Trei postări pe Facebook despre credinţă şi morală

Morala creştină nu este o morală autonomă. Aşa cum nicio morală nu este autonomă- asta cu autonomia moralei este una din marile prostii ale modernităţii, prostie care ne-a costat sute de milioane de morţi în secolele ce abia au trecut….
Morala creştină izvorăşte din credinţă, din doctrina credinţei. Când credinţa piere,atunci piere şi morala, aşa cum atunci când seacă un izvor, inevitabil dispare şi râul ce se naşte din acel izvor.
Tot vorbim acum de morala creştină, dar ne temem să vorbim de doctrina creştină. Vezi Doamne, e prea complicată, prea serioasă, nu sunt oamenii pregătiţi pentru aşa ceva.
Hai să vedem ce spunea un epicop roman din secolul IV- când lumea era mult mai puţin alfabetizată şi şcolarizată ca acum- despre preocupările contemporanilor săi cu privire la teologie:
„Acest oraş este plin de meşteşugari şi sclavi care toţi sunt mari teologi şi predică în atelierele lor şi pe străzi. Dacă voiţi să vi se schimbe de către un bărbat o monedă de argint, acesta vă va învăţa prin ce se deosebeşte Tatăl de Fiul; dacă întrebaţi de preţul unui codru de pâine, vi se va da drept răspuns că Fiul este mai mic decât Tatăl, şi la întrebarea dacă pâinea s-a copt, vi se va replica în schimb că Fiul s-a întrupat din nimic.”
Autorul acestui citat, Grigorie de Nazianz, desigur, ironiza o stare de spirit, evident, exagerată. Dar ne şi arată că societăţi în care teologia e la ordinea zilei, au fost şi sunt posibile.
Dar să revenim la morală. Morala a fost ruptă la un moment dat de credinţă şi a devenit o dogmă per se. Însă ruptă de credinţă, a fost ruptă şi de izvor. De aceea morala creştină- vie, înţeleaptă, echilibrată- s-a transformat în secole în ceva arid, inhibitiv, puritan şi excesiv de închistat. Căci se reducea treptat, treptat, hidratarea….
Acum vedem cum moare familia creştină şi, pe bună dreptate, ne supărăm pe cei care îi dau lovitura finală. Dar nu ne întrebăm dacă nu cumva familia creştină moare tocmai pentru că a devenit, în timp, tot mai puţin creştină?

A crede, fără să înţelegi, în sfântul Nectarie, sfântul Anton, părintele Arsenie Boca, bolovanii miraculoşi de la Dervent, faptul că agheasma nu se cocleşte, că Rusaliile sunt sărbători „rele” aşa că e „naşpa” dacă speli rufe atunci, că anafura se ia doar pe stomacul gol şi cu evlavie, că trebuie să ai iconiţe în casă, maşină, portofel şi buzunar, nu înseamnă că eşti creştin.
Creştin înseamnă să crezi în Evanghelie, să înţelegi şi să asumi învăţătura de credinţă dată nouă de Hristos, Apostoli şi Biserică.
Desigur, în această credinţă este loc şi de exemplul şi mijlocirea Sfinţilor în rugăciune pentru noi- dar nu sfântul Anton sau Nectarie ne vindecă ci Hristos ne vindecă şi prin rugăciunile lor, e loc de miracole, dar nu miracolele ne mântuiesc ci credinţa înţeleasă şi asumată, e loc de rânduială, dar nu o rânduială care pune închinarea la cine ştie ce icoană sau la cine ştie ce moaşte înainte de participarea la Liturghie şi voinţa comuniunii euharistice cu Însuşi Hristos.

Tocmai îmi povesteşte cineva că fratele său, creştin ortodox, cu studii superioare, care locuieşte prin Germania, a fost provocat de un musulman la o polemică teologică.
Cică ar fi fost blocat de musulman atunci când au discutat despre Dumnezeu cel unul, dar totuşi Treime de Persoane.
Sunt atacat când spun că lumea noastră nu mai e creştină. Dar adevărul trist este acela că dacă oricare dintre noi ar face un test de cultură generală cu privire la credinţa creştină, şi l-ar propune spre rezolvare duminica, în orice parohie, ar avea parte de neplăcute surprize…..
Când Creştinismul îşi pierde statutul de de credinţă care integrează toate aspectele vieţii, care e atotcuprinzător intelectual, când se limitează la a deveni o religie, ba uneori doar un mănunchi de superstiţii, bun doar pentru vânătorii de miracole, atunci el moare….

