De ce ne-am modernizat prost?

Asta e o altă chestiune importantă când vorbim despre modernizarea unui popor: capacitatea de a depăși o economie de supraviețuire.

Modernitatea exclude din oficiu economia de supraviețuire, logica lui ”am un porc și după ce îl tai, trec cu el iarna”, ”am o boltă de vie și cu el îmi fac vinul de peste an”, ”pun un butoi cu varză și mă ține până la anul”.

Știu, ne plac imaginile astea idilice și le reproducem acum, dar din moft, nu din necesitate. Ne facem zacusca noastră că „e mai bună” decât cea din comerț.

Dar repet, e deja un moft modern, ca și agro-turismul.

În fapt modernizarea înseamnă urbanizare, industrie și comerț.

De asta, trebuie spus, cea mai mare piedică pentru modernizarea României a fost una din reformele cele mai aplaudate de români: reforma agrară.

Reforma agrară, sau mai bine spus, reformele agrare (că a fost și cea a lui Ferdinand I), au fost o nenorocire.

Mai întâi pentru că au avut un impact negativ asupra marilor proprietăți, singurele capabile să ofere o producție agricolă ce să permită dezvoltare economică și comerț.

Apoi, pentru că au împiedicat pentru câteva generații, țăranii să se mute la oraș, să caute joburi în meșteșuguri, să impulsioneze industrializarea.

Primind niște hectare de pământ, familiile de țărani au fost încurajate să rămână în logica economiei de supraviețuire. Și pentru una/două generații au avut suficient ca să nu moară de foame sau să se gândească la o alternativă la viața de țăran și suficient de puțin, pe de altă parte, ca să nu poată să facă agricultură profesionistă, de calitate, care să aducă plus-valoare.

România a trăit- cum spunea un politician de la sfârșitul secolului XIX- ca țară bogată când aveam ploi și țară săracă când aveam secetă.

Exact ca orice stat antic sau medieval, într-o lume deja obosită de prosperitatea industrială….

Satul nu este un bun stimulent pentru nimic, în ciuda literaturii ”pășuniste”, toată scrisă de orășeni, ce îl idealizează.

Școala e și rămâne proastă pentru că nu trebuie carte să mulgi vaca, bisericile sunt infestate de tradiții și superstiții păgâne, iar preotul, intelectualul satului, nu are nicio motivație să se depășească pe sine și să ridice ”nivelul maselor”.

Cum spunea Marin Preda- romanul Moromeții fiind tocmai romanul sfârșitului acestei iluzii, a ”eternității sătești”, timpul pare să aibă răbdare la infinit când ești prizonierul universului rural, dar de fapt, el trece pe lângă tine și trebuie, ca Moromeții juniori, să fugi la oraș ca să îl poți prinde din urmă….

Holocaustul nu a fost o barbarie…

Mulți spun că Holocaustul a fost o barbarie.

Dar nu a fost o barbarie. A fost expresia răului din civilizația modernă umană.
Nu e nimic ”barbar” în Holocaust. Este demonic dar nu barbar.

Prin barbari înțelegem sălbatici, ignoranți, agresivi, mânați și manipulați spre atrocități ce țin mai degrabă de animal, nu de civilizație.

Ori Holocaustul a fost opusul barbariei.
Holocaustul a însemnat o industrie a morții. De la pogromuri barbare s-a trecut la faza industrială, de ucidere a milioane de oameni.
Holocaustul a însemnat o infrastructură a morții. Trenurile morții, care duceau victimele spre lagăre, funcționau la oră fixă și aveau un regim prioritar. Ba chiar exista și un ”mers al trenurilor”.
Holocaustul a însemnat o întreagă birocrație a morții, cu funcționari care stăteau să socotească numărul victimelor, să le pună pe diverse categorii și să le jefuiască averile.
Holocaustul a fost….perfect legal. Echipe de juriști aveau grijă ca totul să se facă conform cu legile absurde și de multe ori se certau pe chichițe juridice între ei (cum a fost cazul conferinței de la Wannsee).

Astfel a apărut în istoria civilizației ceva incredibil de atroce, cu adevărat demonic, Răul civilizat, Răul care ascultă Wagner, Răul care după ce ucide zece mii de oameni, savurează un cognac și o țigară bună. Răul banal, al conțopistului care face socoteli într-un birou și de pe urma socotelilor lui, sute de mii de oameni sunt condamnați la moarte….
Răul manifestat sub chipul funcționarului care după aceea s-a justificat în fața istoriei că ”a crescut rezervele de aur ale țării” sale.

Nu e nimic barbar în Holocaust și asta face să fie și mai înfricoșător ce s-a întâmplat acolo.
Și de aceea nu putem fi toleranți și înțelegători cu ce a fost acolo. Acolo, în Holocaust, omul a arătat că diavolul poate fi depășit în Rău.

Papa Benedict și sfârșitul epocii ”constantiniene”

Papa Benedict al XVI-lea a ales să abdice în luna februarie 2013.

Cu 1700 de ani înainte, în februarie 313, se inaugura prin edictul de la Mediolanum (Milano) epoca pe care mulți istorici și teoreticieni o numesc a fi ”constantiniană” (de la Constantin cel Mare): epoca în care Creștinismul a încetat să mai fie vestitorul Împărăției lui Dumnezeu și a devenit  ideologie, civilizație creștină,  sistem care, aici, pe pământ, vrea să impună și să stabilească normele de gândire și de moralitate.

Au urmat 1700 de ani de istorie spectaculoasă, în care valorile creștine s-au impus sau au fost impuse lumii, în care s-au realizat lucruri extraordinare (de la sisteme de sănătate publică la universități), dar s-au comis și atrocități ”în numele credinței”.

Însă ce e mai grav, Biserica a devenit din promotoarea Împărăției lui Dumnezeu, cea vestită de Evanghelii că va pune capăt acestui sistem de lucruri, înlocuindu-l cu unul mai bun, o piedică și un întârzietor (katechon- ăsta ar fi termenul folosit de teologi) al Împărăției.

