Despre viață și moarte

Ieri, printre ”picăturile” drumeției prin pădure, am purtat- online și offline- o discuție despre sinucidere și despre moarte, în general.

Un articol despre o tânără olandeză care a primit  acceptul de a se sinucide din pricina unei depresii cronicizate m-a făcut să dau o replică online și să încep o conversație ”in real life” pe acest subiect dificil.

De ce?

Fusesem pur și simplu iritat de replicile autosuficiente (de genul celor pe care le tot scrisesem și eu anii trecuți) pe acest subiect: eutanasia medicală este ceva din oficiu rău iar oamenii care o cer sunt niște ”lași”, care ”nu luptă”, etc..  Nu doar că nu mai împărtășesc această viziune, dar îmi dau seama și de falsitatea și ipocrizia ei creștină.

Discuția nu trebuie să fie despre sinucidere, mi-am dat seama, cât despre moarte și despre agățarea disperată de viață, cu orice preț.

Evident, toți vrem să trăim. Însă nu este dificil să ne prindem că singura certitudine din viața noastră este aceea că vom muri. Restul ține de credință, posibilități și de probabilități.  Nu știu dacă voi reuși să fac ceea ce mi-am propus să fac peste o oră (dar e probabil să plec spre biserică, cum mi-am plănuit), nu știu cum voi fi diseară, dar e posibil să am chef să beau un pahar de vin, cred că după slujba de Paști voi merge la o șaorma cu prieteni dragi… Singurul lucru cu adevărat sigur este acela că la un moment dat voi muri. Iar experiența aceasta finală o vor avea toate ființele vii din jurul meu (oameni, animale, plante).

Ce facem noi?

Ne blocăm în fața gândului morții și transformăm viața într-un soi de scop disperat în sine.

Pur și simplu refuzăm moartea (de parcă am putea să o facem), ba chiar o ….condamnăm, o marginalizăm, în loc să ne-o facem, pe cât posibil, prietenă.

A evita moartea a devenit un soi de scop în sine.

Și dacă în miile sale de ani de istorie, umanitatea nu a putut evita eficient pentru mult timp moartea, modernitatea a obținut niște rezultate bune.

În ultima 100 de ani, doar, medicina, știința și tehnologia au evoluat cu un singur scop: să ne trăim cât mai „plenar” și cât mai lung viețile. Și, indubitabil, ne-a reușit lucrul acesta.

Dar am învins moartea? Nu. Ca în ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, propria moarte ne așteaptă cu răbdare, mai ales că știe că deși ne-am prelungit viețile noastre extravagant de mult, deși trăim în veritabile bule medicale și cosmetice care să ne dea iluzia nemuririi și tinereții, la un moment dat vom ceda și vom veni la ea.

Pentru că, acesta este secretul, omul nu este nemuritor și moartea, deși ne sperie, ne poate fi un prieten foarte bun.

Dacă nu ar fi moartea, lumea aceasta ar arăta ca un Iad. Doar finitudinea noastră ne permite să fim oameni și nu demoni. Și nu e dificil să vedem de ce cruzime este în stare natura umană, așa muritoare, cum este ea.

La fel, moartea este un liman, un alean spre care mergem, ideal împăcați, de cele mai multe ori timorați, după o viață care obosește.

Căci viața obosește.

Iar prelungirea ei nenaturală este și mai obositoare. A fugi de moarte presupune, deci, un preț.

De aceea nu este o întâmplare că, în ciuda războaielor din toată lumea, numărul celor care aleg sinuciderea este mai mare decât al victimelor războiului (un paradox al modernității și al prosperității).  De aceea nu este o întâmplare că tocmai în societățile cele mai prospere, sinuciderea este o opțiune la care se apelează mai des.

Adevărul, știu, neplăcut, este acela că majoritatea dintre noi nu ar trebui să trăiască cât trăim.  În alte epoci, majoritatea am fi sfârșit viețile în primii ani de după naștere sau până la 30- 40 de ani.

Însă acum trăim. Acest lucru duce, ca în cazul lui Bilbo Baggins, dacă mai țineți minte cartea sau filmul, la un sentiment tot mai acut de înstrăinare.

Suntem obligați să trăim experiențe pe care nimeni altul din istoria de până la noi nu le-a mai trăit. Suntem epuizați, storși, de această lume prelungită agonic, în care trăim.