Am pus cruce stângii româneşti. La propriu :)

Discutam cu o prietenă de pe Facebook despre stânga românească.
Am sărit repede peste PSD (care e cel mai de dreapta partid pe care şi-l poate permite România în acest moment) şi am vorbit de stânga autentică, gen „Critic Atac”.
Dacă îi priveşti pe intelectualii români care se declară radicali de stânga, poţi să stai liniştit: nicio revoluţie neobolşevică nu va tulbura apele (aţi remarcat? tot mai curate) ale Dâmboviţei.
Stânga asta radicală este cel mult în stare, în vreo polemică pe tema unei interpretări lacaniene a lui Zizek, să spargă vreo halbă în Dianei 4 (şi apoi să îşi ceară scuze de la conducere, pentru că totuşi patronatul de acolo sunt „tovarăşi de drum” care hidratează cu folos revoluţia). Dar mai mult, nu.
Însă România are nevoie de o entitate civică care să privească atent- şi nu cu lentile ideologice de neomarxisto-gramsciano- critpoleninisto-lacaniano-postanarhisto-zizekian, spre oameni şi nevoile lor concrete.
Acei oameni îi găsim, zic eu, nu în partide, nu pe terasele stângii intelectual-bachice, ci în biserici.
Misiunea socială a cultelor din România, făcută într-o discreţie evanghelică, care se manifestă de la nivelul solidarităţilor sociale de parohie până la mari proiecte, este singurul sprijin real pentru sărmanii acestui popor…
Şi cu aşa „stânga”, parcă aş vota şi eu…..

646x404

Pătimiri şi ispite ale Bisericii (după Rosmini şi Besancon)

Acum aproape 200 de ani, Fericitul Antonio Rosmini, un mare gânditor catolic, scria despre cele cinci plăgi (răni) ale Bisericii- care corespund rănilor Mântuitorului. Actualitatea lor este mai mult decât frapantă, mai ales pentru Bisericile Ortodoxe.

Rana întâia ar fi fost cea a lipsei de empatie între cler şi credincioşi: casta clericilor s-a izolat de Biserica credincioşilor şi are tendinţa de a pune monopol pe chiar ideea de Biserică.
Vedem şi acum cum se induce o falsă sinonimie între Biserică şi ierarhia bisericească, poporul credincios fiind exclus din instituţia Bisericii, transformat într-un soi de spectator şi beneficiar de servicii liturgice contra cost.

Rana a doua, spunea Rosmini ar fi cea a insuficientei culturi teologice a clerului. Şcolile teologice sunt alienante, incapabile să iniţieze şi să susţină un dialog real cu cultura lumii lor. Se dezvoltă un dublu limbaj şi o ghettoizare culturală autoimpusă.

A treia rană este cea a lipsei de unitate reală a Bisericii. Episcopii nu au relaţii umane autentice cu preoţii lor, preoţii nu au cu credincioşii, nu există frăţietate reală şi colaborare nici între episcopi, nici între Bisericile locale.

A patra rană este cea a complicităţilor dintre ierarhia Bisericii şi clasa politică, este păcatul confundării slujirii episcopale cu vreo demnitate publică, statală. Aceste complicităţi deturnează episcopii şi preoţii de la misiunea lor apostolică şi duhovnicească şi îi transformă în administratori şi prestatori de servicii sociale.

A cincea rană este cea a trufiei sutanei. Şi vedem şi acum cum episcopii sunt numiţi „stăpâni”, pretind în biserici mai mult respect decât se acordă chiar lui Hristos, se înţolesc ca nişte faraoni şi îşi confundă eparhiile cu moşiile personale.

La 150 de ani după, un gânditor francez în viaţă, Alain Besancon, scria „Trois tentations dans l Eglise”. vorbea de trei ispitiri politice moderne ale Bisericii:

Tentaţia anti-democratică- cea a alianţelor Bisericii, cu al său firesc discurs anti-modernist, cu ideologii antidemocratice.
Şi avem şi aici exemple duium la ortodocşi. De la odiosul amantlâc între ierarhi, clerici şi legionari, la periculoasele apropieri dintre ortodocşi şi anarhişti şi comunişti, sub pretextul că adversarul e comun, cancerul modernist.
Însă nu te aliezi cu ciuma ca să vindeci holera.

