Începutul Triodului. Duminica vameşului şi a fariseului

Duminica aceasta intrăm într-o perioadă aparte a anului liturgic- timpul Triodului, perioadă mai intensă de pocăinţă, rugăciune şi de nevoinţă (intrăm în curând în cele 7 săptămâni ale Postului Mare).
E un timp dificil, dar şi o perioadă frumoasă din an- pentru că tot ce se întâmplă în biserici în această perioadă, rugăciunile specifice, cântările, atmosfera, sunt menite să ne scoată din ritmul şi din logica timpului normal, să ne forţeze să gândim cu o cugetare care nu este una pământească.
„Mintea cea mai presus de minte”- pe care ne îndeamnă Biserica să o dobândim, parcă prinde înţeles mai bun în această perioadă de punere a noastră în rost.

Timpul acesta este şi timpul pocăinţei, înţelese ca metanoia- întoarcere la ceea ce este cu adevărat al nostru (şi cu adevărat al nostru este conştiinţa că „dumnezei suntem toţi, fii ai Celui Preaînalt”, cum ne spune Psalmistul). Este timpul smeririi trupului şi înălţării cugetului către Dumnezeu.
Intrăm în Triod cu rememorarea evangheliei cu pilda rugăciunii vameşului, spre deosebire de cea a fariseului- lecţie de smerenie necesară pentru acest început de drum spiritual, drum în care trebuie să intrăm cu conştiinţa păcatelor noastre şi a felului nostru de a fi.
Dacă nu ne cercetăm adânc cugetul, dacă nu ne recunoaştem în faţa lui Dumnezeu limitele noastre şi păcatele noastre, atunci e imposibil să primim ajutorul Său, care, cum frumos spune o rugăciune (de la hirotonie) „pe cele neputincioase le vindecă si pe cele cu lipsă le împlineste.”

123394_duminica-vamesului-fariseului14

Zaheu Vameşul şi spontaneitatea lui Dumnezeu

„Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.”

Cu Evanghelia de duminica aceasta, rânduiala bizantină ne pregăteşte pentru timpul special în care vom intra odată cu duminica viitoare: perioada Triodului- timp special de pocăinţă, cercetare a cugetului şi întoarcere spre Dumnezeu, timp pregătitor pentru misterul pascal.
În această Evanghelie facem cunoştinţă cu un om bogat, având o meserie ce presupunea (şi încă presupune) îmbogăţire necinstită, dar şi colaborare cu oprimatorul propriului popor (evreii erau sub ocupaţie romană): Zaheu Vameşul.
Acesta află că Iisus urma să treacă prin Ierihon, cetatea sa, şi, curios fiind să vadă cine este acest predicator şi vindecător, se alătură mulţimii care îl aştepta. Însă fiind mic de înălţime, se urcă într-un sicomor şi îşi face acolo un soi de „lojă” teatrală ca să vadă „spectacolul credinţei”.
Câţi dintre noi nu facem la fel? Câţi nu merg la Liturghie doar la biserici unde se fac slujbe frumoase, liturghii arhiereşti cu toată pompa, coruri frumoase, sau pe unde sunt icoane făcătoare de minuni sau „preoţi cu har”, în speranţa că vor vedea sau vor auzi lucruri altfel de nevăzut şi de neauzit.
Însă cel care vrea să vadă se expune pe el însuşi să fie văzut. Urcat în sicomor, Zaheu este văzut de Mântuitorul, Cel ce cunoaşte inimile oamenilor. Cum îl vede, Hristos îl şi strigă:
„Zahee, coboară-te degrabă, că astăzi trebuie să rămân în casa ta.”
Vă daţi seama ce şocant trebuie să fi fost pentru Zaheu. El venise acolo să vadă un spectacol religios, cu niscaiva predică şi multe vindecări. Se aştepta să vadă vreun orb vindecat, vreun olog îndreptat, vreun lepros curăţat. Dar categoric nu se aştepta să fie tocmai el „victima” minunii Domnului.
Şi iată că Hristos, vindecătorul ologilor trupeşti, îl cunoaşte şi, sfidând Legea lui Moise, care nu permitea să stai în aceeaşi casă şi la aceeaşi masă cu necuraţi asemenea lui Zaheu (care avea o meserie necinstită), se autoinvită să fie oaspetele lui.
Dar vă daţi seama ce şocant lucru trebuie să fi fost şi pentru ucenicii şi mulţimea din jurul lui Iisus. Tocmai la Zaheu Vameşul şi-a găsit loc să fie primit în ospeţie?
Dumnezeu surprinde şi ne surprinde. Însă tot timpul ne surprinde plăcut şi plăcut. Căci iată că Hristos nu se invitase doar în casa lui Zaheu ci şi în sufletul acestuia. Spontan, fără să i-o ceară nimeni, Zaheu hotărăşte să pună capăt îmbogăţirii sale obţinute prin mijloace necinstite şi necurate:
„Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.”

Învăţătura pentru noi este simplă: să mergem la biserică, oricum, în orice condiţii şi chiar şi cu cele mai fistichii motivaţii. Dar să mergem cu inima deschisă. S-ar putea să avem o foarte mare surpriză, asemeni celei a lui Zaheu: să plecăm spre biserică cu o curiozitate şi să ne întoarcem acasă cu Dumnezeu :).

850zakhey

Duminica „vindecării celor 10 leproşi”

Duminica aceasta Biserica din Răsărit ne propune să medităm asupra naturii umane.
Zece leproşi, auzind că Iisus trece pe lângă satul lor, şi ştiind că Acesta poate să îi vindece, au cerut să îi ajute.
Odată vindecaţi, doar unul dintre ei, şi acela un străin de credinţa evreilor, s-a întors plin de recunoştinţă ca să mulţumească lui Iisus şi să dea slavă lui Dumnezeu.
Şi în zilele acestea bisericile noastre sunt pline full de oameni care cer ajutorul lui Dumnezeu pentru lucruri foarte serioase, pentru lucruri lipsite de importanţă ca şi pentru toate nimicurile. Vine sesiunea şi o să se plictisească preoţii de citit atâtea pomelnice şi acatiste în care se cerşeşte „ajutor la examene”.
O cercetare sociologică a cererilor credincioşilor care merg la biserici, ne-ar umple, foarte probabil, de amuzament şi de întristare. De ce întristare? Pentru că ar arăta limitele pragmatice ale credinţei noastre. Mulţi dintre noi nu cred în Dumnezeu ci într-un soi Prestator suprem de servicii.
Şi încă un Prestator de servicii la care apelăm doar când avem nevoie. Nu simţim nevoia să ne împrietenim cu medicul de pe ambulanţă când îl chemăm, nici cu salvamarul când ne ajută. Sau cu instalatorul, nu e aşa? Le cerem ajutorul, plătim taxa (în cazul nostru, bănuţul care însoţeşte acatistul) şi….gata. Unii dintre noi, cam 10 la sută, le şi mulţumesc :).
Relaţia cu Dumnezeu este ceva mai mult decât atât. Relaţia cu Dumnezeu este-sau ar trebui să fie, o relaţie personală. Miza ei nu este nici bunăstarea noastră în lumea aceasta, nici măcar sănătatea noastră. Miza ei este…..relaţia cu Dumnezeu. Căci da, provocarea Creştinismului aceasta este: să ne facem din Dumnezeu Prietenul, Fratele şi Tatăl nostru. Iar toate celelalte se vor adăuga nouă. Sau ni le putem obţine şi singuri- căci ne-a făcut Dumnezeu cu deşteptăciune.

'