Categorie: Portrete

Cine a fost principele Gabriel Bethlen pe care îl onorează azi președintele Ungariei în insultele ”patrioților” români?

Istoria românilor a devenit cenușăreasa în programa școlară. Dar nici pe vremea când era predată cu multe ore, nu stătea mai bine, pentru că nu era predată ca istorie, ci ca un soi de narațiune menită să satisfacă niște ego-uri sau mofturi ideologice și patriotice…. De asta, nu e de întâmplare că principele Transilvaniei Gabriel Bethlen este un mare necunoscut atât pentru tinerii de acum, care abia de mai învață câte ceva la istorie, cât și de tinerii de ieri, care au învățat la istorie preponderent basme propagandistice.

Gabriel Bethlen, care a trăit între 1580 și 1629, a domnit între 1613 și 1629 peste Transilvania.

De ce e atât de important încât lângă președintele Ungariei ar fi trebuit să fie astăzi și președintele României la inaugurarea bustului său, și nu un senator PSD mai tâmp, dar ”patriot” care să facă circ și să ne facă de râs?

Să luăm ce e mai important: Gabriel Bethlen este primul (și singurul până la 1848) principe al uneia dintre cele trei voievodate care a înțeles visul lui Mihai Viteazul.

Gabriel Bethlen a dorit să unească cele trei voievodate sub numele Regatul Daciei, cu capitala la Alba Iulia. A negociat cam toată viața cu otomanii și puterile occidentale un astfel de proiect- nesusținut însă de nimeni (nici măcar de vecinii valahi și moldoveni).

O să spuneți că chiar și așa, nu se face pentru că ….Bethlen nu era etnic român. Hai să mai vedem o surpriză istorică: nici Mihai Viteazul nu era. Era, cel puțin pe jumătate, grec.

Dar Gabriel Bethlen, care era reformat (calvin) a încurajat și educația. Inclusiv pentru români. De asemenea, a scutit de anumite taxe pe preoții ortodocși români. De fapt toată politica sa religioasă a stat sub semnul toleranței și educației.

Datorită lui, copiii iobagilor au primit dreptul de a merge la școală, ba chiar au fost încurajați cu burse. A întemeiat și o Academie la Alba Iulia (iezuiții, deci rivali catolici, aveau deja un Colegiu la Cluj).

Tot el a eliberat țiganii din Transilvania din robie. De asta ei se numesc și acum ”gabori”- ca semn de recunoștință istorică.

Dar bine că acum niște români proști, dar ajunși senatori, diplomați, mă rog, trădători de țară, încearcă să masturbeze și ei ceva ”patriotic” jignind memoria unui mare principe al Transilvaniei, dar dând și o copită geopolitică Ungariei, care nu este precum România, clientă devotată și pasională a bordelului euro-atlantic….