În locul ei, a propovăduit o judecată particulară și credința în nemuirea sufletului, în Rai, Iad, Purgatoriu, în psihologizarea și personalizarea vieții creștine care a devenit tot mai mult o opțiune morală decât o angajare istorică.

Exact ca în ”legenda Marelui Inchizitor” al lui Dostoievski:  e bine cu împărățiile acestui pământ, au îmbogățit Biserica, i-au dat palate,îi dau cinstea cuvenită, îi recunosc ”meritele istorice” (nu au devenit Bisericile ”mama neamului românesc”, ”mama neamului bulgăresc”, ”mama neamului paraguayan”?) deci de ce ai vrea sfârșitul lumii acesteia care e atât de generoasă? Care, uite, nu îl mai răstignesc pe Hristos pe cruci de lemn, ci de aur și argint, nu îl mai străpung cu cuie de fier, ci cu smaralde și rubine, nu îl mai închid în închisori ci în ferecături de icoane….

Și tot ca în ”legenda Marelui Inchizitor”, Biserica a descoperit că oamenilor le place să fie controlați, să își delege responsabilitățile la stăpâni. Oamenii adoră să fie ”sub ascultare”, să li se dea un pachet de ritualuri și formule ”magice” care să îi mântuiască, să delege responsabilitatea credinței ”părintelui” și ritului….

În relația cu politicul au apărut două formule: papo- cezarismul, acolo unde creștinii au putut fi mai puternici decât împărații (catolicismul e un bun exemplu) sau cezaro-papismul, când clerul s-a subordonat cezarilor, puterii politice, cum e lumea Bisericilor Ortodoxe, Biserica Anglicană, Bisericile Protestante clasice…

Epoca „constantiniană” a început însă să apună, odată cu epuizarea Creștinismului de a mai fi o ideologie convingătoare și odată cu separarea statelor de puterea religioasă, cu apariția moralei autonome, iluminismului, psihologiilor.

Papa Benedict al XVI-lea, foarte riguros și un om în a cărui operă și viață s-a purtat tot timpul o bătălie între teologul liberal (în ciuda interpretărilor venite din partea criticilor săi, opera lui Ratzinger este una liberală) și demnitarul Bisericii, a fost unul din cei care ”s-a prins” că epoca Creștinismului ”constantinian”, a Bisericii ca surogat de Imperiu, a credinței ca ideologie  a puterii, apune.

Iar revelația i-a fost și mai puternică în timpul pontificatului, când, dacă e să dăm crezare analizei lui Giorgio Agamben (filosof italian care a scris o mică carte despre ”taina răului” și demisia lui Benedict), a înțeles că a sosit momentul sfârșitului pentru acest intermezzo al istoriei, care a fost epoca ”civilizației creștine”, epoca ”constantiniană”.

De aceea nu și-a dat demisia oricând, ci în februarie 2013, cu exact 1700 de ani după ce începuse totul.

Dumnezeu, care ține și El la simboluri, a ales să îl cheme la El nu oricând, ci pe data de 31 decembrie, când în calendarul latin este pomenit sfântul Silvestru, primul papă al epocii ”constantiniene”.

Dar să și zâmbim oleacă :).

2020, 2021, 2022, 2023…

În anul 2020 am avut o reacție dementă globală: o dictatură sanitară absurdă, irațională, dar invocând la fiecare pas ”știința”, a fost transformată în medicamentul preventiv pentru o viroză mai puternică.
În anul 2021, una din marile escrocherii ale istoriei, a ”vaccinurilor”, a tras linia la pandemie. Tunuri de sute de miliarde de euro au fost date pentru a face un vaccin care de la doza a doua în sus este tocmai bun ca să fie nevoie să faci și doza a treia, care doză a treia nu te protejează deplin decât dacă o faci pe a patra.

În 2022, pandemia a fost ”închisă” (deși majoritatea am făcut și continuăm să facem viroze puternice- din care ne revenim uneori după luni de zile- eu sunt încă răgușit și cu accese violente de tuse după 2 luni de la viroză).
În același timp, o ”pandemie” a ”morților subite” a lovit întreaga lume și, ca o coincidență, chiar pe campionii. dozelor multiple de vaccin băgate în venă. Oricum, pare să prefere pe campionii ipohondriei din anii 2020 și 2021, care și-au distrus sistemul imunitar și sănătatea cu singurul scop de a își proteja viețile.

Dar 2022 ne-a mai adus încă o frică: războiul.
Exact ca în scena biblică a călăreților apocalipsei, după Boală a venit Războiul. Dar ca și în cazul pandemiei de Covid, ce nu poate fi comparată cu vreuna din pandemiile serioase ce au lovit umanitatea în istorie, nici acest război nu poate fi comparat cu războaiele de altădată.

Un război banal, care se purta din 2014, când regimul naționalist de la Kiev a început confruntările cu forțele separatiste din Donbas, a devenit, mediatic, ”marele eveniment”.
Și nu orice ”mare eveniment” ci un soi de ciocnire între forțele Vestului ”civilizat” și ”democratic” cu Estul ”tiranic” și ”barbar”.

În fapt, dincolo de propagandă, există un adevăr: Ucraina a devenit tabla de șah pe care se desfășoară războiul Vestului împotriva Federației Ruse.
Nu mai e niciun secret faptul că SUA și NATO susțin cu toate resursele regimul de la Kiev cu singurul scop de a măcina cât pot de mult puterea Rusiei.
Armata ucraineană și mai ales trupele neonaziste din așa numitele ”gărzi naționale” ucrainene au fost antrenate și sunt antrenate de țările NATO. Primesc arme, primesc muniție, primesc tehnică militară, primesc informații militare, primesc alimente, primesc resurse și bani din statele NATO.
Întreaga Ucraină este în momentul de față o țară cu facturile plătite de către SUA și NATO. De fapt nu mai este o țară, ci expresia voinței NATO de a înfrânge Rusia.