Tentaţia democratică- cea de a bate palma cu sistemul modernist, de a accepta, sub pretextul separării religiei de stat, a ideologiei secularizării, de a intra în jocul pervers al modernităţii care doreşte schizoidarea tuturor oamenilor, ruperea lor în două.

Tentaţia islamică- care la catolici se manifestă printr-o submisivitate accentuată şi multiculturală faţă de Islam.
La ortodocşi, ea nu există decât în măsura în care există anumite pasiuni ritualist-formalist-talibane care apropie comportamentul unor zeloţi ortodocşi de cel al fundamentaliştilor musulmani.

Duminica Ortodoxiei- Întâia Duminică a Postului Mare.

Fiecare Duminică din Postul Mare are, în ritul bizantin, o semnificaţie aparte, menit să retrezească în aceste săptămâni ale pelerinajului Postului, să ne regăsim, revigorăm şi retrăim credinţa.
În prima Duminică a Postului Mare ne aducem aminte de triumful dreptei credinţe asupra marilor erezii din primul mileniu, triumf culminat prin reintroducerea cinstirii icoanelor, după lunga şi sângeroasa perioadă a iconoclasmului.
Acea perioadă din istoria Imperiului Roman din Răsărit, cu împăraţii, patriarhii, episcopii, călugării şi simplii credincioşi şi rău-credincioşi care s-au confruntat pentru a apăra sau a ataca icoana, ne arată cum Dumnezeu lucrează în istorie.
Găsim în relatările despre acele vremuri întunecate, ca şi în relatările despre multe perioade din istoria Bisericii (inclusiv cea recentă), pagini comparabile cu cele din Vechiul Testament.
Iar peste tot auzi, cum frumos spunea undeva părintele Dumitru Stăniloae, „paşii lui Dumnezeu duduind magnific în istorie”.

Cinstirea icoanelor ne aduce aminte de faptul că Dumnezeu nu este ceva abstract ci este Persoană-Treime de Persoane, Viu, cu un Chip şi la asemănarea căruia să ajungem.
Noi nu teoretizăm despre DUmnezeu (sau nu ar trebui să o facem) ci vorbim cu Dumnezeu şi altora despre Dumnezeul pe care îl cunoaştem şi faţă de care am dezvoltat o relaţie personală.

Icoanele Sfinţilor ne ţin vie în minte conştiinţa faptului că, departe de a fi un sistem filozofic şi ritualic, arid şi impersonal, credinţa noastră este istorie, plină de viaţă, de coborâşuri şi suişuri, de păcătoşi deveniţi Sfinţi, de devenire întru Dumnezeu.
Ele ne întăresc în credinţa că toţi putem să ajungem Sfinţi ai lui Dumnezeu.

Ele ne arată însă şi mai mult- că există un chip iconic, în toate cele ce ne înconjoară. Că realitatea pe care credem că o înţelegem, poate căpăta o altă înţelegere dacă o privim cu privirea icoanei, a credinţei.
Iar asta este cheia Postului: să ne forţeze prin asceză şi rugăciune să căpătăm acces la o altă înţelegere a lumii- cea a credinţei.

128039_duminica-ortodoxiei

Duminica „Izgonirii lui Adam din Rai”

Încă o zi şi intrăm în Postul Mare-lungul şi (pe alocuri) asprul drum spre Înviere, când suntem invitaţi să ne tăiem voia, să ne forţăm firea şi să ne supunem trupul sufletului.
Iar duminica aceasta ne aduce aminte de ce avem nevoie de post şi de asceză: pentru că omul este o fiinţă căzută, pentru că s-a depărtat de Dumnezeu, alegându-şi propria sa voie.
Poftele i-au pierdut pe Adam şi Eva. Poftele ne depărtează pe fiecare dintre noi atât de Dumnezeu cât şi de aproapele nostru. Şi tot ele păstrează distanţa dintre noi şi Dumnezeu.
Căci gândul spre Dumnezeu este tot timpul trecut pe plan secund de plăcerile şi grijile lumeşti, priorităţile se răstoarnă şi ceea ce este cu adevărat important: grija faţă de soarta sufletului, este uitat de gândul la bunăstarea pântecelui.
Înainte de Post ne cerem iertare de la Dumnezeu şi de la aproapele şi departele nostru. Nu putem intra în Post cu suflet supărat sau ştiind că alţi sunt supăraţi pe noi. Şi apoi, cum putem cere iertare de la Dumnezeu dacă noi nu iertăm şi aproapele nostru este încă supărat pe noi?