Slujirea pură

Liiceanu nu a greșit când a spus că doamna Kovesi este ”slujirea pură”.
Doamna Kovesi face parte dintr-o categorie aparte de oameni: cei mai periculoși. E vorba de oamenii care nu mai investesc în umanitatea lor pentru că au o misiune, o fișă a jobului, o vocație profesională și se dedică ei.
Doamna Kovesi este ”slujirea pură” în aceeași măsură în care Adolf Eichmann, Leon Troțki, Buharin, au fost slujirea pură.
Biografia doamnei Kovesi este de o tristețe deprimantă. Nu îi place nimic din ”frivolitățile” femeiești. Se îmbracă fără gust, nu se îngrijește, nu e pasionată de shopping. Nu strânge banii nici pentru copii, nici pentru mama bolnavă. Nu știm să locuiască într-o vilă și e probabil ca zvonul conform căruia stă într-un apartament să fie adevărate.
Nu avem imagini cu ea în vreo vacanță, nici măcar din Bulgaria, ce să mai vorbim de exotica Grecie, că nici nu îndrăznim să credem că doamna Kovesi ar putea merge în Caraibe din alt motiv decât arestarea unor oameni.
Viața ei sentimentală pare tot în interes de serviciu. Un amor la ordin (pentru Ghiță) cu un acoperit devenit apoi ținta ei predilectă.
Alte mondenități? O petrecere cu lăutari într-un obiectiv al SRI, un ignat într-un alt sediu secret al serviciilor, o duminică petrecută pentru a pune la cale niște alegeri în sufrageria spațioasă a unui general….
Mici bucurii ale vieții? Tot ce putem afla e că doamna Kovesi chiar trăiește o plăcere în munca ei și o satisfacție quasi-erotică în arestarea unor oameni. Iar perspectiva că și-ar putea pierde jobul e o dramă în sine…
Doamna Kovesi este un om nefericit. Cei care țin cu adevărat la ea ar trebui să îi dorească (cât mai are timp) să se bucure de frivolitate, de bani, să păcătuiască. Da. Să păcătuiască.
În Rai intră păcătoșii convertiți. Dar sigur nu intră virtuoșii robotizați. Nu de alta, dar nu au cum să se bucure de Paradis pentru că….pur și simplu nu mai știu să se bucure. Și nici măcar nu pot conștientiza răul pe care îl fac…
kovesi-1

ILD

Ăia de la În Linie Dreaptă au o grămadă de cititori. Între ei sunt și oameni care sunt duși de cap ca și sectanții fascistoizi care au site-ul, dar cei mai mulți sunt oameni de bună credință, din care unii ajung să creadă că amestecul acela de ură, răutate, neoconservatorism, rusofobie și filo-americanism pornografic ar fi ceva ok.
 
Multă lume și-a făcut o imagine teribilă despre mine, din pricina campaniei de calomnie dusă de cei de la În Linie Dreaptă contra mea. Același lucru e valabil și pentru mulți alții.
 
Multă lume m-a întrebat de-a lungul anilor de ce nu îi dau în judecată, de ce nu le răspund.
Răspunsul meu a fost și este același: adevărul este ca uleiul- se va ridica la suprafață, oricâtă apă va fi turnată peste ca să se încerce scufundarea lui. De aceea tot ce trebuie făcut este să aștepți. Nu e ușor nici să aștepți, dar e cel mai eficient….
 
Și sunt deja oameni care inițial credeau că Duca e un spion rus, o jigodie, un iudă vândut rușilor, comuniștilor și extratereștrilor, un legionaro- comunisto- sionisto- blabla, doar pentru că așa citiseră în ÎLD.
Acum s-au prins că eu sunt un om liber, care ca orice om liber greșește, are dubii, are retractări și repoziționări.
În schimb cei de la ÎLD sunt o sectă care adună într-un mod paradoxal ce e mai rău din conservatorism și ce e mai rău din comunism (dar a avut presă bună pentru că a fost anti-stalinist): troțkismul.
Cei de la ÎLD sunt un caz de manual de sectarism fanatic, de sclavi ai unei ideologii, de prizonieri ai propriilor lor iluzii ideologice.
Sunt niște oameni nefericiți, unii dintre ei cu un trecut marcat de închisorile comuniste, cu cariere politice ratate în postcomunism, frustrați și resentimentari, foarte asemănători lui Lev Troțki din anii exilului: fanatizați de propria lor ratare, convinși de adevărurile lor tocmai din cauza eșecurilor acestora….
 
Nu sunt creștini, pentru că le lipsește tocmai chestia aia care definește creștinismul: iubirea. Ei nu pot să iubească decât în cadrul organizat al sectei lor. Exact ca în Komintern. 
 
 
Nu am făcut nimic ca să demonstrez aceste lucruri: și le-au demonstrat singuri în fața propriilor lor cititori, pe care i-au repezit/jignit/blocat doar că nu aveau aceleași păreri cu ei. Au văzut că ei nu evoluează, nu își schimbă părerile, nu au nuanțe. Au niște dogme transformate în lozinci pe care le ascultă obedienți și le apară fanatic și neargumentat.
 
