberat din prizonieratul rusesc ca să se bucure de decorația acordată ”postmortem” lui de către Zelenski….

Ah, și mai spune ceva: redacțiile care acum prezintă știrea cu ”eroul” ca și cum nici usturoi nu au mâncat, nici gura nu le miroase, sunt de o nesimțire nucleară….

Ce este „post-adevărul”?

Chiar cred că trebuie recitit.

Bogdan DUCA

De când cu pandemia Covid am început să vedem pe pielea noastră cum e cu „post-adevărul”.

Pare pretențios dar e simplu.

Teoria post-adevăr se bazează pe trei idei:

.

1. Adevărul este cel mai ușor subminat nu atât de minciună ci de emoție.

2. Nu contează ce se întâmplă cu adevărat ci contează cum este reflectat mediatic.

3. Toate acestea trebuie speculate civic, pentru că omul trebuie să fie făcut complice la fraudă.

Cu alte cuvinte:

1 și cu 1 fac 2. Acesta e adevărul.

Însă ca să poată fi egal cu 3, trebuie:

a) găsită narațiunea care să provoace emoție:

De exemplu: acest calcul minimalist care face ca in loc de trei, să fie doar doi rezultatul lui unu și cu unu, face ca automat toți oamenii să fie victime ale unei matematici atât de discriminatorii.

Somalia, Etiopia, dar inainte de toate, Ucraina, suferă teribil din pricina acestui mecanism…

Vezi articolul original 170 de cuvinte mai mult

McCreierașul cu vlog

E un tip care face vlog pe YouTube. E român, de prin Ardeal (Oradea), vorbește cu un accent ardelenesc agresiv, de ”coada vacii” (deși omul este orășean).

Face vlog despre mâncare. Nu e un vlog despre cum gătește el. Nu e vorba nici despre un vlog în care trăiește diverse experiențe culinare. Nu e nici măcar un vlog de orientare în turismul culinar. Nu e nici măcar un vlog în care face reclamă la niște cârciumi.

Nu. E un vlog despre cum mănâncă el pe unde călătorește. De fapt e greșit spus ”mănâncă”. De fapt el ”bagă” mâncare în el (chiar asta e formularea lui- și e corectă).

Vlogul nu are niciun concept. Nu e despre experiențe, nu e despre experimente. Vedem cum ”bagă” în el în general mâncare fast-food, analizând-o primitiv pe logica lui ”merge”, ”îi bunuț”, ”alunecă binie”., ”nie”, ”..
La un moment dat a încercat să fie profund și a analizat un meniu de la KFC spunând că relația dintre twister și Coca Cola este ca cea între Yin și Yang, adaosul de bacon asigurând ….echilibrul, oferind stabilitate relației dintre cele două. Fără bacon, se duce ”tăt pieste cap”, a comentat filosofic și nervos personagiul nostru…

Dar altfel gusturile sale sunt nefericite. Omul, primitiv în gusturi, este atras magnetic de KFC, BurgerKing și McDonald s, indiferent de țările prin care trece.

Și omul călătorește…. În ultimul an a trecut prin Franța, prin Italia, prin Turcia, Bulgaria, Egipt…. E drept, a trecut cum trece gâsca pe apă. Nu s-a ”udat” cu nimic….

Filmările sale sunt nereușite. Nu înțelegi nici la ce fast-fooduri merge, nici dacă sunt recomandabile sau nu. Are talentul uluitor de a ”secționa” mâncarea cu dinții, după care să prezinte triumfător mușcătura ca să vedem ”măcelul”.

Gusturile sale turistice nu sunt mai înalte decât gusturile sale culinare. O temă obsesivă din filmările sale este calitatea hârtiei igienice din hoteluri. Și stă la toate tipurile de hoteluri (dar cu preferință spre 5 stele).

Din toată experiența sa în Sofia am înțeles că nu îi plac dalele de pe stradă, că bulgarii au în capitala lor tramvaie ca în Oradea, dar că, spre deosebire de Oradea, nu au redirecționat avioanele ca să nu treacă chiar peste oraș.

Singurul motiv pentru care a arătat principalul monument al Sofiei, catedrala Sfântul Alexandr Nevski, a fost că ….trecea un avion deasupra ei și a ținut să marcheze momentul.

