The End of Western Civilization (As We Know It)

Let us imagine that we travel through time to the 1950s occidental world. We step into a New York cafe, a London pub, or a Paris bistro, and we strike up a conversation with an average, intellectual, decently paid, Christian citizen – in other words, a classic representative of the medium class of its country. 

We would start describing to them how the future would look in January 2020 (before the pandemic). 

Let’s start by telling them that what they call ‘decency’ would be overcome and that clothing would be considered cool the more it would be damaged or foul. 

Let’s tell them the man of the future would think their politeness ‘overrated,’ that hypocrisy of egalitarianism would replace that of respect. 

Or that 70 years in the future, their descendants wouldn’t have the chance to smoke in a bar if they were to smoke regular cigarettes. But they would have the freedom to take drugs – sometimes legally, but most of the time, semi-legally (what police officer would now make a big deal when smelling ‘grass’?). 

They would find out that it is no longer trendy to be married to a woman. You can now live with her in a partnership. However, they would find out that it is now fashionable for homosexuals to marry and even adopt children. 

But we will tell them about what conservative values would look like in 2020. In 70 days, it would be ’a la mode’ to change your gender as per your wishes, and not necessarily through an operation. The government would accept your desire without asking too many questions – all to prevent discriminating against you, of course. 

They would also find out that churches would ‘evolve’ and would give up most of their ‘uncool’ doctrine. For example, some priests could be gay, and the story about Sodom and Gomorrah would be removed from the Bible. Some churches would allow women to be priests. Some might be lesbians and married to their girlfriends, but that would no longer be an obstacle in the way of them becoming bishops. 

They would also learn that universities would have given up their classic dogma just to make the ‘marginal’ ones feel privileged – who aren’t marginal without any reason. 

They would find out that the silliness that amuses them when reading the papers with regard to psychoanalysts would become not just ‘official science’ but would also be imposed through laws… that it would be impossible to do anything without the approval of a psychoanalyst. 

Moreover, they would learn that abortion would no longer be considered a crime. Instead, it would become a contraceptive method… that old and depressed people would be euthanized civilly, by request or depending on the severity of their disease. 

They would find out that all of the above aren’t just trifles. No!

All of them would be protected by law and imposed through censorship. 

While they would fear that their world and liberties would be threatened by the communist plague brought by the Soviets, they would have to be worried that in 2020, their freedom would be censored by political correctness, by authorities that would ensure that calling white ‘white’ and calling black ‘black’ does not happen—all of this under the spectrum of being accused of fascism or even communism. 

We would have so much to tell them… 

Let’s try and tell them that in February/March of 2020, the Western world would give up any trace of liberal democracy so as not to suffer from the flu. 

Do you think this 1950s individual would feel other than bemused by our musings? What decent person living in the 1950s would or could have imagined that 70 years into the future, logic and rationality would be replaced by desire and whim logic – and that illusions or dreams would be discriminated against by reality and consequently be censured? They would think that we, the ones telling them this, would merely be oddballs with a somewhat deranged imagination. 

In 70 years, the Western world, on the background of unparalleled economic development along with an intellectual frenzy that started in several artistic vernissage outlets, would conquer universities, the media, and then, the political class would decimate Christian civilization, Christian morals, and the common sense of being a Christian. But that rationality, logic, and coherence would be their weapons. 

Unfortunately, this frenzy would also have a bill to pay. 

A bill already noted in Scripture and by the Patron Saints:

Anthony the Great: A time is coming when men will go mad, and when they see someone who is not mad, they will attack him, saying, “You are mad; you are not like us.”  

Ce este neoliberalismul?

O marotă a discursului Dreptei este „comunismul”- termenul-stafie util pentru a cataloga şi calomnia în acelaşi timp adversarul.
O marotă a discursului Stângii este un alt cuvânt magic: „neoliberalismul”- eticheta pe care oamenii de stânga o lipesc pentru a îşi identifica adversarul. Mai folosesc şi un alt termen „magic”, la fel de „neo”-neoconservatorismul. Stânga radicală foloseşte şi eticheta de „fascist” sau „neofascist” pentru catalogarea adversarilor.