Și prin Coaliția pentru Familie erau oameni care îi admirau sau măcar îi simpatizau. Acum văd cum ÎLD e dispus să boicoteze referendumul pentru familie dacă CpF nu se dezice cu mânie proletară de oameni, site-uri și organizații pe care câinii lor le-au mirosit ca fiind „dughiniste”, ”putiniste”, rusești.
 
Mai simplu: e ca în Evanghelie, vedeți pomul după roadele sale. Iar roadele ÎLD duhnesc toate a răutate și a ură.

mar-stricat

Ziua Mamei, nu ziua femeii

Ține de specificul nostru: de a îmblânzi și chiar transforma prostiile ideologice. Nu știu ce o să reușească românilor să facă din corectitudine politică, sau din prostiile numite gender studies, de exemplu, dar astăzi, din prostia socialistă a ”Zilei Internaționale a Femeii”, noi, românii, am ajuns să serbăm cu totul altceva: pe mamele noastre.
Cu tot respectul pentru soții, iubite și…amante: cea mai importantă femeie din viața cuiva (bărbat sau femeie) este mama.
Iar mama mea, ca să o dau pe ”coarda subiectivă”, este chiar o femeie wow, care de la un moment dat m-a înțeles și mă înțelege mai bine (inclusiv spre surprinderea mea) decât oameni de la care chiar mă așteptam să o facă.
În relația mea cu părinții mei, și mai ales cu mama mea, maturitatea a fost cea care a consolidat-o. De câțiva ani între mine și mama mea nu mai e doar o relație mamă- fiu, ci și o prietenie și o complicitate pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu, îi mulțumesc și ei.
Tot azi mă gândesc la cea mai nebună în sens fain, femeie de am cunoscut-o și care ne-a marcat atât pe mama mea cât și pe mine: Bica (nu vă gândiți la prostii cu Costa Rica 🙂) ): bunica mea care m-a crescut în primii 7 ani de viață. Și care ne-a și părăsit pentru Domnul într-un început de martie acum câțiva ani.

Ca un făcut, o mică fotografie cu bunica mea în tinerețe se găsește de câteva zile pe biroul meu, între diversele lucruri mărunte împrăștiate pe acolo. O pun deoparte? Tot mă ciocnesc de ea. Cum mama mea nu vrea poze pe internet, o să îi pun doar poza bunicii mele.
La Mulți Ani! pe pământ mamei mele și O eternitate! în Ceruri bunicii mele.

Bica

Violeta Barbu

Pe doamna Violeta Barbu, deși soția profesorului meu coordonator de la masterat și doctorat, Daniel Barbu, am întâlnit-o prima dată la câțiva ani după susținerea doctoratului meu. Contextul nu a fost unul prietenos: eram la o conferință în București și doamna Barbu s-a nimerit în panelul în care îmi susțineam prezentarea (despre caracterul evolutiv al doctrinei socială a Bisericii Catolice). Nu a fost deloc comod pentru mine, trebuie să recunosc.
După aceea ne-am mai întâlnit pe la biserică, unde ne salutam și atât.
 
Anul trecut, în vară, un context de împrejurări a făcut ca unii dintre cei ce ne-am format intelectual pe lângă Daniel Barbu să reluăm legăturile cu acesta și să intrăm într-un soi de poveste în care preocuparea față de viața spirituală să însoțească ba chiar să aibă prioritate față de viața culturală.
Așa am ajuns să o cunosc pe doamna Barbu mai bine. Și să descopăr că preocupările sale ca istoric îmi ofereau mie posibilitatea unor lămuriri pentru dilemele mele de teolog preocupat de ce e aceea Biserică.
Invitați la masă la familia Barbu am petrecut seri lungi în discuții despre cum s-au născut confesiunile creștine, despre Kiril Lukaris, calvinul pe care ortodocșii îl cinstesc ca sfânt, despre indulgențele din lumea ortodoxă, despre familii boierești, dar și despre viața creștină.
În ianuarie am pornit o adevărată aventură în căutarea celei mai importante cărți scrise de Violeta Barbu: ”Purgatoriul misionarilor”, apărut la editura Academiei acum câțiva ani. Nu am vrut să cer cartea doamnei Barbu și pentru asta m-am adresat unei prietene de pe Facebook, Alina Bianca, care m-a ajutat să găsesc un ultim exemplar prin depozite, căci nu e ușor să găsești cărți publicate de către Academia română….
Țin minte și acum cât de încântat am fost când am găsit-o și am început să o citesc. Am tot adunat o grămadă de chestiuni pe care speram să le discut cu doamna Barbu la următoarea noastră întâlnire. Însă următoarea întâlnire va fi, sper, în Ceruri….
 
