Din ciclul „Historia, magistra vitae”
Nici în timpul revoluţiei franceze, nici în timpul revoluţiei bolşevice, nici măcar în perioada restaurării regimului comunist din România, nu exista vreun val de simpatie faţă de vechile regimuri.
Toate acestea dăduseră faliment nu din pricina cine ştie cărei conspiraţii oculte ci mai ales corupţiei şi degradării lor interne.
Nu comuniştii au pus capăt democraţiei în România. Ea murise cu 8 ani înainte, după o lungă agonie pe care o numim acum, plini de indusă nostalgie, „perioada interbelică”.
Chiar credeţi că cineva plângea de milă politicienilor şi afaceriştilor care umpleau închisorile comuniste? O jurnalistă americancă prezentă la Bucureşti în 1940,povestea dubla uimire a afaceriştilor germani- veniţi să preia colonial România, şi a ţăranilor români, care descopereau că semnând contractele necinstite impuse de hegemonul german, ieşeau mai în câştig decât pe vremurile în care erau „stăpâni în ţara lor”.
Ei, nici acum nu avem motive să plângem şi să fim sentimentali faţă de majoritatea celor ridicaţi de procurori. Nici ei nu au plâns de dragul nostru atunci când au administrat treburile statului ca pe propria lor moşie, considerându-ne pe noi un soi de iobagi care pot fi amăgiţi că ar fi cetăţeni.
Pe de altă parte nu avem niciun motiv de bucurie.
Nu e niciun motiv de bucurie când eşuează democraţia. Pentru că nu există altă alternativă la democraţie decât dictatura.
Şi nu vreau să aud replica: „Dar asta e democraţie?” pentru că e o întrebare stupidă. Da. Asta e democraţie- toţi corupţii aceştia de vă bucuraţi imberb că îi vedeţi în cătuşe, au ajuns la putere şi la robinetul cu resurse prin votul vostru, în cel mai democratic mod.
Voi i-aţi pus acolo. Voi i-aţi întreţinut la putere, realegându-i de plictisitor de multe ori. Toţi „baronii locali” sunt legitimaţi prin vot- uneori cu procente fascinant de mari.
Franţuzul care privea ghilotinările din timpul iacobinismului era mai curat decât românul care priveşte cătuşele din această parodie iacobină (căci istoria se repetă de două ori, a doua oară parodic- spunea Marx completându-l corect pe Hegel). Pentru că franţuzul respectiv nu legitimase prin vot democratic pe cei pe care acum îi vedea scurtaţi de cap.
Poporul român se bucură însă stupid când vede ticăloşii pe care chiar el i-a girat prin vot, scoşi din joc nu de justiţie ci de….procurori.
Confuzia dintre justiţie şi procurori este tot o inepţie tipică mentalităţii iacobine- procurorul fiind considerat „acuzatorul public”- voce a poporului. O aiureală- procurorul este un funcţionar public, parte a unui organ represiv şi nedemocratic al Statului (în sensul în care procurorii nu sunt aleşi şi nu beneficiază de vreo legitimitate populară directă, ci doar cea a legii), deosebit de util bunului mers al justiţiei. Dar în momentul în care el este confundat cu justiţia, atunci nu numai că este util, dar devine pericolul numărul 1 pentru democraţie.
Însă acei ticăloşi arestaţi, aleşi democratic de popor, legitimaţi de acesta, sunt însă structurile legitime pentru funcţionarea Statului român- sunt celelalte puteri în Stat (legislativul, executivul) ce ar trebui să fie într-un echilibru şi într-o relaţie de control reciproc cu puterea judecătorească (justiţia).
Odată cu mania asta justiţiară, instituţiile democratice sunt distruse. Am văzut zilele trecute cum preşedintele ţării, premierul, lideri de partide, săreau pe Parlament pentru a îi contesta dreptul fundamental, garantat de Constituţie, de a fi suveran în deciziile sale. Semn că incompetenţa şi prostia lui Iohannis coabitează perfect cu calculele meschine ale lui Ponta şi ale liderilor de partide….
Păi dacă asta nu e încălcare flagrantă a legii, a Constituţiei şi atentat la democraţie, oare ce mai este?
Eu atât spun: fiţi atenţi, că nu este deloc ok ce se întâmplă, chiar dacă aveţi senzaţia că vi se face dreptate. Drumul spre Iad este podit cu bune intenţii…..