Lupta Postului este grea. Sunt în faţă şapte săptămâni în care părăsirea plăcerilor culinare este însoţită de rugăciuni lungi, de mătănii multe, de slujbe dificile, care sfidează logica omenească cu care ne-am încărcat.
Nu întârzie să apară şi ispitele. Multe ispite vor duce la căderi. Însă important este ca după fiecare cădere să existe voinţa ridicării şi de a merge mai departe.
Iar drumul Postului Mare este drum de revenire în fire, de întoarcere la Dumnezeu, la vieţuirea noastră ca oameni adevăraţi, după chipul şi asemănarea Creatorului.

adam_eve1

Despre confesionalism

Când îngerul păzitor vrea să îmi atragă atenţia asupra unui fenomen sau asupra unei idei, atunci „aranjează” în aşa fel încât ca în aceeaşi zi sau câteva zile la rând să fiu „victima” unor coincidenţe care să îmi focalizeze atenţia asupra temei respective.

Aşa a fost zilele astea cu confesionalismul. Eu sunt catolic de rit bizantin (îmi place să îmi spun „ortodox în deplină comuniune cu Roma”). Or asta înseamnă că, aproape inevitabil, sunt în situaţia de a fi un obiectiv bun de convertit: fie de către ortodocşii care mă invită să mă întorc „acasă”, fie de către neoprotestanţii care vor să mă întoarcă la „adevărul Evangheliei”.
Din păcate pentru ambele tabere, nu am intenţia de a mă lăsa convertit pentru că….. sunt şi acasă, şi în adevărul Evangheliei. Dar nu acesta est subiectul.
Subiectul este pasiunea confesionalistă. Pe mine mă uimesc oamenii care au certitudini, mai ales când vine vorba de credinţă. Iar când aceste certitudini devin platoşe, săbii,scuturi, suliţe,arcuri şi săgeţi, mă pot declara speriat.

Îmi plac credincioşii care sunt autentic smeriţi. Iar prin smerenie nu înţeleg miorlăiala de cele mai multe ori fariseică care se vinde prin biserici ca un bun înlocuitor pentru smerenia autentică. Prin smerenie înţeleg acea atitudine înţeleaptă care te face să îţi verifici tot timpul orice credinţă a ta care riscă să devină certitudine, să se transforme în „chip cioplit”, în „idol”. Ei îşi iubesc confesiunea, dar cu un ochi critic, care chestionează.
Ei nu sunt catolici, ortodocşi, neoprotestanţi, fără să studieze cu atenţie istoria propriilor confesiuni (şi nu doar prin broşurele propagandistice, desigur).
Să dau un exemplu: printre ortodocşi sunt mulţi anticatolici. De fapt a fi anticatolic e parte din identitatea confesiunii ortodoxe (uitaţi-vă doar la manualele de teologie ortodoxă, de prin facultăţi- consistenţa lor de idei este generată de capitolele de „diferenţe interconfesionale”). Dar tot timpul voi accepta mai uşor anticatolicismul unui Christos Yannaras, care e capabil să vadă şi bârna din ochiul propriu, nu doar pe cea din a aproapelui, anticatolicismului imbecil şi hilar al vreunui… Amfilohie Brânză- preot călugăr de la o mânăstire de prin Moldova, deja celebru prin mediile confesional-ortodoxe.
Acelaşi lucru este valabil şi la neoprotestanţi, unde solascripturismul fanilor ediţiei Cornilescu (o traducere jalnică a Scripturii) este de-a dreptul comic fie şi prin raportare la teologia biblică de manual a fraţilor Corniţescu- „tartorii” (la propriu şi la figurat) ai studiilor biblice ortodoxe pentru prea mulţi ani.

Apoi orice certitudine riscă să devină idol. De aceea, să ne ferim de idoli :).

teoctist ip 2

Întâmpinarea Domnului

Astăzi este sărbătoarea Întâmpinării Domnului- aducerii şi închinării prunului Iisus în Templu de către Maria şi Iosif.
Ajuns în Templu, pruncul este întâmpinat de Dreptul Simeon şi de către proorociţa Ana, care îl recunosc pe Prunc ca Hristos, Mesia pe care îl aşteptau.