Acum o săptămână am aflat însă că doamna Barbu este victima unui cancer galopant și deosebit de violent și că zilele sale sunt numărate….
Astăzi, doamna Barbu a plecat dintre noi și s-a întors la Casa Tatălui pe care l-a slujit ca o bună creștină toată viața.
Dumnezeu să o ierte și să o odihnească în pace. Și să întărească în credință pe Daniel și pe copiii lor…

Violeta Barbu

Paul Hitter

M-am tot certat și împăcat cu amicul Paul Hitter. Din punctul meu de vedere este prea impulsiv, prea agresiv. Plus că are și talentul de a cădea înspre extreme.
Dar așa e el: artist. Iar artiștii nu sunt nici doctrinari, nici nu pot fi monumente de moderație.
E un artist foarte bun și foarte postmodern. Arta lui ar putea fi încadrată într-un soi de postmodernism balcanic, curent în care se regăsește cu Bregovic, Kusturica, Harry Tavitian și atâția alți artiști din diverse domenii pe care i-a luat ”duhul locului” (adică al Balcanilor) și i-a pus la treabă.
Aici, în Balcani, lucrurile sunt tot timpul diferite față de restul lumii. Aici ideologiile mor (uneori chiar mor de râs), relativismele se sparg ca niște valuri de stânci.
E drept, aici avem și talentul de a ne sparge capetele înainte sau după ce ne-am sărutat cu lacrimi pline de dragoste prietenească la un pahar de tărie sau de vin…
Cu bune și cu rele suntem aparte. Iar acest aparte îl vezi în opera lui Paul Hitter.
 
Acum aflu că Paul este pus sub embargo de către geambașii din artă. Motivul este evident: Paul, deși artist ca și ei, deși cu studii pe afară lla școlile de artă atât de ideologizate de acum, nu are duhul lor: nu crede că a fi nonconformist trebuie să presupună să înghiți orice rahat ideologic cu polonicul, nu crede că arta e un moft și o justificare pentru neputințele omenești, nu acceptă să spună culorii maro, ”alb imaculat”.
Din păcate îmi e greu să îi spun lui Paul: ”stai liniștit că va trece”. Mediul artistic este atât de infestat de holera (că aia e boala care se lasă cu diaree- deci cea mai potrivită ca exemplificare) corectitudinii politice încât e greu de crezut ca Paul să fie receptat la justa lui valoare prea curând.
Dar îi spun lui Paul Hitter doar că sunt alături de el și de frumoasa lui familie și sper din toată inima că toată aceasta nebunie îl va face înțelept ca șerpii și blând ca porumbeii, cum ne îndeamnă un alt nonconformist sub embargo: Iisus Hristos.
Căci nici extrema cealaltă nu e bună, dragă Paul :).
Paul 2

Odihnește-te în pace, Măria ta!

Trebuie să fim stane de piatră să spunem că nu ne-a impresionat înmormântarea regelui Mihai. Niciunui rege al României nu i s-au asigurat funeralii naționale precum cele organizate pentru regele Mihai de către….republică.

Cât despre popor, acesta îl iubește pe Mihai, acest lucru s-a văzut în aceste zile când coada la rege a egalat cozile la moaștele marilor sfinți iubiți de către poporul român dreptcredincios iar mulțimile prezente la funeralii au arătat că Mihai nu ne-a fost indiferent.

