Inteligența artificială- această revoluție tăcută ridicată împotriva adevărului.

Văd fotografii făcute de inteligența artificială de un realism înfricoșător.
Aud tot mai mult despre predici și referate „impecabile” făcute cu ajutorul programelor de inteligență artificială.
Am auzit și de oameni care apelează la programele de inteligență artificială pentru a își redacta e-mailurile.

Iar rezultatele sunt mai mult decât mulțumitoare: produsele inteligenței artificiale sunt din ce în ce mai bune iar exactitatea lor nu poate fi pusă în discuție.

Numai că adevărul nu este totuna cu exactitatea. Adevărul este, a fost și va fi în eternitate un tablou complex, al nuanțelor exactității.

Odată redus adevărul la exactitate, odată ”obiectivizat”, începe demența.
Toate ideologiile modernității au avut această ambiție: a exactității, a obiectivității științifice.
Însă toate s-au prăbușit, slavă Domnului, pentru că mințile umane sunt (lucru minunat!) ușor de corupt.
Însă tentația luciferică a omului este perfecțiunea. Omul se vrea dumnezeu, se vrea perfect, se vrea cel mai bun, are pretenții de perfecțiune.
Uitați chiar în creștinism cum Dumnezeul Bibliei, viu, adevărat, al istoriei, a fost înlocuit cu varianta artificială, produsă de inteligențe umane (dar cine știe ce producții teologice A.I. vom avea pe mai departe?), a metafizicii grecești. Pentru că….e ”mai exactă”.

Acum se întâmplă ceva mai pervers și mai îngrozitor: din lene, prostie, analfabetism funcțional, oamenii își predau propriile personalități inteligenței artificiale.
Gesturi intelectuale foarte personale devin un produs tehnic.
Deja se vând, ca produse „de artă”, tablouri, fotografii, diverse jocuri de imagine fabricate de aceeași inteligență artificială.

Iar ispita e prea mare ca să nu vedem evidența trendului: vom ceda tot mai mult din a fi noi acestor mecanisme și generațiile următoare se vor mula ele după formele exacte ale inteligenței artificiale. Pentru că…lene, comoditate, analfabetism funcțional, nevoia de exactitate….

Uitați-vă cum ne-am schimbat, noi, ăștia mai „bătrâni”, care am prins și o lume fără net, de când rețelele online au intrat în viețile noastre….
Uitați-vă cum generația blogosferă pare un soi de elită academică față de generația Facebook și cum generația Facebook pare un soi de universitate față de generația Tik Tok….

Uitați-vă cum majoritatea zdrobitoare a oamenilor se lasă manipulați în cel mai ordinar mod de ce ”găsește pe net”, în contextul în care producțiile imbecile de pe net sunt încă cu un producător uman.
Ia să vedeți când se vor înmulți manipulările redactate cu exactitate de A.I….

Deja, la acest nivel jos tehnic la care suntem, este foarte dificil să identificăm ce mai este adevărat sau fals din ce ni se livrează pe internet.

Mai jos o imagine de la maratonul pisicilor din Kuala Lumpur, ediția 2023.
Maraton care nu există 