Prin Legea lui Moise, întâiul născut de parte bărbătească din familie era închinat Domnului, al lui Dumnezeu. O formalitate liturgică- prezentarea lui la Templu şi un sacrificiu ritualic la 40 de zile după naştere, „ridica” această afierosire care presupunea dăruire totală. Însă, desigur, exista deplina libertate a părinţilor de a se ocupa de copilul lor astfel încât acesta să fie cu adevărat afierosit Domnului, slujitor cu vocaţie particulară a acestuia.
E important ca măcar un membru al familiilor noastre să aleagă calea Domnului, devenind preot, monah, călugăriţă sau dedicându-şi viaţa de laic slujirii lui Dumnezeu şi Bisericii. Astfel fiecare familie şi-ar câştiga un rugător intens spre Dumnezeu iar Creştinătatea ar avea tot timpul, generaţie de generaţie, mulţi oameni dăruiţi cu adevărat slujirii, dedicaţi lucrării credinţei în lume.
Educaţia creştină este însă cheia. Şi această educaţie nu se poate oferi decât în familii autentic creştine, mai ales în vremuri ca acestea, în care credinţa este dată afară din şcoli şi societate (şi nu e bine să ne facem iluzia că vor fi vremuri mai bune).

download

Începutul Triodului. Duminica vameşului şi a fariseului

Duminica aceasta intrăm într-o perioadă aparte a anului liturgic- timpul Triodului, perioadă mai intensă de pocăinţă, rugăciune şi de nevoinţă (intrăm în curând în cele 7 săptămâni ale Postului Mare).
E un timp dificil, dar şi o perioadă frumoasă din an- pentru că tot ce se întâmplă în biserici în această perioadă, rugăciunile specifice, cântările, atmosfera, sunt menite să ne scoată din ritmul şi din logica timpului normal, să ne forţeze să gândim cu o cugetare care nu este una pământească.
„Mintea cea mai presus de minte”- pe care ne îndeamnă Biserica să o dobândim, parcă prinde înţeles mai bun în această perioadă de punere a noastră în rost.

Timpul acesta este şi timpul pocăinţei, înţelese ca metanoia- întoarcere la ceea ce este cu adevărat al nostru (şi cu adevărat al nostru este conştiinţa că „dumnezei suntem toţi, fii ai Celui Preaînalt”, cum ne spune Psalmistul). Este timpul smeririi trupului şi înălţării cugetului către Dumnezeu.
Intrăm în Triod cu rememorarea evangheliei cu pilda rugăciunii vameşului, spre deosebire de cea a fariseului- lecţie de smerenie necesară pentru acest început de drum spiritual, drum în care trebuie să intrăm cu conştiinţa păcatelor noastre şi a felului nostru de a fi.
Dacă nu ne cercetăm adânc cugetul, dacă nu ne recunoaştem în faţa lui Dumnezeu limitele noastre şi păcatele noastre, atunci e imposibil să primim ajutorul Său, care, cum frumos spune o rugăciune (de la hirotonie) „pe cele neputincioase le vindecă si pe cele cu lipsă le împlineste.”