Și nu, nu e vorba de sentimente monarhiste aici. Foarte probabil, bună parte din participanții la funeralii erau republicani sau oricum nu ar vota pentru o restaurație a monarhiei de dragul fiicei sau nepotului regelui Mihai.

A monarhiștii au fost (cum era și de așteptat) împărțiți în tabere, pregătindu-se de războiul ce va urma în familia regelui Mihai. Deja sunt ”margaretiști”, ”nicolaiști” și mult mai puținii (mă număr printre ei) monarhiști legaliști, care vrem respectarea succesiunii și nu a dorințelor nu știm cum obținute de la regele Mihai în anii senectuții sale.

Însă toți l-am simțit cumva pe rege aproape zilele acestea. Dar niciunul nu știa precis cum și de ce.

Televiziunile s-au întrecut într-un soi de omagii și exerciții de idolatrie menite să justifice starea de spirit pe care o simțeam mai toți. Dar părerea mea este că toate au eșuat.
Ele vorbeau despre un rege mare, eroic, curajos, care s-a bătut cu ticălosul său tată, cu fasciștii, cu comuniștii, cu neocomuniștii și ne-a adus la limanul unui paradis euro-atlantic. Și când să se bată și cu corupții, a murit prematur, la vârsta de 96 de ani.
Dar…
Dar de fapt noi am simțit neliniștea și tristețea despărțirii de bătrânul nostru monarh pentru că era de-al nostru, nu pentru că era vreun mare erou.
În sinea noastră am știut toți că delirurile elogiative de la de televiziuni nu erau mai adevărate decât omagiile aduse lui Ceaușescu în anii 80. Dar știam că îl și iubim pe Mihai.
Îl iubim pe Mihai pentru că e asemenea poporului român un om înfrânt de istorie. Dar cu toate acestea, tot asemeni poporului nostru, un om care a supraviețuit istoriei.

Nu îl iubim că a fost mare ci îl iubim pentru că a fost modest.
Nu îl iubim pentru că a fost curajos ci îl iubim pentru că a fost echilibrat.
Nu îl iubim pentru fapte de vitejie ci îl iubim pentru normalitatea pe care a știut să o inspire.

Nu îl iubim pentru măreția spuselor sale (și ce groaznic să vezi cum se fabricau citate din Mihai zilele astea) ci pentru decența tăcerilor sale.

Nu îl iubim pentru familia sa ci pentru că a îndurat la propriu și la figurat greutatea familiei sale.

Mihai I-ul a fost….România secolului XX. A fost acea Românie mare, a fost România înfrântă, a fost România exilată, a fost România care a plecat să muncească pe afară pentru a își întreține familia, a fost România care s-a resemnat în fața dictatorilor și a încercat să coabiteze cu nebuniile ideologice aruncate asupra ei.
Mihai I-ul a fost din acest punct de vedere regele nostru deplin. Și acum devine icoana noastră oglindită.
Odihnește-te în pace, Măria ta! Și roagă-te pentru noi din Casa Tatălui….

Manastirea Galata_Iasi 006

Mi-am luat primul block pe Facebook…

…ceea ce nu e o problemă, în mod necesar. E chiar un soi de ”șabat” binemeritat.

Însă problema este textul ce mi-a fost șters și pentru care am primit block:

”Toţi anii 90 am crescut în logica asta: unii îmi spuneau că e cool să ai drept crez în viaţă ura faţă de Iliescu. Aşa eram cu „lumea bună”- îmi spuneau unii. Alţii îmi spuneau că trebuie să urăsc pe ăia care nu au îndurat cu noi comunismul şi vor să îşi ia moşiile înapoi. Mai erau naţionaliştii care mă învăţau să urăsc pe….unguri. Mă credeţi că prima dată când am fost în secuime nu aveam altă ambiţie decât să stârnesc pe „bozgori”? Până şi la teologie m-au învăţat să dispreţuiesc pe ăia care nu sunt ortodocşi. Când să mă deştept şi eu, a venit moda să urăsc pe Năstase- să mă fi pus dracu să nu îl urăsc din toată inima mea, că zburam pe fereastra căminului studenţesc în care stăteam. Apoi a venit o altă dumirire: Băsescu trebuie urât. Prieteni care nu îl urau pe Băsescu ci continuau să urască pe Iliescu- care mie îmi devenise, pe cale de consecinţă, indiferent, nu m-au mai salutat. Ceea ce s-a întâmplat şi cu cei care îl urau pe Băsescu atunci când au descoperit că îmi nuanţez părerile- mă trezeam din coşmarul ăsta vesel, al urii. După aia când am crezut că fac un proiect serios cu nişte oameni, acolo era o singură obsesie, cum să îl urască mai temeinic pe Crin Antonescu. E şi ura generalizată- oameni care ar vota şi o tiranie sângeroasă, doar să vadă sânge de politician curgând din ghilotină Efectiv am obosit de ura asta. A deformat o ţară. Uitaţi-vă la cum sunt manipulaţi tinerii- scoşi cu zecile de mii pe stradă să urască în #colectiv. Am devenit un #colectiv al urii de care profită nişte jigodii.„

Dacă aș fi fost sancționat pentru alte texte, poate prea dure, poate mai neinspirate, aș fi fost mai înțelegător. Vorba lui Băsescu, se poate să fi spus eu ceva care chiar să deranjeze.
Dar pentru acest text doar cineva cu o mentalitate neofascistă mă poate sancționa. Aceștia să fie angajații Facebook?
Dacă un astfel de text poate duce la blocarea mea pentru 24 de ore, sunt sigur că viitorul meu pe Facebook nu e deloc luminos.
Asta e. Voi fi pe Vkontakte, poate mă apuc și de vlog….
Oricum, nu am niciun motiv și niciun chef să tac. 🙂

Duca

Canonizarea regelui Mihai. De ce nu?

Nu glumesc, chiar cred că ar fi o bună idee canonizarea regelui Mihai de către Biserica Ortodoxă română.
 
Sfinții trebuie să fie modele pentru omul de rând, nu personaje de basm.
Regele Mihai a fost un om cu frică de Dumnezeu, care s-a străduit să trăiască creștinește, fără exagerări.
A avut o căsnicie foarte lungă și foarte frumoasă, care nu a fost umbrită de zvonuri și scandaluri de adulter.
A făcut câți copii i-a dat Dumnezeu- 5 fete, nu cât a socotit el că îi permite buzunarul.
A muncit pentru familia lui și a încercat să creeze un cadru decent de familie. Că au evoluat copiii altfel decât dorea el, asta e altă discuție….
A fost modest: îi recunoști sacourile în fotografii la zeci de ani distanță, nu a epatat cu nimic. Nici măcar cu modestii exagerate.
A fost smerit, în sensul în care nu l-a văzut nimeni alergând după vreo recunoaștere. Și nici măcar nu a cerut toate proprietățile înapoi (probabil se vor ocupa urmașii de asta), deși i se cuveneau.
A trecut printr-o viață cu provocări uriașe și nu a ieșit cu imaginea distrusă din niciunele. A salvat oameni în al doilea război mondial și a temperat pe cât a putut holocaustul declanșat de Antonescu.
A făcut compromisuri, dar asta nu i se poate reproșa: căci compromisurile sunt, de foarte multe ori, virtuți, nu defecte. Cei care nu fac compromisuri alunecă în fascism sau alte nebunii.
Nu a fost un erou, dar nu a fost nici un om laș. Ne-a arătat într-un fel discret (cum altfel?), virtutea creștină a decenței.
A avut grijă să moară spovedit și împărtășit, semn că a căutat virtutea fundamentală a vieții creștine: cea de a avea un sfârșit cu pace, împăcat cu Dumnezeu.
 