Majoritatea suntem prea speriați de moarte, încă, ca să avem curajul sinuciderii. Și atunci ne refugiem în diverse forme de anestezie care să ne ajute să ne trăim lungile vieți.

Un segment important din populația civilizată a lumii trăiește într-o depresie continuă, anesteziată de telenovele și seriale care ne ajută să ne treacă timpul cu poveștile altora.
Ați remarcat, cred, triumful serialelor. Practic, un om, dacă ar avea curajul introspecției, descoperă că a ”pierdut” (cumulat) zile întregi, săptămâni întregi din viața lui doar privind la poveștile imaginare ale altora.

De ce am pus ghilimele la ”pierdut”? Pentru că de fapt nu am fi trăit altfel acele săptămâni și viața noastră, deși nu a avut un sens, de exemplu, că am stat 75 de ore privind Game of Thrones. Adevărul dramatic e acela că viața noastră ar fi fost mai searbădă, dacă NU am fi stat 75 de ore să ne uităm la serialul acela.

Alții beau. Băutul este și el un anestezic care nu este împotriva morții ci…al vieții.

Alții- tot mai mulți- se droghează. Și aceasta este o anestezie și o evadare din viață.

Alții se refugiază în „salvarea” altora.

De altfel, a ”salva” a devenit un soi de obsesie a modernității.

În toamnă discutam cu o prietenă psihiatru despre exact acest subiect. Fusesem de-a dreptul oripilat după ce văzusem reacția oficială (medici, polițiști, sistem) după o tentativă de sinucidere.  Persoana respectivă a fost tratată mai rău ca un infractor de drept comun. Pur și simplu drepturile sale se suspendaseră iar acțiunea de ”salvare” și tratament a fost o succesiune de abuzuri și stupidități.

Dar nu numai sinucigașul este „salvat”. 

Există un soi de obligație morală auto-indusă de a prelungi agoniile doar de frica morții. Oameni sunt ținuți în stări vegetative sau într-un soi de anestezie continuă, doar pentru satisfacția că le-am ”învins” moartea. Tragică și tembelă victorie….

Morala noastră nu poate concepe că moartea nu doar că nu poate fi învinsă, ci că sunt victorii ce nu trebuie obținute, căci prețul lor este de fapt dureros de mare.

Acum revin la cazul tinerei olandeze de 29 de ani care a decis să se eutanasieze.  Suferă de o depresie severă cronică. Viața ei este/a fost funcțională doar în măsura în care își fac, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, efectul pastilele.

Verdictul medical a fost dur: să nu își facă iluzia că va fi ”normală”. Brusc, trăind într-o țară cu o speranță de viață ridicată și în creștere, fata a conștientizat că viața ei va fi lungă și nefericită, cu singura speranță că vor apărea droguri mai puternice și mai eficiente care să îi inhibe temporar depresia.

Desigur, putea să aleagă să înfrunte această viață. Însă până la 29 de ani își dăduse deja seama că nu poate: nu a putut să termine studiile din pricina depresiei, nu și-a putut găsi un loc de muncă, nu a putut să își găsească o cărare care să îi permită să fie funcționabilă în suferința ei.

Dacă ar fi făcut-o, ar fi continuat să aleagă să trăiască ca….majoritatea dintre noi, într-o noapte lungă și gri (o, de ar fi neagră!), întreruptă de mici escapade în lumină.

Boala ei a fost/ prea crudă ca să îi permită ”luminișuri”.

Același lucru este valabil și cu suferinzii de alte boli, degenerative sau terminale. Mulți dintre ei sunt blocați într-o stupidă și inutilă suferință de diverse teorii moraliste creștine cum că sinuciderea este cel mai grav păcat, că moartea trebuie evitată cu orice preț.

Dar sunt aceste teorii moraliste creștine chiar creștine?

Ce suntem noi creștinii? Popor al credinței în înviere.

Dar e posibilă învierea fără moarte?

”Acolo unde nu intră moartea, nu poate intra și învierea”, spunea odată părintele Ioan Buga, sintetizând teologia creștină.  Și adevărul dramatic este că de multe ori împiedicăm învierea crezând că învingem moartea prin menținerea unui surogat de viață în priză…..