Este Iisus Hristos un radical? Nu

De Paştile acesta am văzut o imagine cu Iisus alungând negustorii din Templu, mesajul fiind: „Serbează Paştile cum a vrut Iisus. Bate un bancher”. Tot în perioada aceasta am citit un articol despre Hristos al lui Vasile Ernu.
El se poate rezuma într-un singur paragraf:
„Nu, Isus Hristos e militant, radical, împotriva cărturarilor şi dregătorilor oricărei forme de Putere, care îşi construieşte noua împărăţie stând la masă cu curvele şi păcătoşii, cu săracii şi bolnavi şi ne învaţă că toţi suntem egali, că trebuie să dăruim şi să ne dăruim împreună şi să nu ne mai supunem orbeşte relaţiei stăpân- sclav. În noua ordine politică trebuie să fim fiinţe libere. Iar pentru a fi liberi trebuie să fim egali şi trebuie să ne eliberăm de orice formă de tiranie şi de dominaţie, ierarhie, supunere. Acesta este Isus Hristos cel din Evanghelii. Nu ascultaţi ce vă spun dregătorii şi cărturarii care fac sluj Puterii ci citiţi măcar de sărbători Evangheliile şi trăiţi nu în litera ci în spiritul ei.”

Desigur, Vasile Ernu nu ne spune o noutate. Pentru mulţi intelectuali necreştini, ca şi pentru mulţi intelectuali care se pretind creştini fără să se prindă că nu sunt, Iisus Hristos este un soi de revoluţionar, de nonconformist care dorea să răstoarne lumea şi visa la o rânduire comunistă.
Aceasta este însă o proiecţie străină de Evanghelii, străină de corpusul scrisorilor apostolice şi de orice izvor cu privire la Mântuitorul. Un soi de efort nefericit de a tuna o utopie eşuată- comunismul revoluţionar, dându-i o dimensiune hristică. Însă chiar acest efort confirmă faptul că Hristos, adversarul radicalilor încă de la începuturi, nu doar că nu a fost înfrânt, dar rămâne şi speranţa acestora că epava lor ideologică poate să mai fie salvată printr-o „creştinare”.

Iisus nu este deloc revoluţionar. El nu este nici măcar vreun radical. El nu vrea să schimbe rânduieli politice, nu vrea să revoluţioneze structuri sociale. Nu vrea nici să strice Legea lui Moise, ci doar să o împlinească.
Desigur, Iisus se întâlneşte cu prostituate, dar nu pentru a le gira depravarea ci pentru a le convinge să renunţe la degradanta lor meserie. Se întâlneşte cu păcătoşi, dar nu pentru a le spune „corect politic” că păcatele lor ar fi „normale” şi trebuiesc tolerate, ci pentru a îi convinge să renunţe la ele.
Desigur, Hristos alungă cu biciul schimbătorii de monede din Templu şi le dărâmă tarabele, dar şi explică de ce: pentru că ei comiteau un sacrilegiu având acele preocupări mundane în Locul cel Sfânt: Templul din Ierusalim, Casa Tatălui Său.
Spre enervarea zeloţilor- revoluţionarii acelor vremuri, Hristos „colaborează” cu ocupantul roman- vindecând trupeşte şi sufleteşte şi pe romani, dar şi pe colaboraţioniştii evrei ai acestora.
Desigur, Hristos ceartă pe farisei, saduchei şi cărturari- dar nu pentru că ar avea o doctrină greşită ci pentru că sunt ipocriţi, netrăind conform cu ea, pentru că sunt lipsiţi de înţelepciune în aplicarea rigorilor Legii, pentru că pierd esenţialul în forme sau pierd formele în esenţial.
Cât despre rânduieli politice, Hristos spune clar că trebuie să dăm Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. El nu îndeamnă niciun moment la revoltă politică, spune clar că sărăcia nu poate fi eradicată, este dezinteresat de emanciparea sclavilor şi evită cu desăvârşită înţelepciune orice provocare politică.
Deşi are toată puterea divină, nu se opune cu nimic legii romane care, din pricina acuzei mincinoase a Sanhedrinului, că s-ar fi opus Cezarului, îl condamnă la moarte.
De altfel este interesant că Iisus nu este ucis de sistem- cum se insinuează, ci de ticăloase şi mincinoase conspiraţii, de mişculaţii şi negocieri de noapte, de logici „revoluţionare”. Ce zice Caiafa? Decât să sufere poporul, mai bine să sufere un singur om- aceasta este logica din spatele condamnării. O logică foarte….revoluţionar sacrificială, nu? Şi Lenin explica că nu poţi hrăni poporul cu omletă fără să spargi nişte…ouă.
Sistemul însuşi a fost forţat să condamne pe Hristos, deşi- Evangheliile o spun foarte clar- Pilat nu găsise nicio vină care să merite pedepsirea lui Iisus..

