Despre confesionalism

Când îngerul păzitor vrea să îmi atragă atenţia asupra unui fenomen sau asupra unei idei, atunci „aranjează” în aşa fel încât ca în aceeaşi zi sau câteva zile la rând să fiu „victima” unor coincidenţe care să îmi focalizeze atenţia asupra temei respective.

Aşa a fost zilele astea cu confesionalismul. Eu sunt catolic de rit bizantin (îmi place să îmi spun „ortodox în deplină comuniune cu Roma”). Or asta înseamnă că, aproape inevitabil, sunt în situaţia de a fi un obiectiv bun de convertit: fie de către ortodocşii care mă invită să mă întorc „acasă”, fie de către neoprotestanţii care vor să mă întoarcă la „adevărul Evangheliei”.
Din păcate pentru ambele tabere, nu am intenţia de a mă lăsa convertit pentru că….. sunt şi acasă, şi în adevărul Evangheliei. Dar nu acesta est subiectul.
Subiectul este pasiunea confesionalistă. Pe mine mă uimesc oamenii care au certitudini, mai ales când vine vorba de credinţă. Iar când aceste certitudini devin platoşe, săbii,scuturi, suliţe,arcuri şi săgeţi, mă pot declara speriat.

Îmi plac credincioşii care sunt autentic smeriţi. Iar prin smerenie nu înţeleg miorlăiala de cele mai multe ori fariseică care se vinde prin biserici ca un bun înlocuitor pentru smerenia autentică. Prin smerenie înţeleg acea atitudine înţeleaptă care te face să îţi verifici tot timpul orice credinţă a ta care riscă să devină certitudine, să se transforme în „chip cioplit”, în „idol”. Ei îşi iubesc confesiunea, dar cu un ochi critic, care chestionează.
Ei nu sunt catolici, ortodocşi, neoprotestanţi, fără să studieze cu atenţie istoria propriilor confesiuni (şi nu doar prin broşurele propagandistice, desigur).
Să dau un exemplu: printre ortodocşi sunt mulţi anticatolici. De fapt a fi anticatolic e parte din identitatea confesiunii ortodoxe (uitaţi-vă doar la manualele de teologie ortodoxă, de prin facultăţi- consistenţa lor de idei este generată de capitolele de „diferenţe interconfesionale”). Dar tot timpul voi accepta mai uşor anticatolicismul unui Christos Yannaras, care e capabil să vadă şi bârna din ochiul propriu, nu doar pe cea din a aproapelui, anticatolicismului imbecil şi hilar al vreunui… Amfilohie Brânză- preot călugăr de la o mânăstire de prin Moldova, deja celebru prin mediile confesional-ortodoxe.
Acelaşi lucru este valabil şi la neoprotestanţi, unde solascripturismul fanilor ediţiei Cornilescu (o traducere jalnică a Scripturii) este de-a dreptul comic fie şi prin raportare la teologia biblică de manual a fraţilor Corniţescu- „tartorii” (la propriu şi la figurat) ai studiilor biblice ortodoxe pentru prea mulţi ani.

Apoi orice certitudine riscă să devină idol. De aceea, să ne ferim de idoli :).

teoctist ip 2

Ipocrizia ecumenistă

Opt zile din luna ianuarie a fiecărui an, se organizează o sarabandă a ipocriziei: Octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor.
Desigur, nu e deloc un lucru rău ba chiar e mai mult decât recomandabil ca toţi creştinii să se roage pentru oprirea dezbinării din credinţă şi toţi să fim una, precum Hristos şi cu Tatăl, Un Dumnezeu sunt.
Problema apare atunci când rugăciunea pentru unitatea creştinilor se transformă într-o înşiruire de evenimente ipocrite, chiar prilejul unui soi de concurs între diverse aroganţe confesionale.

Eu sunt pentru unitatea creştinilor dar nu sunt pentru ce se înţelege acum ca fiind ecumenism. Cred că Bisericile şi comunităţile creştine îşi pot găsi unitatea prin dialog sincer şi rugăciune sinceră.
Cred că trei sunt problemele care ţin departe Bisericile creştine între ele. Prima ar fi cea a complexelor istorice- fiecare confesiune şi-a dezvoltat o istorie proprie, puternic mitologizată, care e menită să acopere orice păcat şi să exagereze orice virtute a confesiunii respective, demonizându-i sau măcar afurisindu-i superior pe ceilalţi creştini.
A doua ar fi aceea teologică: diferenţele interconfesionale sunt tratate în general cu foarte multă neseriozitate atât de clerici cât şi de publicul larg, aboslutizându-se nimicuri şi relativizându-se lucruri esenţiale.
Devine practic imposibilă unitatea creştină între catolici şi anglicani, după ce aceştia au transformat bisericile lor în nişte cluburi postmoderniste prin comparaţie cu care până şi circotecile „oculte” ale masonilor par serioase. Eu aştept să văd prima arhiepiscopeasă de Canterbury, care să fie şi lesbiană, cu trei soţii, şi „mistressă” bdsm atunci când nu e la jobul arhiepiscopal. Credeţi că e imposibil? Mai aşteptaţi un pic…
În sfârşit, a treia problemă ar fi cea a confortului confesional. De fapt niciun lider religios nu doreşte cu adevărat să se ajungă la pace între confesiunile creştine. În definitiv avem confesiuni întregi care s-au construit şi trăiesc doar din tensiuni interconfesionale. A fi anti-catolic, anti-ortodox, anti-baptist, anti-…. e de multe ori tocmai trăsătura definitorie a confesiunii respective.
Iar apoi ecumenismul acesta este „mişto” doar atunci când nu produce nimic. Conferinţe, simpozioane, seminarii pe toate meleagurile lumii, evenimente bine bugetate, şansa de a ecumeniza în marile hoteluri de 5 stele ale lumii şi de a degusta cocktailuri interconfesionale de mâncare şi băutură din cea mai bună- iată ecumenismul „profesionist” actual. De ce să opreşti un asemenea trai bun, rezolvând probleme sau măcar confruntându-te serios cu ele .

Găsirea unităţii nu se poate face însă într-o astfel de ipocrizie. Ea se face prin confruntarea cu Adevărul. O astfel de confruntare trebuie să fie critică mai ales cu tine însuţi şi apoi cu ceilalţi. Când pleci de pe poziţia fariseilor, crezând că stai cu şezutul pe Adevăr şi asta e suficient ca acel Adevăr să îţi cuprindă sufletul şi mintea, evident că vei vedea doar paiele din ochii aproapelui…
Însă genul acesta de confruntări sunt dureroase…. Aşa că se preferă ecumenismul de caviar ca şi anti-ecumenismul de cavernă (în ultimul excelează mai ales unii zeloţi ortodocşi). Sunt mult mai comode: ţin minţile odihnite şi ucid spiritul crezând că fac „lucrarea lui Dumnezeu”.

ecumenism