Însă cu toate acestea, retorica propagandei NATO, retorică care încă prinde, este de-a dreptul fascinantă în stupizenia și cinismul ei.
Potrivit acestei retorici propagandistice, Vestul luptă pentru pace și pentru că își dorește pacea, alimentează mașina de război ucraineană până nu va mai rămâne niciun ucrainean în picioare…

Mai mult decât atât, apelând la stupizenia naturală a maselor, propaganda face uitat faptul că nu Rusia ci Vestul a purtat războaie, a invadat țări, a răsturnat regimuri, pentru a își apăra interesele.
Curios, societatea românească s-a descoperit foarte pacifistă și îngrozită că e posibil un război în Ucraina, parcă ignorând cu desăvârșire faptul că, doar în ultimii 21 de ani, armata română (da, chiar ea) a fost în războaie de invadare, de ocupare, de intimidare, de impunere a unor ideologii prin diverse state și regiuni ale lumii.
Oripilați de invadatorii ruși din Ucraina, românii au uitat de invadatorii români din Afganistan, Irak, Sahel, de faptul că bugetul de stat a plătit salarii nesimțite și acum plătește pensii nesimțite de ”veterani” unor mercenari criminali care, sub steagul României și al NATO, au oprimat popoare.

E drept, dubla măsură este o caracteristică comună a întâlnirii prostimii cu propaganda…
Însă e bine să aducem aminte, măcar așa, de ”amuzament” istoric, că armata română a fost mai implicată în ultimii 20 de ani în războaie, decât a fost ….armata rusă.
Și că fiecare român a plătit și plătește din buzunarul său pentru acțiunile criminale/eroice (totul depinde de perspectiva propagandei) ale armatei române în țări care nu aveau altă vină decât că încurcau interesele geopolitice ale SUA.

Războiul din Ucraina nu e cu nimic mai spectaculos decât cel din Irak. Chiar din contra, am putea spune. Dar războiul din Ucraina va forța la sfârșitul său, schimbarea geopolitică a lumii așa cum este ea acum.

Nu voi repeta considerațiile mele cu privire la soarta deja previzibilă a României în contextul acestei schimbări. Am încredere că poporul meu de caca (de la ”canibali” și ”cameleoni”) după ce va găsi niște țapi ispășitori să îi omoare, se vor transforma în filo-ruși pasionali. A mai făcut-o în istorie și are deja un talent aparte în a se adapta.

Însă anul 2023 va fi un an lung, un an în care războiul mondial din Ucraina se va purta cu încetineala ce îl caracterizează, costând pe toți. E drept, mai ales pe ucraineni, dar….

Adevărata problemă a României este însă cancerul intern.

Pe plan intern lucrurile sunt deja într-o situație foarte stranie.
România este o țară terminată. Statul român e în pragul colapsului și doar inerția împiedică anarhia deplină.

Am văzut toți rezultatele preliminare ale recensământului. E vorba de fapt de un eșec al statului de a convinge proprii cetățeni de a mai avea încredere în el prin a își da câteva informații.
Nu e primul eșec al statului: campania de vaccinare a fost semnalul că doar o mână de oameni, și aceia ipohondri, mai au cu adevărat încredere în statul român.

Dar nici rezultatele de le avem ale recensământului nu pot să nu sperie. România se stinge și îmbătrânește. Sau, mă rog, se nepalizează. Sau vietnamizează.

Țara rămâne la limită urbană (or urbanizarea e criteriul esențial pentru civilizație din Antichitate până în zilele noastre).
La capitolul educație, pătura cu educație universitară (și aia cu plagiaturile și standardele foarte scăzute) este una fragilă. Doar 16% absolvenți de studii superioare în România, arată faptul că resursele intelectuale ale țării sunt epuizate.
Nimeni nu mai are încredere în nimeni.
Bisericile pierd credincioși, indiferent de confesiune. Singura Biserică care câștigă credincioși este tocmai cea mai nonconformistă și anti-ierarhică: cultul penticostal.
Numărul ateilor și agnosticilor a crescut de aproape 4 ori în zece ani….

De altfel vedem peste tot că toți românii așteaptă să se întâmple ceva. Poate o schimbare de sus, radicală, poate o revoluție, poate o lovitură de stat, poate ….orice. Dar toți simțim că am ajuns într-o fundătură și că toată societatea se descurcă inert.

Poate la anul, poate peste încă un an, cel mult doi, ceva se va întâmpla. De ce? Pentru că pur și simplu nu mai poate merge așa.

Adevărul despre Mircea Vulcănescu

Mircea Vulcănescu nu a fost legionar. Nu a fost nici măcar un antisemit. Ca intelectual, spre deosebire de mulți colegi de generație ai săi, care s-au lăsat vrăjiți de demența misticoidă legionară, el a fost cu picioarele pe pământ.

Creștin practicant, sociolog pasionat, filosof erudit, patriot bine temperat, Vulcănescu urma să devină una din marile minți ale culturii române.

Dar s-a întâmplat ceva: Vulcănescu a acceptat să fie demnitar (subsecretar de stat) în regimul Antonescu. Iar ceea ce este inexplicabil: a ales să rămână acolo, lângă Antonescu, până la capăt,  chiar dacă sub ochii lui, cu aprobarea lui, cu cuvintele și uneori cu inițiativa lui, atrocități inimaginabile au fost decise și comise de către autoritățile românești.

Vulcănescu a ales de bună voie și nesilit de nimeni (nu îți pune nimeni pistolul la cap ca să fii demnitar în guvern) să fie complicele celui mai criminal regim din istoria România: dictatura militar-nazistă a lui Ion Antonescu.
Când spun că regimul Antonescu a fost cel mai criminal din toată istoria României, îmi asum ceea ce spun. În nici 4 ani de zile (6 septembrie 1944- 23 august 1944), Antonescu a aruncat România într-un război care a dus la moartea a 71 585 de militari români, rănirea a 243 622 și la nu mai puțin de 309 533 de dispăruți.
De asemenea, 7 693 de civili au fost uciși în timpul bombardamentelor în perioada guvernării Antonescu.

