Am pus cruce stângii româneşti. La propriu :)

Discutam cu o prietenă de pe Facebook despre stânga românească.
Am sărit repede peste PSD (care e cel mai de dreapta partid pe care şi-l poate permite România în acest moment) şi am vorbit de stânga autentică, gen „Critic Atac”.
Dacă îi priveşti pe intelectualii români care se declară radicali de stânga, poţi să stai liniştit: nicio revoluţie neobolşevică nu va tulbura apele (aţi remarcat? tot mai curate) ale Dâmboviţei.
Stânga asta radicală este cel mult în stare, în vreo polemică pe tema unei interpretări lacaniene a lui Zizek, să spargă vreo halbă în Dianei 4 (şi apoi să îşi ceară scuze de la conducere, pentru că totuşi patronatul de acolo sunt „tovarăşi de drum” care hidratează cu folos revoluţia). Dar mai mult, nu.
Însă România are nevoie de o entitate civică care să privească atent- şi nu cu lentile ideologice de neomarxisto-gramsciano- critpoleninisto-lacaniano-postanarhisto-zizekian, spre oameni şi nevoile lor concrete.
Acei oameni îi găsim, zic eu, nu în partide, nu pe terasele stângii intelectual-bachice, ci în biserici.
Misiunea socială a cultelor din România, făcută într-o discreţie evanghelică, care se manifestă de la nivelul solidarităţilor sociale de parohie până la mari proiecte, este singurul sprijin real pentru sărmanii acestui popor…
Şi cu aşa „stânga”, parcă aş vota şi eu…..

646x404

Sfânta şi Marea Luni

Am intrat în Săptămâna Mare- cea în care ne aducem aminte, comemorăm şi sărbătorim evenimentele care au marcat definitiv vieţile fiecăruia dintre noi şi istoria lumii acesteia.
Nu. Nu spun vorbe mari. Datorită evenimentelor din acea Săptămână mântuirea noastră a devenit posibilă. Şi chiar dacă nu credem acum în Dumnezeul lui Avraam, Isaac, Iacov, al lui Moise, Proorocilor; Apostolilor, Martirilor, Cuvioşilor, Ierarhilor şi tuturor Drepţilor din Vechiul Testament până în zilele noastre, Acesta există în ciuda necredinţei unora dintre noi şi ne vom întâlni toţi cu El.
Nici când vorbesc de istoria lumii acesteia nu spun vorbe mari: Creştinismul este credinţa care a schimbat la faţă întreaga lume, care a influenţat-o major, în toate aspectele sale şi pe toate meridianele sale.
Sfânta şi marea zi de Luni, întâia din această Săptămână, ne pune în faţa unui moment greu de rumegat de către minţile noastre.
Hristos, flămând, întâlneşte un smochin care nu avea niciun rod în el. Acest lucru nu este de mirare, pentru că, ne spune Evanghelistul Marcu, „nu era timpul smochinelor”. Cu toate acestea, Mântuitorul blestemă smochinul, care se usucă imediat.
Desigur, relatarea evanghelică, deşi este cu un smochin nu este despre smochini şi despre oameni.
Relatarea este una dură: Hristos pare nedrept- pedepseşte un smochin care nu rodise când nu îi era vremea. Însă de fapt El ne spune ceva: pentru Dumnezeu tot timpul trebuie să fie vreme.
Niciunul dintre noi nu poate să se ascundă de obligaţia de a îl sluji pe Dumnezeu în funcţie de anotimpuri şi de alte oportunităţi. Nu putem fi creştini doar acasă, pentru că „nu e timpul” să fim creştini la locul de muncă, atunci când suntem în spaţiul public sau atunci când ….facem politică.
A fi al lui Hristos şi a respecta poruncile Lui este un imperativ ce trebuie împlinit cu orice preţ. Chiar şi cu preţul de a lupta cu propria fire. Cei 147 de tineri ucişi pentru Hristos în Kenya acum patru zile, nu au gândit că „nu era timpul” să moară şi ca atare nu s-au apucat să le spună călăilor lor „Vrem să trăim chiar şi cu preţul de a fi musulmani”.
A fi creştin nu e nici opţional, nici cu pauze, nici cu mode, nici cu mofturi.
Şi mai găsim un îndemn puternic în Evanghelia amintirii acestei Zile sfinte:
„Adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, va fi aşa. Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi.”
Dacă vom merge cu Hristos, dacă vom avea curajul să ne asumăm credinţa până la capăt, să nu fim ca smochinul, atunci vom putea să mutăm munţii. Şi, mai ales, asemenea celor 147 de tineri ucişi în Kenya şi a zecilor de milioane de martiri creştini din ultimii 2000 de ani, vom cuceri Împărăţia Cerurilor, devenind cetăţeni ai ei.

adam_eve1

Zaheu Vameşul şi spontaneitatea lui Dumnezeu

„Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.”