În vremurile noastre Hristos ar plăti taxele şi impozitele, ar refuza să piardă vremea în dezbateri politice, ar fi complet indiferent la împărţirea pe partide şi ideologii a societăţii. Ar fi supărat foc pe saducheii şi fariseii din Biserică dar doar pentru că saducheii (duium pe la catolici şi protestanţi) relativizează Biserica în timp ce fariseii (înghesuiţi prin Bisericile Ortodoxe)o transformă într-un idol ucigaş al duhului.
Ar merge la prostituate pentru a le convinge să renunţe la prostituţie. Ar fi categoric împotriva pornografiei (nu a spus chiar El că cine doar priveşte cu poftă sexuală spre cineva a şi comis desfrâu în sufletul său?), homosexualităţii, încercând să convingă pe homosexuali să se vindece de boala lor şi să redevină oameni normali.
Desigur, nu ar arunca cu piatra după ei, aşa cum nu a făcut-o nici în secolul I, dar nu aţi găsi vreun cuvânt bun despre păcatele lor, aşa cum nu îl găsiţi în Evanghelii.
Ar fi adeptul moderaţiei, neîncrezător în mişcări sociale, conştient că este imposibilă echitatea socială. Ar aprecia orice donaţie pentru…:Catedrala Patriarhală aşa cum aprecia bănuţul văduvei depus de aceasta în vistieria Templului.
Desigur, Hristos ar fi din nou ucis. Dar tot sclavii ideologiilor revoluţionare l-ar ucide, tot cei cu mentalitate de conspiratori.
De altfel nu este nicio coincidenţă că toate ideologiile revoluţionare ale modernităţii au fost agresiv anti-creştine.

250px-Militant_atheist_Bolsheviks_firing_upon_a_Christian_Church_Procession_in_Astrakhan

Despre, credinţă, prietenia lui Dumnezeu şi despre învierea lui Lazăr

Pomenirea învierii lui Lazăr este unul din momentele cele mai impresionante pentru mine din toată viaţa Mântuitorului.

Iisus Hristos merge spre Ierusalim pentru a îşi împlini misiunea: aceea de a asuma păcatele şi nedreptăţile lumii şi de a muri pentru fiecare dintre noi.
Însă acest drum de o importanţă cosmică este „deturnat” de un sentiment pe care nu prea îl băgăm în seamă: cel al prieteniei.
Aflând că prietenul Său, Lazăr, este grav bolnav, Iisus se duce spre Betania, unde locuia acesta. Efectiv rânduiala cosmică a lucrurilor se supune dragostei de prieteni.
Aflând că este mort, Iisus, ne spune Evanghelistul Ioan, a plâns. Dumnezeu a plâns pentru un om care murise. Nu pentru că Dumnezeu nu ştia ce este viaţa după moarte, nu pentru că Dumnezeu s-ar teme de moarte, ci pentru că …pur şi simplu murise prietenul Său.
Hristos îl învie pe Lazăr, dar nu acest lucru este, zic eu, cel mai important. Stă în puterea lui Dumnezeu să dea viaţă, să omoare şi să învie. De ce ar fi învierea lui Lazăr vreun miracol care să ne lase muţi de uimire? Doar credem că Hristos este Dumnezeu, nu?

Însă sunt nişte cuvinte rostite de Mântuitorul cu această ocazie care, dimpreună cu uimitoarea lecţie a prieteniei, trebuie să se aşeze în minţile şi sufletele noastre:
„Iisus i-a zis: Fratele tău va învia.
Marta i-a zis: Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi.
Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.
Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?
Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume.”
Deci să nu uităm că cei care credem în Hristos, chiar de vom muri, vom trăi. Şi, desigur, să nu încetăm să obţinem prietenia lui Dumnezeu, făcându-ne asemenea lui Avraam, Lazăr, Apostolilor şi atâtor Sfinţi care au ajuns din robi prieteni ai Domnului.
INVIEREA_LUI_LAZAR

Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi?

Evanghelia ce se citeşte astăzi în ritul roman (bisericile romano-catolice) este cea a vindecării unui demonizat din Capernaum.
După Evanghelia lui Marcu, această întâlnire cu demonizatul este la prima predică publică a lui Iisus, în sinagoga din Capernaum. Deci este practic prima ieşire publică a Domnului, prima confruntare a lumii cu învăţătura lui Hristos.
Ce strigă demonizatul la Iisus?
„Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu.”
Dacă contemporaneitatea ar avea curaj, asta ar striga către Dumnezeu. Dar e mai puţin sinceră decât acel demonizat. E mult mai laşă- îşi bagă capul în pământ şi strigă: „Nu există Dumnezeu!”
Hristos a venit să piardă pe stăpânitorul acestei lumi. Menirea creştinilor este aceea de a spune nu acestui sistem de lucruri. Şi de aceea, strigătul lumii la fiecare întâlnire cu Creştinismul, chiar dacă de multe ori este mascat de politeţuri şi de diplomaţie, este unul de frică, duşmănie sau măcar de înstrăinare.

d8e698400a82ee328e185caa0f171104