De asta nu ne place democraţia….

De asta nu place oamenilor democraţia- pentru că îi pune în situaţia aia dificilă de a alege şi de a fi traşi , măcar de propria lor conştiinţă, la răspundere pentru ceea ce au ales.
O dictatură e o scuză perfectă: îi delegi responsabilitatea dictatorului şi stai apoi bine merci cu viaţa ta.

Însă când e vorba de democraţie…..

O democraţie autentică este o oglindă a societăţii în care funcţionează această democraţie. Şi în România am avut o democraţie autentică.
E drept, nu ne place să ne uităm în oglindă şi să vedem că premierul şi-a plagiat doctoratul, deşi fiecare dintre noi ştie că şcolile şi universităţile româneşti sunt pline de plagiatori sau de idioţi fuduli- dintre care unii ar trebui sfătuiţi să plagieze (aşa ar mai citi şi ei ceva).
Ne revoltăm ipocrit când auzim de traficul de influenţă şi de corupţie, deşi întreaga societate funcţionează astfel şi fiecare cetăţean onest al României nu ar rata şansa să poată să eludeze o taxă, o birocraţie, o lege…
Votăm odată la 4 ani politicieni monstruoşi, pe care îi înjurăm în ziua imediat următoare, dar o facem pentru că ne e prea lene nu doar să ne implicăm în politică, ci să ne şi gândim măcar câteva ceasuri pentru a vedea ce oameni alegem sau am putea să alegem. Nu. Noi votăm pro sau contra lui Iliescu şi a lui Băsescu chiar şi când ne alegem primarii, consilierii locali, deputaţii, senatorii, etc.
Ne lăsăm manipulaţi de mass-media nu pentru că e presa rea- majoritatea jurnaliştilor sunt idioţi, nu ticăloşi- ci pentru că adorăm să fim minţiţi. Dovadă felul în care ne raportăm la propriul popor.
Poeţi de 15 ianuarie, monarhişti de 10 mai, anticomunişti de 23 august, creştini la tăiatul porcului, suntem de-a dreptul ofuscaţi că politicienii sunt la fel ca noi şi uităm că ….noi i-am ales.
În faţa reflecţiei deloc hidoase ci doar realiste a propriului chip, ne supărăm pe oglindă (i.e. democraţie) şi vrem justiţie.
O îmbrăcăm pe Codruţa Kovesi în recuzită de vlad ţepeş, ne împopoţionăm vocabularul cu vorbe mari: „justiţie” (deşi vorbim de procurori), „stat de drept” (deşi nu înţelegem din expresia asta nimic), „corupţi” (când „corupţii” ăia sunt după chipul şi asemănarea noastră- nu am cunoscut politician care să poată fi considerat „elită”) şi….delegăm responsabilitatea.
Fabricăm un ţap ispăşitor, nişte eroi şi dăm dracului de democraţie pentru că….ne plac mai mult poveştile, nu realitatea. Şi nimic nu e mai bun furnizor de basm decât o dictatură….

Peoples_Administration_Direct_Democracy_People_Power

Gabriel Liiceanu

Trebuie să recunosc că am o plăcere aparte în a îl citi pe Gabriel Liiceanu.
Liiceanu confirmă în articolele sale aproape toate opiniile mele cu privire la domnia sa. Ba mai mult, capătă contururile unui personaj de film al lui Woody Allen.
Am râs în hohote când am citit acum ceva zile că domnul Liiceanu, prin 1990, crezând că a primit nişte vin otrăvit din partea celor de la SRI, speriat de moarte, nu s-a dus la vreun laborator ca să îşi verifice temerile ci….l-a servit prietenilor şi colegilor săi de la GDS. Era atât de previzibilă o astfel de reacţie din partea lui Liiceanu.
Ce nu mai spune domnul Liiceanu, dar îmi permit să deduc eu, este posibila continuare. Simpaticul nostru personaj a fost ….trist când a văzut că vinul nu era otrăvit. Ce fain ar fi fost ca toţi colegii şi prietenii săi să moară victime ale asasinatului pus la cale de securişti împotriva domniei sale…. Cum ar fi plâns el la funeraliile lor…. Cum ar fi făcut din cadavrele lor o cazemată a spiritului de unde ar fi început schimbarea la faţă a României….
Dar nu a fost să fie. SRI-ul nu i-a oferit domnului Liiceanu această şansă.