Cu Evanghelia de duminica aceasta, rânduiala bizantină ne pregăteşte pentru timpul special în care vom intra odată cu duminica viitoare: perioada Triodului- timp special de pocăinţă, cercetare a cugetului şi întoarcere spre Dumnezeu, timp pregătitor pentru misterul pascal.
În această Evanghelie facem cunoştinţă cu un om bogat, având o meserie ce presupunea (şi încă presupune) îmbogăţire necinstită, dar şi colaborare cu oprimatorul propriului popor (evreii erau sub ocupaţie romană): Zaheu Vameşul.
Acesta află că Iisus urma să treacă prin Ierihon, cetatea sa, şi, curios fiind să vadă cine este acest predicator şi vindecător, se alătură mulţimii care îl aştepta. Însă fiind mic de înălţime, se urcă într-un sicomor şi îşi face acolo un soi de „lojă” teatrală ca să vadă „spectacolul credinţei”.
Câţi dintre noi nu facem la fel? Câţi nu merg la Liturghie doar la biserici unde se fac slujbe frumoase, liturghii arhiereşti cu toată pompa, coruri frumoase, sau pe unde sunt icoane făcătoare de minuni sau „preoţi cu har”, în speranţa că vor vedea sau vor auzi lucruri altfel de nevăzut şi de neauzit.
Însă cel care vrea să vadă se expune pe el însuşi să fie văzut. Urcat în sicomor, Zaheu este văzut de Mântuitorul, Cel ce cunoaşte inimile oamenilor. Cum îl vede, Hristos îl şi strigă:
„Zahee, coboară-te degrabă, că astăzi trebuie să rămân în casa ta.”
Vă daţi seama ce şocant trebuie să fi fost pentru Zaheu. El venise acolo să vadă un spectacol religios, cu niscaiva predică şi multe vindecări. Se aştepta să vadă vreun orb vindecat, vreun olog îndreptat, vreun lepros curăţat. Dar categoric nu se aştepta să fie tocmai el „victima” minunii Domnului.
Şi iată că Hristos, vindecătorul ologilor trupeşti, îl cunoaşte şi, sfidând Legea lui Moise, care nu permitea să stai în aceeaşi casă şi la aceeaşi masă cu necuraţi asemenea lui Zaheu (care avea o meserie necinstită), se autoinvită să fie oaspetele lui.
Dar vă daţi seama ce şocant lucru trebuie să fi fost şi pentru ucenicii şi mulţimea din jurul lui Iisus. Tocmai la Zaheu Vameşul şi-a găsit loc să fie primit în ospeţie?
Dumnezeu surprinde şi ne surprinde. Însă tot timpul ne surprinde plăcut şi plăcut. Căci iată că Hristos nu se invitase doar în casa lui Zaheu ci şi în sufletul acestuia. Spontan, fără să i-o ceară nimeni, Zaheu hotărăşte să pună capăt îmbogăţirii sale obţinute prin mijloace necinstite şi necurate:
„Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.”

Învăţătura pentru noi este simplă: să mergem la biserică, oricum, în orice condiţii şi chiar şi cu cele mai fistichii motivaţii. Dar să mergem cu inima deschisă. S-ar putea să avem o foarte mare surpriză, asemeni celei a lui Zaheu: să plecăm spre biserică cu o curiozitate şi să ne întoarcem acasă cu Dumnezeu :).

850zakhey

Duminica „vindecării celor 10 leproşi”

Duminica aceasta Biserica din Răsărit ne propune să medităm asupra naturii umane.
Zece leproşi, auzind că Iisus trece pe lângă satul lor, şi ştiind că Acesta poate să îi vindece, au cerut să îi ajute.
Odată vindecaţi, doar unul dintre ei, şi acela un străin de credinţa evreilor, s-a întors plin de recunoştinţă ca să mulţumească lui Iisus şi să dea slavă lui Dumnezeu.
Şi în zilele acestea bisericile noastre sunt pline full de oameni care cer ajutorul lui Dumnezeu pentru lucruri foarte serioase, pentru lucruri lipsite de importanţă ca şi pentru toate nimicurile. Vine sesiunea şi o să se plictisească preoţii de citit atâtea pomelnice şi acatiste în care se cerşeşte „ajutor la examene”.
O cercetare sociologică a cererilor credincioşilor care merg la biserici, ne-ar umple, foarte probabil, de amuzament şi de întristare. De ce întristare? Pentru că ar arăta limitele pragmatice ale credinţei noastre. Mulţi dintre noi nu cred în Dumnezeu ci într-un soi Prestator suprem de servicii.
Şi încă un Prestator de servicii la care apelăm doar când avem nevoie. Nu simţim nevoia să ne împrietenim cu medicul de pe ambulanţă când îl chemăm, nici cu salvamarul când ne ajută. Sau cu instalatorul, nu e aşa? Le cerem ajutorul, plătim taxa (în cazul nostru, bănuţul care însoţeşte acatistul) şi….gata. Unii dintre noi, cam 10 la sută, le şi mulţumesc :).
Relaţia cu Dumnezeu este ceva mai mult decât atât. Relaţia cu Dumnezeu este-sau ar trebui să fie, o relaţie personală. Miza ei nu este nici bunăstarea noastră în lumea aceasta, nici măcar sănătatea noastră. Miza ei este…..relaţia cu Dumnezeu. Căci da, provocarea Creştinismului aceasta este: să ne facem din Dumnezeu Prietenul, Fratele şi Tatăl nostru. Iar toate celelalte se vor adăuga nouă. Sau ni le putem obţine şi singuri- căci ne-a făcut Dumnezeu cu deşteptăciune.

'