Dar pe lângă aceste victime ale aventurii războiului în care România a fost aruncată de regimul Antonescu, există un număr înfricoșător de mare de crime comise de regimul Antonescu  ca parte și complicitate directă la crimele Holocaustului.

Aceste crime sunt făcute uitate de istoricii naționaliști și neacceptate, printr-un refuz rușinos al realității, de către bună parte din societatea românească.

Dar oricât ar nega ”bunii români”, complicitatea criminală a României la Holocaust, aceasta există și este bine documentată.

În ”Pogromul” de la Iași, numit impropriu astfel, pentru că nu a fost un progrom ci o operațiune a trupelor armate și trupelor de jandarmi și poliție, executată cu supervizarea lui Antonescu, au murit 13.868 de români evrei. În doar 3 zile…

Însă infernul adevărat a fost declanșat în timpul războiului, când armata română și jandarmeria, la ordinele directe ale guvernului, au organizat lagăre de exterminare dar și masacre (de ”represalii”).

Masacrul de la Odessa, a dus la uciderea a 29 de mii de evrei ”la fața locului” și deportarea a 33.885 de evrei spre lagărele din Transnistria, procesul deportării pe jos lăsând o dâră lungă de bătrâni, femei și copii uciși fără milă de trupele românești.

Lagărele de exterminare din  Ahmetcetka, Bogdanovca, Domanivka, Vapnearka și Pecera au fost locul următoarelor capitole ale crimelor comise de guvernul Antonescu, al cărui demnitar cu mașină și șofer era domnul Mircea Vulcănescu.

Lagărul de la Bogdanovca a fost lichidat pentru a se ”preveni” o epidemie de tifos, din pricina condițiilor mizerabile în care erau ținuți deportații. Lichidarea s-a făcut cu respectarea ”sfintelor sărbători ale Crăciunului”, căci regimul Antonescu se pretindea creștin, în trei etape: 21-24 decembrie, 28-30 decembrie1941 și 3-8 ianuarie 1942.

Circa 3,000- 5,000 evrei bolnavi, majoritatea originari din Odessa, au fost înghesuiți în niște grajduri și hambare cărora li s-a dat foc și au fost arși de vii. Alți 41,000-48 000 de evrei au fost uciși cu arme de foc și cu grenade de mână.

Lagărul de la Pecera a fost unul mai ”pragmatic”: fiind nevoie de gloanțe și grenade pentru front, autoritățile au dus o politică de exterminare prin înfometare și boli. Aproximativ 35 de mii de vieți au fost curmate de regimul Antonescu în acest lagăr.

Deținuții din lagărul de concentrare de la Vapnearka au fost mai ”norocoși”. Între timp, autoritățile românești învățaseră de la colegii lor din SS că nu dă bine la moral să faci măceluri de tipul celor de la Odessa și Bogdanovca.

Plus că deținuții de aici, mulți comuniști din România, au fost și ”beneficiarii” pragmatismului lui Antonescu, după ce acesta a văzut că Hitler pierde războiul.  Dar și aici numărul victimelor a fost de câteva mii.

Să menționăm și pe cei 25 de mii de evrei din diverse părți ale României care au murit pe drumul spre lagărele de exterminare din Transnistria. Periodic se mai descoperă gropi comune cu ei…

În 1942 Ion Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a 24.617 de cetățeni români de etnie romă, dintre care numai jumătate au supraviețuit și au reușit să se reîntoarcă în România. Circa 11.000 au murit de frig, inaniție și epidemii apărute în urma condițiilor inumane la care au fost supuși. 

Din fericire, regimul Antonescu a rezistat mai puțin de 4 ani. Însă avea planuri la fel de groaznice de viitor.
Știți cine urmau să ia locul evreilor și romilor după exterminarea în lagărele transnistrene?

Neoprotestanții, adică în limbajul oficial, ”sectanții”.  Și aici regimul Antonescu pusese ochii pe penticostali și adventiști, deși nici baptiștii nu se simțeau mai bine. Prea fuseseră cu americanii înainte de război…


Bine, dar unde e Mircea Vulcănescu în toată această poveste?

Era bine merci, demnitar al guvernului Antonescu,  cu secretara făcându-i cafeaua și șoferul așteptând să îl ducă la ședințele de guvern unde își exprima, vocal, solidaritatea și implicarea în toate aceste mizerii. Aveți răbdare până la sfârșitul acestui articol, vă rog…


E drept, intelectual și sociolog, nu militar, responsabilitățile sale țineau de spolierea economică a evreilor și romilor înainte de a fi exterminați de armată și jandarmerie. Deh, banii lor, afacerile lor, imobilele lor, puteau fi ”românizate”.

Ei bine, aici era Mircea Vulcănescu: solidar și complice cu cel mai criminal regim din istoria României. Complicitate și solidaritate răsplătite cu salariu și privilegii de demnitar.

Se putea altfel? Da.

Primarul Cernăuțiului Traian Popovici a salvat 20 de mii de evrei căutând soluții legale și paralegale să nu trimită oameni nevinovați la moarte. Când s-a prins Antonescu că omul ”său” e de fapt filosemit, l-a demis.

Viorica Agarici, președinta Crucii Roșii din Roman, s-a pus în fața locomotivei unui tren al morții ce trecea prin gara din Roman ca să poată să ofere apă și hrană celor din tren.

Paramon și Tamara Lozan, din localitatea Nisiporeni, azi în Republica Moldova, el director al școlii din localitate, după ce școala a fost transformată într-un ghetto ad-hoc, au ajutat pe evreii de acolo cu mâncare și apă. Când a aflat că urmau să fie executați, a decis curajos să îi elibereze.