Ratată cariera de erou martir, domnul Liiceanu şi-a început-o pe cea de snob îmbogăţit, de baron cultural. Cu ajutorul editurii Politice transformate în „Humanitas”, prin combinaţii şi amantlâcuri, domnul Liiceanu s-a urcat cât mai sus în ierarhia socială.
A devenit un îmbogăţit al tranziţiei, care simte nevoia, ca orice îmbogăţit, să epateze.
Dar cum poate epata un îmbogăţit care şi-a construit morga de intelectual public, de gânditor profund, de saint-just al societăţii civile româneşti, de robespierre al gds-ului? Tensiunea interioară dintre filozoful Liiceanu şi snobul Gabriel este mare şi ţinută sub control cu….câteva scăpări.
Când ni-e lumea mai dragă aflăm, noi,cititorii domnului Liiceanu, cu ce creme costisitoare se unge corpul destul dizgraţios altfel al filozofului, care sunt plăcerile sale culinare (să nu credeţi că domnul Liiceanu mănâncă chestii pentru muritori), care este relaţia sa erotică cu….maşinile, etc.
Alte ori mai avem ocazia să îl vedem pe domnul Liiceanu explicând doct spusa lui Noica că marea filozofie se poate face şi cu un pix de 25 de bani. E drept, pixul poate fi de 25 de bani (deşi am mari dubii că domnul Liiceanu are vreun instrument de scris sub 25 de lei) dar… puloverul este de peste 500 de euro (cameramanul insistând asupra croielii ca un ochi de cunoscător să poată să valorifice produsul).

Acum domnul Liiceanu are vise repetitive cu un parlament de puşcăriaşi, îmbrăcaţi în zeghe, care dezbat diverse chestiuni, cum ar fi arestarea doamnei Udrea- singura care în fantezia domnului Liiceanu nu poartă zeghe ci este îmbrăcată cu haine de la cele mai bune firme (domnul Liiceanu, snob cum îl ştim, le enumeră pe toate- semn că şi visele sale sunt controlate de maniile glossy).
Dispreţul domnului Liiceanu faţă de parlament şi parlamentarism este unul vechi dar bine mascat. Cum bine l-a numit Daniel Barbu, Liiceanu şi cei eiusdem farinae sunt nişte atei…ai credinţei democratice. Ca atare e firesc să dispreţuiască parlamentul aşa cum un ateu dispreţuieşte sinodul.
Abia din timpul lui Băsescu intelectualii noştri publici au putut să îşi exprime pe faţă părerea lor sinceră cu privire la democraţie- o imbecilitate căreia trebuie să i se opună un despot luminat, un „om al altor coordonate istorice” (cum domnul Liiceanu îl considera pe Băsescu).

Însă să revenim la parlamentul acela plin de deputaţi în zeghe din fantezia domnului Liiceanu.
Oare, dacă într-o zi ca oricare alta pentru noi, muritorii, ANAF-ul,secondat de DNA, ar începe să ia la puricat „planeta Humanitas” (cum într-un exces de băloşenie pupincuristă care face atât de mult bine feselor sensibile ale domnului Liiceanu, o numeşte Vladimir Tismăneanu), domnul Liiceanu ar deveni sau nu coleg de dormitor cu parlamentarii puşcăriabili?
Doar timpulne poate răspunde la întrebare. Şi, vorba Elenei Udrea, „tic tac, tic tac, tic tac”……

Liiceanu-si-Basescu-in-curte-la-GDS-iulie-2012

Ce va urma?

Oricât m-ar bucura să văd o grămadă de personaje politice şi din afaceri care îmi sunt antipatice, cu cătuşele la mâini, oricât mi-aş dori să îi văd pe alţii în cătuşe, nu pot să nu mă gândesc că ceea ce se întâmplă nu pare să aibă o finalitate ok.

Se pare că asistăm la decapitarea tuturor centrelor de putere din România. Efectiv nu scapă niciunul. Sunt de acord, toate aceste centre de putere au fost afectate de corupţie, de trafic de influenţă şi de reţelele clientelare construite în ultimii 25 de ani.
Dar dincolo de aceste decapitări ce se va întâmpla?
Partidele politice (niciunul) nu sunt capabile să genereze un leadership curat, indepedent de structurile clientelare pe care le distruge acum DNA-ul.
Instituţiile statului sunt alcătuite mai ales din plevuşca clienţilor şi beneficiarilor acestor centre de putere pe care procurorii iacobini le masacrează acum.
Legislaţia nu se poate modifica decât de către Parlament. Iar acesta este decimat şi (mai ales) timorat de atmosfera din ţară.
Actualul preşedinte al României este complet străin de felul în care funcţionează democraţia (iar declaraţiile sale publice de la CSM, de acum câteva săptămâni, mă confirmă- domnul preşedinte nu are cum să ia nici măcar nota 5 la lecţia de Cultură Civică din clasa a VI-a, despre separarea puterilor în stat).
Mai grav de atât- încrederea în instituţiile democratice este prăbuşită.

Nu e suficient să scoţi, cu cătuşele la mâini, o grămadă de oameni ticăloşiţi din spaţiul public pentru a vindeca spaţiul public. Nu poţi să instaurezi un sistem democratic şi liberal cu ajutorul procurorilor şi „mascaţilor”.

Deci….ce va urma? Ce trebuie să urmeze? Asta ar trebui să ne întrebăm toţi.
Pentru că istoria ne arată că tot timpul e loc de mai rău. Chiar dacă răul nou venit este diferit de cel precedent.

646x404