Ieri am pus întrebarea: „Ce este neoliberalismul”?
Am primit, exact aşa cum mă aşteptam, mai multe răspunsuri, unele radical diferite, altele substanţial diferite între ele, fluctuând de la definiţia libertarianismului la un totalitarism de tip „big brother”- deci acoperind toate posibilele opţiuni politice.
Mai demult am pus întrebarea „Ce este comunismul?”
Am primit, la fel, mai multe răspunsuri din care majoritatea ar fi determinat pe Marx, Engels şi Lenin să se întrebe dacă ei sunt comunişti sau nu.

Să mai aduc aminte de cât de contradictorii au fost răspunsurile la întrebări precum „Ce este dreapta?” sau „Ce este stânga?”, concepte mult mai generoase intelectual, dar şi ele acum în plină disoluţie.

Fenomenul nu este doar românesc. El este specific postmodernismului şi felului postmodern de a face politică. Ideile se diluează, ideologiile se amestecă, doctrinele îşi pierd substanţa, conceptele devin toate slabe, simple etichete, stickere, bune de lipit de amorul artei.
Eu nu vă ascund faptul că de fiecare datâ când sunt etichetat ca „neoliberal”, „neofascist”, „neoconservator” sau „comunist”, am un zâmbet, recunosc, superior, dar şi nostalgic: mi-ar fi plăcut să trăiesc în timpurile când aceste etichete asumau idei, aveau un conţinut intelectual clar, năşteau nişte pasiuni cu un conţinut.

Sfântul Maxim Mărturisitorul şi….postmodernii

Astăzi este pomenit un sfânt aparte: Maxim Mărturisitorul

Actualitatea lui mi se pare de-a dreptul zguduitoare.
Un simplu dar erudit călugăr din Bizanţul secolului al VII-lea, care a stat, uneori singur împotriva întregii ierarhii bisericeşti şi autorităţi politice bizantine, care a convins pe papa de la Roma de justeţea învăţăturii sale doctrinare, murind amândoi (atât papa Martin cât şi el) pentru adevărul de credinţă, reprezintă o lecţie ce nu trebuie uitată de creştinii din ziua de astăzi.
Din raţiuni relativiste, „ecumeniste”, de pace socială şi politică, se găsise o formulă teologică care să împace pe creştinii din Biserica cea una, catolică şi ortodoxă (ne aflăm cu multe secole înaintea schismei celei mari) cu creştinii monofiziţi, majoritari în Egipt.
Aceştia- monofiziţii- credeau că în persoana lui Iisus Hristos nu există decât o singură fire- cea dumnezeiască, în timp ce învăţătura pe care o mărturisim toţi ortodocşii şi catolicii (nu e aşa? :p) este aceea că în persoana Domnului se găsesc fără amestecare dar şi fără separare, atât firea dumnezeiască cât şi cea omenească.
Soluţia ar fi fost următoarea: sunt două firi în persoana Domnului, dar o singură voinţă- cea dumnezeiască. Această doctrină a rămas cunoscută ca erezia monotelită.
Cel care a spus un Nu! foarte hotărât şi clar explicat doctrinar al acestei soluţii de compromis străină de adevăr, a fost simplul călugăr Maxim, punându-şi liniştea şi viaţa în joc pentru apărarea adevărului de credinţă.
Omul contemporan fie ar râde în hohote de o astfel de subtilitate, fie s-ar revolta. Categoric, nu ar vedea ce este atât de „pe viaţă şi pe moarte” într-o chestiune care pare o chiţibuşeală intelectuală. Gândirea slabă şi împrăştiată a omului postmodern, controlat şi dependent de mentalitatea dictatorială a relativismului, ar vedea în bătălia teologică din timpul lui Maxim Mărturisitorul o formă inacceptabilă de fundamentalism religios, o manifestare plenară a incorectitudinii politice, o formă inadmisibilă de intoleranţă religioasă.