Paramon fost executat de trupele românești…

Mircea Sion, judecător care a făcut tot ce i-a stat în puteri să salveze evrei. În casa lui din Iași au stat ascunși 15 evrei în timpul demenței antonesciene…

Și lista poate continua, cu nume de oameni ce au demonstrat că sunt buni creștini, buni români, oameni normali în timpul unei demențe ideologice naționaliste, ca cea antonesciană.

Oameni care sunt uitați, nu au busturi, nu au memoria invocată de isterici ”patriotici”, care grăiesc enormități mai mari decât ei. Chiar auzeam ieri pe un participant la circul de la Primăria Sectorului 2 că în opinia lui, Noica l-ar fi plagiat pe Vulcănescu.  Asta ca să demonstreze puținilor ascultători educați peste medie, că e și sfertodoct grămadă, nu doar ”bun rrrromân”.

Dar să revenim la Mircea Vulcănescu, așa cum îl surprind stenogramele ședințelor de guvern ale lui Antonescu:
20 martie 1941:  în guvern se discuta despre un proiect de lege privind ex­pro­prierea bunurilor evreieşti. Vulcănescu in­ter­vine şi subliniază necesitatea intro­du­cerii unor criterii clare pentru iden­ti­fi­carea evreilor, astfel încât dispoziţiile legii să nu afecteze românii etnici. „Noi vom crea prezumţii obiective, prin care vom ară­ta cine trebuie să facă această do­va­dă (că este evreu, n.n.)… Ca să se evite abuzurile, trebuie ca să se spună pe ce ba­ză considerăm noi că o anumită per­soană este evreu. Vom enumera câteva criterii. Altfel se poate spune despre ori­cine că este evreu… Iar noi să spunem pe cine considerăm evreu.

21 martie 1941: Vul­cănescu este tot atât de implicat în pre­gătirea instrumentelor pentru spolierea evrei­lor. În urma pledoariei lui Mihai An­tonescu, pentru rezolvarea „problemei ro­mânizării proprietăţii întreprinderilor şi a funcţiunilor de viaţă românească aca­parate de evrei“, precum şi aceea a „mo­dului cum trebuie să se facă ad­mi­nis­tra­ţia provizorie a unor bunuri şi in­te­rese, pe care le-a expropriat deja Sta­tul…“, Mir­cea Vulcănescu afirma: „sunt, în total, de acord cu părerea d-lui Mihai An­to­nescu“.

19 noiembrie 1941: susținea impozite mai mari pentru evrei, pe lângă munca obligatorie. „Pro­blema trebuie privită astfel: sunt evrei care au bani, care sunt în viaţa eco­no­mică. Aceştia pot plăti. Dar sunt alţii, ca­re sunt scoşi din viaţa economică şi aceş­tia nu pot plăti… Comunitatea dispune de această sumă. Poate plăti această su­mă“.

5 august 1941: prezent la discutarea impunerii obligatorii la stelei galbene cu 6 colțuri (măsură revocată câteva luni mai târziu, la presiunea patriarhului Nicodim și a reginei mamă, Elena), Vulcănescu lăuda pe germani cum au organizat ghetto-urile:  „ger­ma­nii au făcut un sistem de organizare foar­te bun în această privinţă: i-au pus în ghetou şi lucrează ca cizmari, ca croitori etc., satisfăcând în felul acesta chiar ne­voile germanilor“.

În septembrie 1941, Mircea Vulcănescu a mai avut un rol important: jefuirea deportaților și celor din teritoriile ocupate. Iată cum suna în cuvintele lui Ion Antonescu stabilea un curs de 1/1 la schimbul dintre rublă şi leu pentru populaţia din Trans­nistria. „În ceea ce privește moneda din Transnistria, o vom lua gratis… Dacă nu mi se dă monedă de aceasta, atunci am să viu cu moneda noastră, care va avea aceiași valoare… prin urmare, problema monedei este clară… Am fixat cursul de un leu pentru o rublă ca să nu vină jidanii încoace și să facă contrabandă cu ruble… Rublele pe care le avem le vom da jidanilor care vor trece în Ucraina la cursul de 8 lei o rublă… Deci, d-l mi­nis­tru al Finanțelor și d-le Vulcănescu, vă rog să luați măsuri ca să nu se mai în­tâmple ceea ce s-a întâmplat după răz­boiul trecut, când tot felul de corbi au fă­cut contrabandă de monede. Am să in­tro­duc și pedeapsa cu moartea pentru cei care vor fi prinși că fac contrabandă de monedă… Cred că avem interesul ca să re­tragem, cu o monedă care nu are nicio va­loare, o monedă care are valoare. Sta­tul rusesc va reprezenta ceva. Și atunci, va trebui să ridicăm pe nimic aceste ru­ble. De ce? Pentru că noi avem zeci de mii de jidani, pe care am intenția să îi arunc în Rusia și care vor avea nevoie de ruble. Vom face deci o operațiune du­blă: vom cumpăra ieftin rublele și le vom vinde scump“.

După aia s-a răzgândit: rubla a fost vândută la ”paritatea”: 1 rublă- 40 de lei. 

De asemenea, a fost discutată și problema cumpărării bijuteriilor vândute de deportați: ”Pie­trele și alte obiecte prețioase vor fi plă­tite pe baza unei evaluări făcute de un expert specialist și numai pe o cotă de 20% din aceste evaluări, care ar fi echi­va­lentă cu proporția dintre aurul la cursul oficial și aurul la cursul liber“.

Vulcănescu, în celebrul său ”ultim cuvânt” nu a simțit nevoia să își ceară scuze pentru complicitatea sa la această demență. S-a lăudat, în schimb, că a îmbogățit România prin spolierea cetățenilor români de alte etnii…


Citatele din Vulcănescu se găsesc în stenogramele publicate ale ședințelor de guvern Antonescu:
 ANRStenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. II (ianuarie-martie 1941), Bucureşti, 1998, pp. 671, 672. p. 688, p. 692.

NRStenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. IV, pp.458, 598, 599.

33 de ani de la revoluție: nimic de regretat, nimic de sărbătorit

Nu avem niciun motiv să regretăm prăbușirea regimului comunist și mai ales a demenței degenerative din ultimii ani, a regimului Nicolae Ceaușescu.

