Şi eu am trecut prin faza mea de fascinaţie faţă de ceea ce a însemnat România interbelică. Era aproape inevitabil, mai ales în anii 90, când redescoperirea lui Nae Ionescu şi Ţuţea, completarea golurilor de cunoaştere cu privire la Noica, Cioran, Eliade şi şarmul deloc discret al unui ortodoxism politic a la Nichifor Crainic, ne bântuiau minţile şi bibliotecile.

Însă adevărul istoric bate fanteziile, din păcate…. Interbelicul românesc a fost tot ce a putut fi mai rău pentru ţara asta.

În 1918 un miracol istoric- pe care numai Dumnezeu îl putea face, ne-a oferit România Mare- aproape toţi românii între aceleaşi graniţe.

Ce a făcut Dumnezeu, a fost stricat de oameni: politicieni corupţi, regi incompetenţi, tineri exaltaţi care au ales extremismul şi terorismul politic ca arme de luptă, o admiraţie tâmpă faţă de Occident (fie că era Occidentul democraţilor- Parisul, fie că era Occidentul fasciştilor- Roma şi mai apoi Berlinul), o Biserică incompetentă civic şi aservită întru totul intereselor politice.

Da. De la interbelici putem învăţa multe lecţii despre „aşa nu”, dar nu putem găsi modele. Decât, cel mult, modele de reuşită în exil (Eliade, Ionesco, Cioran).

Dar e un trecut spre care ne putem uita, dar pe care îl ignorăm cu multă nedreptate: este istoria deloc măreaţă, dar foarte înţeleaptă a conservatorilor români, de dinainte de primul război mondial: oameni ai prudenţei, ai coerenţei, ai lucidităţii.

Conservatorii români au pierdut meciul cu istoria. La fel ca toţi conservatorii din lume, de altfel. Istoria reţine doar exaltaţii, nu şi moderaţii fermi, nu înţelepciunea principială. Un glonte de revolver sună mai puternic în istorie decât o vorbă înţeleaptă- de asta istoria e „magistra vitae” doar dacă ştim să o citim.

Conservatorul nu este popular şi categoric nu e populist. Conservatorul este cel care a ştiut să atragă atenţia asupra prostiei liberale cu reforma agrară- care a rămas în istorie ca o „mare realizare”.

Care a fost realizarea? Transformarea marii proprietăţi ce putea să conteze în economie, în mici proprietăţi care să asigure subzistenţa unor familii?

Legarea de sate, prin iluzionarea că au pământ, a unor oameni care altfel ar fi trebuit- după rânduiala firească a lucrurilor, să meargă spre oraşe, să facă industrializarea ţării?

Trei sferturi din realizările liberale ale lui Cuza şi ale Brătienilor, pe care le celebrăm acum ca mari etape istorice, au fost formule ratate de modernizare, care au dus la eşecul prosperităţii României- o ţară de lumea a treia în perioada interbelică, dar şi la teribilul succes al comunizării ţării.

Conservatorismul a fost doctrina care propunea înţeleapta prudenţă- nu mari răsturnări şi reforme, ci dezvoltare organică, ţinându-se cont de ritmul natural al poporului nostru. Pragmatism versus idealism revoluţionar.

Asumarea identităţii reale, versus schizofrenia unei asumări a unei identităţi false – cum au făcut liberalii, legionarii şi naţionaliştii interbelici.

A fi conservator înseamnă fermitatea principiilor şi moderaţia faptelor. Înseamnă înţelepciunea şarpelui şi blândeţea porumbelului.

Din păcate, ţara noastră a păcătuit şi păcătuieşte prea mult condamnând tot timpul pe cei înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii, dar transformând în eroi- oficiali, sau „underground” (cum e cu legionarii şi criminalii de război ai lui Antonescu, acum) pe cei blânzi ca şerpii, dar deştepţi ca porumbeii…..