În Egipt a vizitat templul ”lu Karnak” în care a comentat că sunt coloanele prea groase și prea multe, că ar putea fi și el ghid și că totul e….pietre peste pietre și trebuie să ”bage ceva”.
În toată experiența, spectatorul a auzit doar nemulțumirile tărăgănate pe ardelenește ale ”ghidului” și a văzut filmate în viteză câteva pietre. Nicio statuie nu a avut ”norocul” de a fi surprinsă integral de vloggerul gurmand. Deh….

În Valea Regilor, a vizitat, ”că am tot vorbit despre el” mormântul lui Ramses. Nu era Ramses cel Mare ci unul din mulții Ramseși de au domnit pe acolo. A intrat, a văzut că e mormântul gol și a plecat țuști să mănânce un fast-food.

Momentele de glorie ale vlogului său egiptean au fost două: primul în care stătea pe wc și se plângea că nu se poate închide ușa cu el la wc (în toaleta camerei de hotel), iar al doilea cu el explicând doct cum se mănâncă căpșunile tot….lângă wc.

Bon, o să mă întrebați de ce dedic un text acestui sărman creier preparat fast-food.
De ce o fac?
Pentru că acest sărman cerebel are ….228 de mii de abonați pe contul de YouTube și 56 de mii pe Instagram. Mii de like-uri îi însoțesc clipurile și datorită acestei popularități, acest McMinte câștigă suficient de mulți bani ca să trăiască bine.

Prostanul ăsta are cu 20 de mii mai mulți clienți decât are Oradea, orașul în care locuiește, populație….

Deci articolul nu este despre el ci despre prostia contagioasă, despre adevărata pandemie care nu ucide ci sterilizează minți: pandemia de prostie, stupiditatea ridicată la rang de artă, imbecilitatea care te face vedetă….
Și apoi ne întrebăm cum de Biden a putut ajunge președinte al SUA, Johnson, premier în UK, USR a intrat în parlament și succesiunea premierilor României are ca ultime trei nume pe pomelnic un Orban, un Cîțu și un Ciucă iar lumea poate fi manipulată în cel mai ordinar mod cu putință…

Explicația este însă evidentă: imbecilitatea nu ajuns stăpâna lumii ”din prima”. Ea lucrează ”la firul ierbii”. Un om care ajunge să devină fanul prostului gust și prostiei când vine vorba de ”divertisment”, orientare culinară sau turistică, nu va fi capabil în scurt timp să se mai laude că are un creier funcționabil. Iar formatorii de opinie imbecili nu pot decât să ducă opinii imbecile….

Despre cruce

În ritul bizantin, această duminică din Postul Mare este gândită pentru a medita mai mult la cruce.
Câteva secole bune (peste un mileniu) am meditat cu pioșenie la cruce. Am făcut cruci de aur și argint, am montat pietre prețioase pe ele. Am stilizat până și crucile de lemn. Avem o varietate incredibil de mare de cruci și de cruciulițe, una mai frumoasă decât alta.

Căci da, am reușit să facem din cruce ceva cât mai benign și frumos. Atât de frumos încât ne facem cadou cruci și cruciulițe. Pur și simplu ne-am făcut crucile ceva familiar.

Dar ce e crucea?

Un instrument de tortură. și nu orice instrument de tortură ci un instrument de tortură umilitor: prin care ultimii oameni sunt condamnați să sufere și să moară.

Crucea a devenit ”sfântă” tocmai pentru că rolul ei teribil, de instrument de tortură și de moarte înjositoare a fost folosit de Dumnezeu pentru a ne salva. Acesta este ”talentul” lui Dumnezeu: întoarce răul spre bine.

Dumnezeu nu poate interveni direct în istorie. Nu poate nu pentru că ar fi o limită a atotputerniciei Sale ci pentru că El și-a impus un singur lucru în istoria lumii: să respecte libertatea omului.

De aceea Dumnezeu trebuie să intervină în istorie doar indirect și subtil, uneori chirurgical, altfel încât să nu afecteze libertatea omului, dar să mai îndulcească sau nu consecințele ei.

El lucrează în lume cu ”materialul clientului”. De aceea nu o să vedeți în Biblie nici versuri de Beatles, nici motivaționale de Osho. O să vedeți în Biblie războaie, suferințe, boli, crime, masacre, foamete, nedreptate, tensiune, fanatism.