Cu bunele și cu relele sale, regimul comunist își trăise viața în România, iar în decembrie 1989, nu mai avea nimic de oferit.  Nici președintele Ceaușescu, nici guvernul Dăscălescu, nici forul suprem al puterii politice, Comitetul Politic Executiv al CC al PCR,  nu mai aveau nici capacitatea intelectuală, nici viziunea, nici posibilitățile de a face ceva bun.

Degradarea vieții cetățenilor, o industrializare, esențialmente bună, dar gândită prost, megalomanic, proiecte heirupiste după model nord-corean dar și lipsa sufocantă a oricărei perspective vesele, năclăiala mocirlei ideologice în care nimeni nu mai credea, dar pe care toți trebuiau să o suporte, duceau la verdictul inevitabil: regimul comunist se epuizase.

Nu sunt unul din cei care să nege realizările indubitabile ale comunismului în România. Obiectiv vorbind, comunismul a însemnat modernizarea României și un spectaculos salt înainte al întregii societăți românești spre standarde de viață și de civilizație modernă.

De asemenea, sunt categoric  împotriva unei mizerabile și motivate ideologic exagerări a crimelor și abuzurilor comise în comunism, fiind adeptul unei priviri de ansamblu istoric.  Așa numita teroare comunistă din anii 50 nu a fost diferită de ceea ce mai trăise societatea românească în perioada interbelică.

Mii de morți împușcați de armată și jandarmerie pentru crimele de a fi protestat contra guvernelor (greva tipografilor din București, grevele de la Lupeni, atelierele Grivița, etc.), zeci de mii de arestări, partide politice interzise chiar înainte de alegeri, cenzura presei, legislație profund discriminatorie și rasistă ce afecta milioane de locuitori ai țării, totul pe fondul unei mizerii sociale și menținerii majorității populației în analfabetism și involuție socială, iată portretul real al României interbelice.

Iar faptul că au căzut victime legionarilor sau comuniștilor, nu ne permite să idealizăm politicienii interbelici, corupți și criminali, cu mâini mânjite de sânge, care astăzi, pe nedrept, sunt nume de străzi, de bulevarde sau în galerii de ”martiri anticomuniști”.

Obiectivitatea istorică trebuie să ne împiedice să privim perioada comunistă subiectiv. Au fost și crime, au fost și abuzuri, au fost și nenorociri sociale induse de autorități, dar a fost și modernizarea României.

Însă revenind la revoluția din decembrie 1989, ea a fost firească și necesară. Regimul comunist, care nu acceptase propriul eșec în a oferi prosperitate cetățenilor săi, trebuia să cadă într-o formă sau alta.

Nu discut aici revoluția propriu-zisă. Mă rezum doar la a spune că nu avem de ce regreta că a căzut regimul comunist.

Dar nu avem nici de ce să ne bucurăm pentru ceea ce a urmat.

România zilelor noastre este înglodată în datorii, cu economia controlată de companii străine, cu finanțele la cheremul băncilor străine, cu agricultura incapabilă să asigure suveranitatea alimentară.

Principalele resurse sunt ale altora și nici măcar nu mai sunt bine administrate. România nu mai este capabilă să își acopere necesarul propriu de energie,  nu mai este capabilă nici să administreze propriile resurse de gaze naturale și petrol.

Marea realizare a celor 33 de ani de ”democrație” a fost reprezentată de castrarea României prin forțarea economică (prin cumpărare ieftină de creier) a emigrării economice a unei bune părți din profesioniștii României, în detrimentul întregii țări.

Norocoși ei, că au primit niște salarii mai bune,  nenorociți noi, care am pierdut minți și mână de lucru calificată pe….banii României.

Trupele militare străine sunt concentrate în România, pe banii românilor, fiind un factor descurajant pentru orice schimbare politică serioasă. Deși „pluripartidism”, România are o singură ideologie, cea euro-atlantică.

Chiar și partidul AUR, o caricatură nu foarte reușită a serviciilor secrete românești, este de un ”suveranism” euro-atlantic.

Combinații trotil între servicii secrete, justiție, politicieni și interesele statelor vestice, au aruncat în aer orice brumă de democrație. Presa mainstream este controlată  și manifestă o unitate de…regiment, ceea ce probabil e și justificat de prezența multor gradați destul de prost acoperiți care mimează meseria de jurnalist (le iese doar cea de propagandist).

La 33 de ani de la revoluție, degenerarea clasei politice „democratice” este comparabilă cu cea din comunismul anilor 80.

Lombrozieni sfertodocți, vicleni și slugarnici, sau intelectuali lași, blazați, imbecilizați de frica că pierd accesul la o tot mai iluzorie putere, cum erau Dăscălescu, Postelnicu, Dincă, Manea Mănescu, Găinușă, Olteanu și alții ca ei, au fost înlocuiți ”omologi” de aceeași anvergură: Ciucă, Ciolacu, Cîțu, Orban, Barna, Drulă, Dan, Gorghiu….

Asemănarea izbitoare dintre degenerarea umană a elitei comuniste în anii 80 și cea a elitei politice „democratice” de după 2007, este evidentă. Și ca în anii 80, chiar dacă apare cineva mai răsărit, este rapid îndepărtat dacă nu se castrează singur, arătând că este la fel de gunoi uman, submisiv cu șefii, viclean cu colegii și arogant cu subordonații,  ca și colegii din ”conducerea de partid și de stat”.

Practic ne-am întors în timp. Iar dacă perioada comunistă s-a putut lăuda cu electrificarea, industrializarea și infrastructura de o folosim și acum a României, lăsând țara cu datorie 0, epoca post-revoluționară se poate ”lăuda” că românii au mâncat mai bine, au făcut școală mai proastă dar mai ușoară și și-au cumpărat toate prostiile, totul pe datorie.

Nu vom intra niciodată în Schengen

Acum, că a mai trecut isteria, hai să privim la rece de ce România nu a intrat și nu va intra în Schengen.