Lecţia lui Maxim peste timp nu este pentru omul postmodern ci pentru omul creştin. Acela trebuie să înveţe că adevărul credinţei nu se negociază cu niciun preţ: nici măcar cel al unei aşa-zise păci sociale.
Oricât de subtil ar fi adevărul respectiv, oricât de inofensiv sau neutru ar părea, el este mai important decât orice. Pentru că toate adevărurile acestea, oricât de mici ar părea ele, sunt fundamentele lumii noastre. Da. Nu le mai băgăm în seamă, aşa cum nu băgăm în seamă cimentul din fundaţiile caselor în care locuim.
Însă….niciodată nu e bine să îţi distrugi singur temelia, nu e aşa? Postmodernitatea asta face, din păcate.

sa

Postmodernitatea- dictatura libertăţii?

Recunosc că atentatele de la Paris m-au marcat la modul cel mai serios. Nu atât prin consecinţele lor dramatice, cât prin revelaţia pe care mi-au prilejuit-o: (post)modernitatea este dispusă să plătească orice preţ pentru libertate. Chiar şi preţul adevărului.
Desigur, nu trebuia să văd o lume întreagă identificându-se cu o revistă scabroasă, care şi-a făcut de 40 de ani misiunea de a lovi într-un mod fetid în toate credinţele religioase şi în valorile tradiţionale.
Nu trebuia decât să deschid orice revistă pentru a vedea că trăiesc într-o lume în care a fi „bărbat” sau „femeie” nu mai ţine de biologie ci de opţiunea personală, în care termenii fundamentali ai societăţii (familie, toleranţă, corectitudine, morală, normă, lege) sunt definiţi şi redefiniţi după placul unei mode sau a alteia. Că singura infracţiune cu adevărat gravă în această bravă lume nouă este aceea de a avea adevăruri, credinţe şi valori în faţa cărora libertatea trebuie să se plece.

Secole de-a rândul dezbaterea care a generat modernitatea a fost cea în jurul libertăţii şi limitelor sale. Această dezbatere a opus pe liberalii clasici, conservatorilor creştini, într-un război intelectual ale cărui standarde depăşesc cu mult potenţele culturale ale postmodernităţii în care trăim.
Triumful a fost cel al liberalilor. Biserica Catolică a fost obligată să dea înapoi şi avertismentele apocaliptice ale papilor din veacurile XVIII-XIX şi început de secol XX, care arătau că o libertate de cugetare a minţilor care nu sunt deja bine utilate doctrinar şi moral, nu va declanşa decât răul, au fost date uitării.
De altfel nimeni nu se aştepta ca modernitatea să eşueze în postmodernitate. Nici cele mai revoltate şi libertine minţi ale modernităţii, un Marx, un Nietzsche, un Freud, nu şi-ar fi putut imagina evoluţia lucrurilor, aşa cum a avut ea loc după anii 60 ai secolului trecut. Aceasta pentru că, oricât de revoluţionari ar fi fost, oricât de revoltaţi pe sistem, gânditorii contestatari ai modernităţii erau nişte oameni cu înalte standarde de educaţie şi de moralitate- în toată imoralitatea lor.
Or revoluţia care a cuprins lumea modernă în anii 60 şi-a devorat părinţii. Oameni fără alte însuşiri decât dorinţa de a fi liberi, au preluat controlul asupra lumii şi i-au dat direcţiile, într-o sarabandă groaznică fără niciun viitor.
După groaznicul an 1968, modernitatea a alunecat în postmodernitate.
Nu este un termen nepotrivit acela de postmodernitate pentru ceea ce se întâmplă. El arată inclusiv limitele intelectuale ale lumii noastre, incapabilă să mai vadă un ţel pentru umanitate (un ţel care ar fi dat un nume), dar şi ieşirea acestei lumi din chiar ideea de modernitate.
Haosul a cuprins lumea. Valorile au fost toate bulversate, rădăcinile au fost tăiate, totul a fost caricaturizat, lumea a pornit pe derdeluş spre o dictatură care are ca scop zdrobirea oricărei forme de gândire tare, cu conţinut, oricărei credinţe ferme, oricărei valori care nu se supune batjocurii şi caricaturizării.
Umanitatea a trecut din maturitate în…..adolescenţă. Vom da în mintea copiilor?

Postmodernism