De asta nu o să vedeți în istoria Creștinismului vreo poveste pacifistă și relativistă, ci războaie, nedreptăți, tensiuni, fanatism, foamete, impotență în a face binele și putirință în a face răul.

Iar în toată această nebunie veți vedea apărând periodic ”degetul lui Dumnezeu”, uneori ”bisturiul lui Dumnezeu”, alteori doar o foarte ușoară „suflare a lui Dumnezeu” care, cu mare grijă, redirecționează istoria fără să forțeze voința omului.

Din păcate nu trăim în cea mai fericită epocă din istoria Creștinismului. Suntem în epoca cu multe și mari biserici, cu multă „libertate religioasă”, cu cele mai multe universități și școli creștine din toată istoria.
Dar suntem în epoca în care Creștinismul este cel mai extins dar și cel mai anemic. Trăim în epoca crucilor stilizate mai mult decât oricând. Avem cruci, dar nu mai vrem să auzim de Cruce.

Chiar și viața lui Iisus a fost scoasă din Evanghelii și mutată în telenovele.
O credință slabă în vâna ei, fără coloană vertebrală, fără rațiune, dar cu multă pioșenie, un miorlau ipocrit chiar și atunci când e sincer, a înlocuit crucea- scheletul credinței.
Crucea e scheletul credinței! Or scheletul e eficient și urât. Sperie. Dar fără el, devii o grămadă de organe.

An actor playing the role of Jesus Christ hangs from a cross during the re-enactment of the crucifixion of Jesus Christ during Holy Week at Mi Peru, a shanty town on the outskirts of Lima April 17, 2014. Holy Week is celebrated in many Christian traditions during the week before Easter. REUTERS/Enrique Castro-Mendivil (PERU – Tags: RELIGION TPX IMAGES OF THE DAY SOCIETY) – RTR3LR6T

Constantin Gheorghe: De ce ucrainienii nu cer ajutoare umanitare?



”Nu luați asta drept o probă de cinism. Văd doar că guvernanții de la Kyiv cer un singur lucru: arme, mereu mai multe arme. Nu medicamente, nu echipament medical, sânge sau altele de acest gen. Văd doar fotografii cu ruși morți și câini care se înfruptă din cadavrele lor, mormane de tancuri și echipament militar rusesc, lăsat pe câmpii de invadatori, dar nicio fotografie dintr-un spital ucrainean care ar trebui să fie ”înecat” de răniți, ceva de genul spitalelor noastre în valurile de covid. Chiar și în fotografia aia de la Mariopol era o singură pacientă, plimbată pe o targă printre cărămizi. Se spunea că rușii măcelăresc tot ce mișcă. Că străzile sunt pline de sângele nevinovaților. Și cu toate astea Kyivul n-are probleme cu răniții, militari și civili, nu are nevoie de nimic.

Le-am donat noi, din sărăcia noastră, 11 ambulanțe. Ne-or fi mulțumit, sau nu, nici nu contează. Dar când ai un aparat de propagandă atât de performant precum cel al Ucrainei, cu spitalele debordate de răniți începi, dacă ai ceva de demonstrat. Nu vi se pare stranie această abordare?

Nu contest ce a fost la Mariopol, dar nici acolo nu au folosit tema asta. De ce? Ăia erau ruși în covârșitoarea lor majoritate? Acolo erau cei din ”Azov”? Au cerut ajutorul vecinilor? De exemplu, ajutorul nostru. E vreun rănit ucrainean transferat în România, din lipsa paturilor în spitale și a personalului medical?

Întreb și din alt motiv: suntem lângă ei. Și în caz de Doamne-Doamne spitalele noastre vor fi rapid saturate. Și ce vom face? Iar îi aruncăm în stradă pe bolnavi, și răniții le iau locul? Ne-am făcut rezerve de sânge, de medicamente, de echipament medical? Sau ne rugăm de ruși să dea mai blând cu bombardeaua?

Asta nu e temă de discuție de interes public? E mai importantă analiza liftingurilor pe care și le-a făcut Putin? Sărmani rătăciți!”

Preluare de pe Facebook de la Constantin Gheorghe