Principalul motiv pentru care Bulgaria și România nu intră în Schengen este reprezentat de…Grecia. În acest moment, frontierele Bulgariei cu Turcia și Grecia, dar și frontiera României cu Bulgaria și Ungaria, arată capacitatea de ”filtrare” a acestor state. Știrile cu privire la imigranții ilegali prinși la frontier confirmă tocmai eficiența lor.

De aceea îngrijorarea UE nu este legată de securitatea frontierelor Bulgariei și României ci tocmai de dispariția acestei securități odată cu aderarea la Schengen. România și Bulgaria s-au dovedit paznici eficienți la frontierele externe ale UE (inclusiv criza refugiaților din Ucraina, dar și cea a refugiaților din Turcia, la frontiera turco-bulgară) arătând eficiența celor două state.

Același lucru nu este valabil pentru cazul Greciei, ale cărei frontiere maritime sunt tranzitate de valuri și valuri de emigranți asiatici (veniți via Turcia). E vorba de un posibil val emigraționist comparabil ca dimensiuni cu cel venit dinspre Africa, punând presiune pe Spania și Italia (via Mediterana).

Dacă Bulgaria și România ar fi fost primite în Schengen, emigranții din Grecia nu ar mai avea nevoie decât de o mașină și un plin- două de benzină, ca să ajungă la Viena, din moment ce controalele vamale, la frontiera greco- bulgară, bulgaro-română și româno-maghiară ar dispărea.

Acum, aceste frontiere se demonstrează ca fiind niște filtre greu de tranzitat. Iar UE nu are niciun motiv să renunțe la ele.

Al doilea motiv pragmatic este faptul că regiunea sud-estului Europei este nesigură geopolitic. Zonă de confluență a intereselor Federației Ruse, Turciei și Vestului, regiunea aceasta este, cel mai probabil, zona care va fi în viitorul apropiat pe masa negocierilor între marile puteri.

Turcia își construiește propriul rol geopolitic, independent de NATO și de UE, cu interese bine subliniate în sud-estul Europei. Și una din armele preferate ale Turciei împotriva UE e….presiunea migraționistă asiatică.

Serbia, va rămâne ferm în afara NATO și a UE, iar Ungaria își construiește propria poziție regională, independent de Bruxelles. Kosovo și Bosnia Herțegovina rămân regiuni „fierbinți”.
Bulgaria va ajunge în martie la un nou val de alegeri anticipate, unde se așteaptă o înfrângere categorică a forțelor ultra-pro-occidentale, în favoarea naționaliștilor filo-ruși și moderaților care vor relații bune cu Rusia.

Ucraina se va prăbuși în curând iar ce nu va intra în componența Federației Ruse, va rămâne un afganistan  foarte costisitor pentru Vest.

”Destinul european” al Republicii Moldova este doar în presa propagandistică de la București și Chișinău iar regimul Maiei Sandu înțelege pe zi ce trece că Vestul nu vrea să sufere de dragul moldovenilor. Nici în România lucrurile nu stau deloc bine.
Clasa politică pro-occidentală din România mai este votată de sub 30% din totalul românilor, iar sondajele pe bune arată că majoritatea românilor, chiar dacă nu sunt filoruși,  categoric nu vor să își lege soarta și prosperitatea de cea a Ucrainei.

Iar încrederea în Vest e pe derdeluș, chiar dacă presa mainstream doar despre asta vorbește.


Deci dacă priviți tabloul de ansamblu, e bine să vă obișnuiți cu ideea că România nu va fi niciodată în Schengen, dar că și viitorul UE în regiune cam scârțâie.

Luxul de a boicota…

Eu nu îmi permit luxul de a boicota. Sunt prea sărac ca să fiu revoluționar boicotist.

Nu pot boicota hypermarketurile pentru că nu îmi permit tot timpul luxul de a fi ”făcut la cântar” de samsarii din piețele ”noastre”, de cartier. La fel, nu pot să merg doar la magazinul „din colț” care cumpără bulionul de la hypermarket și îi mai adaugă 2-3 lei ca să trăiască și omul de îl ține.
Sunt prea sărac pentru asta.

Sunt prea sărac să nu mă las convins de o bancă olandeză care are comisioane decente și servicii bune de homebank.

Evident, nu se pune problema unui concediu în Austria, tot din rațiuni financiare. vcf

Dar dacă, prin absurd, s-ar pune problema boicotării turistice a Bulgariei sau Turciei, nu aș putea-o face. Sunt prea sărac pentru a fi batjocorit de cârciumarii din Mamaia.

Cât despre benzinării: nici nu am carnet sau mașină. Dar și dacă aș avea, nu prea aș putea ”boicota” vreo benzinărie care are prețul ceva mai ieftin decât alte benzinării, ”bune” din perspectiva unei cauze sau alteia.

Mai sunt diverse produse pe care nu înțeleg să le boicotez pentru simplul motiv că îmi plac. Și viața e prea scurtă și prea lipsită de frumuseți ca să renunț la mici plăceri ale vieții pentru….vreo cauză nobilă. Îmi e suficient și e dramatic că trebuie să reduc anumite plăceri din rațiuni de sănătate.

Desigur, nu aș mai consuma un produs dacă vinovăția producătorului ar fi evidentă și abominabilă. Nu aș putea să mă bucur de o haină ieftină dacă am certitudinea că a fost făcută cu munca unor sclavi sau copii, de exemplu, că așa, diverse istorii și legende circulă.

Și aici aș mai adăuga ceva: am văzut campanii de boicot în care se spunea că produsul X este făcut cu salariați plătiți la un dolar pe oră în nu știu ce țară. Da. Dar asta nu e musai nedreptate. În țara aceea nivelul de trai permite și viețuirea cu un dolar pe oră.

Iar dacă boicotez firma respectivă, care va fi impactul? Patronul va fi probabil mai puțin bogat, dar sărmanul plătit cu dolarul pe oră va rămâne și fără acel dolar.