Istoria este dialectică. Nimeni nu mai poate să îl contrazică pe Hegel în privința asta.
Așa cum nici Marx nu poate fi contrazis (mai ales că aici a fost foarte în duhul Evangheliei fără să știe) când spune la începutul cărțuliei sale despre Ludovic Napoleon Bonaparte că istoria se repetă degenerativ, ca o caricatură a ceea ce a fost…..
Pur și simplu ne rostogolim dialectic (teză- antiteză- sinteză, normalitate- revoluție- neo-normalitate) spre sfârșitul lumii.
Ce e important de reținut este că istoria nu merge cum își doresc conservatorii: lucrurile nu se mai ”întorc” la a fi la fel, ci inevitabilul ”normalizării” este doar o deradicalizare a revoluției.
De exemplu revoluția progresistă nu mai poate fi dată înapoi.
Desigur, vor dispărea accentele sale agresive: corectitudinea politică, woke-ul, blm-ul.
Însă vom rămâne cu „căsătoriile” homosexuale (să nu credeți că se va mai putea da înapoi), vom rămâne cu mai puțin creștinism în societate, cu mai puțin bun simț în societate, cu mai multe droguri legalizate, cu o disoluție a familiei în sensul clasic, etc..
Ce e de făcut?
Eu cred că singurul lucru ce trebuie făcut este să rămânem creștini, martori ai Împărăției în vremurile în care trăim și pentru care trăim- căci trăim în secolul XXI nu ca să aducem secolul XVIII (cum visează catolicii conservatori), secolul XVII (cum visează protestanții), secolul XIV (cum visează ortodocșii) și secolul I (cum visează neoprotestanții) înapoi….
Noi trebuie să aducem Evanghelia în secolul XXI.
Pentru asta trebuie mult realism și un efort de a nu cădea în paseism și în plâns prea mult ”ce a fost” (că ce a fost nu a fost oricum bine, oricât ar idealiza conservatorii alte vremuri).
La Judecata lui Dumnezeu și a istoriei vom răspunde după cum am fost creștini în vremurile noastre.
Asta înseamnă că trebuie să vedem cum să punem în contextul actual și pentru omul actual vestea bună a Împărăției.
Chiar putem veni cu un balast premodern în vremurile acestea? Nu riscăm de multe ori să confundăm forma cu fondul?
Apoi trebuie să răspundem provocărilor acestor vremuri. Cum poți duce vestea bună unui gay? Unui transexual? Unui om dependent de droguri? Unui activist de mediu? Unui vegan? Unui ateu de tip nou?
Căci ei sunt subiecții evanghelizării, pentru ei a venit Domnul și dacă eu nu le duc Evanghelia, ei poate că vor ajunge, salvați de alții (Estera, 4, 13-14) în Împărăție, dar eu îmi pierd șansa de a ajunge acolo…
Una din greșelile recurente în istorie ale creștinilor e aceea de a se agăța de forme vechi, de false memorii din trecut. De asta și supărarea mea constantă pe basmele de la noi, care și adevărate să fi fost (dar majoritatea nu sunt) nu doar că nu rezolvă nimic, dar și împiedică rezolvări….
Creștinii care trec prin astfel de vremuri de mare și radicală schimbare (au mai fost în istorie) trebuie să se elibereze de balastul trecutului, să accepte inevitabilul schimbării și să rămână loiali lui Iisus, nu copilăriei lor sau unui trecut idealizat.
”Iisus Hristos este același ieri și azi și în veci!” spune autorul epistolei către Evrei (13,8) iar în Apocalipsa este o temă recurentă: Dumnezeu este alfa și omega, începutul și sfârșitul și, implicit, contemporanul.
Această contemporaneitate a lui Iisus Hristos este cheia pe care trebuie să o utilizăm ca să ne descuiem mințile triste după un trecut idealizat sau speriate de un prezent stupid și un viitor incert.
El este cu noi și tot El va închide povestea istoriei la sfârșit. Ce trebuie însă noi să facem este să conștientizăm această contemporaneitate și să o aducem în vremurile noastre și să o adaptăm vremurilor noastre.
Pentru că fiecare epocă istorică a avut grila sa de lectură în care l-a citit pe Iisus.
Ce pasionați erau romano-bizantinii când polemizau pe teme care după ceva secole au devenit irelevante, precum cele două firi și voințe din persoana lui Iisus….
Asta era vremea lor.
Acum este inutil și stupid să punem de o ceartă între monofiziți și diafiziți.
În schimb vremurile noastre au alte provocări: inteligența artificială, transumanismul, schimbarea sexului, ecologia, totalitarismul tehnic, excesul de informații care duce deloc paradoxal la idiotizare.
Cum aducem Evanghelia aici, în modul cel mai concret?
Dacă viața te va pune (și nu vor trece mulți ani și contextele astea vor fi chiar „banale”) de a mărturisi pe Iisus în fața unei fete ce a devenit, prin operații și tot tacâmul, băiat, cum ai face-o?
Știu, majoritatea nu o vor face și vor boscorodi pe față sau încet „creatura”. Dar sufletul ei va fi cerut și din mâinile noastre.
Și e valabil și pentru biserici (indiferent de confesiune): cum vor face să rămână loiale lui Hristos și în slujba lui Iisus în acest veac?
Altfel, să ne jelim că vremurile sunt anormale (și sunt), ne pricepem toți foarte bine….

Problema cea mai mare a României, ca și a întregii regiuni balcanice este proasta arhitectură identitară.

Problema românilor nu este că a venit comunismul. Problema românilor este aceea că și-au construit în secolele XVIII- XIX o identitate națională întemeiată pe dorința de a fi altceva decât sunt.

Românii și-au dorit și își doresc încă să fie „ca afară”. Să fie nemți, să fie francezi, să fie englezi, să fie americani, să fie și italieni sau spanioli, dacă chiar nu se poarte altceva, dar să nu fie români sau estici.