Deci de ce să nu fie sfânt? Model pentru decență ca virtute creștină? Pentru bunul simț ca adevărat chip al smereniei? E mare nevoie de astfel de modele.
Manastirea Galata_Iasi 006

O (altă) explicație

Nu am intrat în viața sau pe pagina de Facebook a nimănui ca să îi spun (fie și argumentat) că e un ticălos, un prost, sau chiar un dobitoc, că deși se crede creștin, e de fapt păgân sau câte și mai câte astfel de răutăți. Nu umblu cu ciocanul să testez rezistența idolilor voștri.
Aceasta pentru că sufăr de boala modernă a toleranței și cred că nu e decent să te bagi direct în viața omului, mai ales dacă nu te invită explicit.
Însă nu pot nici să tac atunci când vreau să îmi exprim o părere sau atunci când crezurile mele intră în contradicție flagrantă cu ultimul moft (că e un pelerinaj la Arsenie Boca, un marș tefelist, veganism sau monarhism) al concetățenilor mei…Sau atunci când văd că lumea mea e sufocată de diverși idoli. Aici mi-am găsit și un soi de vocație.
Îi spun ”socratică” nu pentru că m-aș compara cu cel mai înțelept dintre pământeni, ci pentru că el se definește așa cum mă simt și eu, din punct de vedere intelectual:

„Ca să fac o comparaţie mai veselă, eu am fost pentru voi cum e musca pentru un cal mândru şi de rasă, care din cauza frumuseţii sale este cam leneş şi simte nevoia de îmboldire.
Se pare că Zeul de aceea m-a hărăzit oraşului: să vă trezesc, să vă învăţ, să vă dojenesc pe fiecare în parte, fără încetare,ziua întreagă, mergând prin tot locul.”

Dar eu, tocmai că nu sunt mare ca muscoiul ăla de Socrate, nu mă apuc să dau cu ciocanul în idolii voștri pe străzi și mergând prin tot locul. Eu o fac la mine ”acasă”, nu o urlu pe străzi. O fac, desigur, într-un mod accesibil oricui vrea să mă citească, dar nu îmi arunc opiniile în ochii omului.
În toate postările mele, de pe pagina mea de Facebook, de pe blogul meu, de pe unde mai colaborez, mi-am fixat ca obiectiv să fiu politicos (mai ales când sunt dur) și să fiu rațional și argumentat.
Mă țin de promisiunea asta. Pentru că, în boemia mea, sunt totuși un burghez care crede că politețea poate salva lumea.
Înțeleg cu un oareșce orgoliu de ce, în ciuda tuturor acestor rezerve burghez-boeme ale mele, toleranței mele care e până în măduva oaselor și dorinței mele de a evita să devin o vedetă de online, un ”influencer” sau cum i se mai spune, văd reacții pasionale și vehemente provocate de opiniile mele. E semn că ele contează: e semn că, doar citindu-mă în trecere, vi s-a răscolit unora dintre voi certitudinea idolatră că e musai așa și nu altfel. E semn că v-am deranjat iluziile confortabile.
De aceea îndrăznesc, cu smerenie, să citez din nou din Socrate:
”Nu veţi găsi uşor, atenieni, un astfel de om; ascultaţi-mă şi mă cruţaţi!
Se poate să fiţi supăraţi pe mine; aşa se supără cei ce dorm când sunt treziţi de cineva. Se poate să mă şi bateţi,dacă ascultaţi de Anytos; în sfârşit, se poate să mă şi omorâţi cu uşurinţă. Dar atunci iarăşi vă veţi petrece restul vieţii dormind, afară numai dacă Zeul, îngrijindu-se de voi, nu v-ar trimite pe altcineva, la fel.”

Notă: Pentru cine nu știe cine e Socrate, vă spun doar atât- nu e agent de influență iezuit, nu e nici agent de influență sionist, nici agent de influență rus, nici agent de influență sorosist infiltrat printre conservatori, așa cum îl credeți pe Duca 🙂

socrate