Hai că le-a reușit…

Poporul acesta român, care din 2014 încoace îmi tot demonstrează că poate atinge noi și noi culmi ale prostiei și ale spiritului de turmă, a demonstrat zilele acestea că poate și mai mult în arta de a se lăsa manipulat.
După refuzarea României în Schengen, constatăm toți cu surprindere că românii sunt mai supărați pe casierul de la benzinăria OMV și pe angajata de la Reiffeisen Bank, decât pe Uniunea Europeană și pe actuala guvernare.

Mai mult chiar, gașca de papagali care guvernează a devenit chiar eroică și populară pentru că ”boicotează” stațiunile de ski austriece și își plimbă depozitele bancare de la austrieci la….olandezi.

Departe de a fi patriotism, asistăm la un hipsterism ordinar, ca atunci cu mitingurile anti-Dragnea. Prostanul valah, supărat că nu poate să meargă fără să arate buletinul în Bulgaria sau Ungaria, a explodat ”patriotic”. E foarte supărat că România nu și-a diluat frontierele și că nu intră în Schengen.

Iar în culmea patriotismului său se ridică împotriva benzinăriilor din România cu patroni și austrieci, făcând zid în jurul clasei politice românești, a cărei corupție este depășită doar de impotența intelectuală.

Ieri stăteam la o cafea și auzeam o discuție a 3 domni de lângă mine: toți erau siguri că Rusia e în spatele Austriei.

Populime, nu popor….

Unionism cu maia…

Unioniștilor li se promite Basarabia strămoșească dar vor primi în schimb Maia sorosistă.

Nu toată lumea este ușor de păcălit. De ceva vreme, are loc o campanie bine gândită de promovare a Maiei Sandu în România, aceasta fiind pregătită să devină candidatul taberei euro-atlantice la alegerile prezidențiale pentru Cotroceni.

Scenariul pentru anul 2024 este unul destul de simplu și de previzibil: un candidat puternic susținut de PNL și PSD (care vor continua povestea de iubire în numele apărării „valorilor euro-atlantice”) la care se vor adăuga în turul 2, ”cu scârbă”, și UDMR și USR.

În partea cealaltă, George Simion (care va candida- nu vă luați după declarațiile de acum- este singurul prezidențiabil al AUR, plus că nu are alternativă dacă vrea să își țină partidul subordonat), va juca rolul de ”sperietoare” rusofilă. Că Simion nu e omul rușilor ci este de fapt un produs de serie al serviciilor secrete românești, tocmai cu scopul de a ține electoratul naționalist și suveranist blocat într-un naționalism fără finalizare, într-un circ de tip vadimist, iar e un ”secret” știut de orice privitor atent al spectacolului politic românesc.

Însă problema este cu candidatul mainstream: cine să fie? Soluția perfectă părea Mircea Geoană, personaj șters, limitat la ambiția de a fi și el președinte mai mult de o noapte, adjunct de șef la NATO, ceea ce îi dă un statut aparte în provinciala Românie, fără o viziune politică alta decât însăilarea unor lozinci euro-atlantice deja rumegate…

Însă se pare că Dumnezeu are alte planuri cu Geoană, aspectul său fizic din ultima vreme, inclusiv tunsoarea ”a la Davos”, confirmând de fapt zvonurile că acesta poartă un război pentru salvarea propriei vieți de cancer. Ca om și creștin, care am o amintire amuzantă foc cu Mircea Geoană (pe care o voi povesti cândva), nu pot decât să mă rog pentru ca să câștige această bătălie cu boala, așa cum mă rog să nu mai câștige nicio bătălie politică.

De la schimbarea ”look”-ului lui Mircea Geoană a început o campanie nerușinată în mass-media mainstream românească de promovare a Maiei Sandu, semn că în laboratoarele sistemului calul Mircea nu mai e miza.

Astfel s-a tăcut, sau s-au spus enormități despre mitingurile maraton din Republica Moldova contra haosului reprezentat de Maia.

În schimb, România a devenit, brusc, o aliată pasionată a Chișinăului, practic fără să mai existe ieșire a președintelui Iohannis, a premierului Ciucă și a ministrului Aurescu în care să nu fie menționată și Republica Moldova. Nu mai vorbim de faptul că lucrurile nu s-au redus la declarații. Rare sunt ședințele de guvern în care nu se mai decid „ajutoare” pentru Republica Moldova, în fapt, toate, perfuzii pentru menținerea în viață a regimului Sandu.

Maia însăși devine o eroină în paginile presei mainstream românești. Nu există o singură știre negativă sau măcar neutră. Firava sorosistă a devenit o ”La Passionaria” a ”luptei contra lui Putin”, un exemplu de femeie în politică, un model de ”bărbat de stat”. Sau, ca să citez dintr-un ofițer prost acoperit din presa românească:
”Dacă Iohannis e un bărbat mare dar un om politic mic, Maia Sandu este o femeie mică, dar un mare om politic.”
Da, da. Se dă și în Iohannis. Se va da și în alții ca să strălucească mai bine Maia.

Ultima prostie de excitat minți a fost aceea că Maia vrea unirea Republicii Moldova cu România, că Iohannis ar fi fost reticent dar că zeii euro-atlantici ar fi binecuvântat totuși voința luminoasă a Maiei.

Prostii mari cât casa, în contextul în care o astfel de unire ar da peste cap nu doar România ci și întreaga Uniune Europeană, dar….

Însă nu e așa că Maiei Sandu i-a crescut prestigiul? Uite unde se ascundea Alexandru Ioan Cuza. În trupul fragil al unei doamne cu ochi de căprioară și minte de oaie…
Nu m-ar mira ca în 2023 să o vedem pe doamna Maia Sandu cu ….barbă.

În definitiv, o Maia cu barbă ar fi o împletire reușită a tradiției românești, a voievozilor bărboși, cu valorile euro-atlantice, ale femeilor cu barbă și bărbaților cu ruj….