123394_duminica-vamesului-fariseului14

Sfântul Maxim Mărturisitorul şi….postmodernii

Astăzi este pomenit un sfânt aparte: Maxim Mărturisitorul

Actualitatea lui mi se pare de-a dreptul zguduitoare.
Un simplu dar erudit călugăr din Bizanţul secolului al VII-lea, care a stat, uneori singur împotriva întregii ierarhii bisericeşti şi autorităţi politice bizantine, care a convins pe papa de la Roma de justeţea învăţăturii sale doctrinare, murind amândoi (atât papa Martin cât şi el) pentru adevărul de credinţă, reprezintă o lecţie ce nu trebuie uitată de creştinii din ziua de astăzi.
Din raţiuni relativiste, „ecumeniste”, de pace socială şi politică, se găsise o formulă teologică care să împace pe creştinii din Biserica cea una, catolică şi ortodoxă (ne aflăm cu multe secole înaintea schismei celei mari) cu creştinii monofiziţi, majoritari în Egipt.
Aceştia- monofiziţii- credeau că în persoana lui Iisus Hristos nu există decât o singură fire- cea dumnezeiască, în timp ce învăţătura pe care o mărturisim toţi ortodocşii şi catolicii (nu e aşa? :p) este aceea că în persoana Domnului se găsesc fără amestecare dar şi fără separare, atât firea dumnezeiască cât şi cea omenească.
Soluţia ar fi fost următoarea: sunt două firi în persoana Domnului, dar o singură voinţă- cea dumnezeiască. Această doctrină a rămas cunoscută ca erezia monotelită.
Cel care a spus un Nu! foarte hotărât şi clar explicat doctrinar al acestei soluţii de compromis străină de adevăr, a fost simplul călugăr Maxim, punându-şi liniştea şi viaţa în joc pentru apărarea adevărului de credinţă.
Omul contemporan fie ar râde în hohote de o astfel de subtilitate, fie s-ar revolta. Categoric, nu ar vedea ce este atât de „pe viaţă şi pe moarte” într-o chestiune care pare o chiţibuşeală intelectuală. Gândirea slabă şi împrăştiată a omului postmodern, controlat şi dependent de mentalitatea dictatorială a relativismului, ar vedea în bătălia teologică din timpul lui Maxim Mărturisitorul o formă inacceptabilă de fundamentalism religios, o manifestare plenară a incorectitudinii politice, o formă inadmisibilă de intoleranţă religioasă.

Lecţia lui Maxim peste timp nu este pentru omul postmodern ci pentru omul creştin. Acela trebuie să înveţe că adevărul credinţei nu se negociază cu niciun preţ: nici măcar cel al unei aşa-zise păci sociale.
Oricât de subtil ar fi adevărul respectiv, oricât de inofensiv sau neutru ar părea, el este mai important decât orice. Pentru că toate adevărurile acestea, oricât de mici ar părea ele, sunt fundamentele lumii noastre. Da. Nu le mai băgăm în seamă, aşa cum nu băgăm în seamă cimentul din fundaţiile caselor în care locuim.
Însă….niciodată nu e bine să îţi distrugi singur temelia, nu e aşa? Postmodernitatea asta face, din păcate.

sa

Duminica „vindecării celor 10 leproşi”

Duminica aceasta Biserica din Răsărit ne propune să medităm asupra naturii umane.
Zece leproşi, auzind că Iisus trece pe lângă satul lor, şi ştiind că Acesta poate să îi vindece, au cerut să îi ajute.
Odată vindecaţi, doar unul dintre ei, şi acela un străin de credinţa evreilor, s-a întors plin de recunoştinţă ca să mulţumească lui Iisus şi să dea slavă lui Dumnezeu.
Şi în zilele acestea bisericile noastre sunt pline full de oameni care cer ajutorul lui Dumnezeu pentru lucruri foarte serioase, pentru lucruri lipsite de importanţă ca şi pentru toate nimicurile. Vine sesiunea şi o să se plictisească preoţii de citit atâtea pomelnice şi acatiste în care se cerşeşte „ajutor la examene”.
O cercetare sociologică a cererilor credincioşilor care merg la biserici, ne-ar umple, foarte probabil, de amuzament şi de întristare. De ce întristare? Pentru că ar arăta limitele pragmatice ale credinţei noastre. Mulţi dintre noi nu cred în Dumnezeu ci într-un soi Prestator suprem de servicii.
Şi încă un Prestator de servicii la care apelăm doar când avem nevoie. Nu simţim nevoia să ne împrietenim cu medicul de pe ambulanţă când îl chemăm, nici cu salvamarul când ne ajută. Sau cu instalatorul, nu e aşa? Le cerem ajutorul, plătim taxa (în cazul nostru, bănuţul care însoţeşte acatistul) şi….gata. Unii dintre noi, cam 10 la sută, le şi mulţumesc :).
Relaţia cu Dumnezeu este ceva mai mult decât atât. Relaţia cu Dumnezeu este-sau ar trebui să fie, o relaţie personală. Miza ei nu este nici bunăstarea noastră în lumea aceasta, nici măcar sănătatea noastră. Miza ei este…..relaţia cu Dumnezeu. Căci da, provocarea Creştinismului aceasta este: să ne facem din Dumnezeu Prietenul, Fratele şi Tatăl nostru. Iar toate celelalte se vor adăuga nouă. Sau ni le putem obţine şi singuri- căci ne-a făcut Dumnezeu cu deşteptăciune.

'