Asta deși românii sunt….români și estici.
România este o țară balcanică, oricât ar vrea românii să se creadă „mitteleuropa”.
România are o puternică amprentă slavă, atât lingvistic cât și etnic și cultural, oricât au încercat intelectualii să latinizeze limba și oricâte războaie s-ar purta între „filo-daci” și ”filo-romani” în cultura și istoriografia noastră.
România este o țară predominant creștin-ortodoxă, dar cu o ortodoxie de tip slav. Dar și celelalte denominațiuni creștine de aici poartă amprenta specificului locului. Și romano-catolicismul românesc este puternic amprentat de un filon balcanic (puțini știu că cine nu e ungur sau român între romano-catolicii din România e….bulgar).

Cu toate acestea puține popoare din istorie își urăsc până la sinucidere identitatea precum o fac românii.
Și aceasta este vina elitelor intelectuale- cele pașoptiste- care au construit o identitate românească falsă vestică.
Românilor le-a fost indus în 180 de ani de construcție identitară românească trei idei false dar care au prins:

1. ideea că ar fi o ”enclavă occidentală„ în mijlocul Orientului apropiat. Tâmpenia cu „insula de romanitate”- nu că limba română, chiar și fără latinizarea forțată din secolul XIX, nu ar fi avut un fond latin;

2. ideea că singurul model viabil este cel occidental și că la el putem ajunge fie și printr-un mimetism funcțional (teoria formelor fără fond);

3. ideea că specificul locului este ceva de disprețuit. De la „bulgăroi cu ceafa groasă”, la „mujici ruși”, antisemitism, disprețuirea ”grecoteilor cu nas subțire”, un complex hilar de superioritate față de turci, românii și-au construit (nu dau deloc întâmplător citate din Eminescu, transformat într-un idol național), un complex de superioritate față de toți ceilalți din regiune.

Chiar și reacția la occidentalizare a fost gândită pe același calapod: anti-balcanic.

Dacopatia este o reacție protocronistă, tot după model occidental (Decebal și Burebista, așa cum au fost reinventați de istoriografia naționalistă sunt …..Asterix și Obelix ai noștri).

De asemenea, naționalismul românesc militant s-a construit tot după calapod occidental. Legionarismul- e un lucru ușor de demonstrat- este un plagiat după fascismul italian și nazismul german. Naționalismul lui Ceaușescu și apoi al lui Vadim, dar și al AUR, este un baroc ideologic, între legionarism, fascisme și….filo-occidentalism.
Deci este un numitor comun identitar între linia mainstream ”liberală” și naționalism: disprețul față de propria identitate de origine și față de propriile vecinătăți culturale.

Însă această identitate schizofrenică, în care ajungi să crezi ca adevăr istoric și identitar că ești altcineva decât ești, este garanția eșecului.
Maiorescu s-a înșelat: să îți construiești în jurul tău o mizanscenă vestică nu te va ajuta să devii vestic în timp (formele care dau ulterior fondul) ci te va face schizoid și alienat, incapabil să înțelegi, să te adaptezi și să folosești propria ta identitate.

De aceea România este un furnizor de imigranți. De asta din România s-a plecat încă de dinainte de comunism (acum se pleacă en gros pentru că sunt condițiile politice care facilitează migrația spre vest- ieșirile doar cu buletinul, transport mai ieftin, etc.).

Și de asta din România se pleacă mai ales din mediile educate. Pentru că mediile educate, sunt educate după schizofrenia modernității noastre greșite.
Un tânăr educat este educat să se vadă ca un occidental prizonier într-o mare ungro-slavă, să disprețuiască ce e ”balcanic”, să se teamă de ruși, să admire pe occidentali.
De aceea pentru el a pleca în Occident este ca o plecare ”acasă”.
Iar cine nu pleacă, vrea să continue efortul pașoptist de a transforma pe români în ceea ce nu sunt: niște ”occidentali” în mijlocul Levantului….

Demersul lui Papahagi, Baconschi, Bănescu și al altora, eiusdem farinae este exact despre asta: ”ok, rămânem ortodocși, dar facem o ortodoxie vestică, catolică, ecumenică, căci românii nu sunt nici ca rușii, nici ca grecii”.
De asta am numit demersul lor „filetism”, pentru că deși nu este un naționalism legionaroid, ceaușist, vadimist sau aurist în spatele lor, este însă evident acest naționalism pașoptist.

Ce nu mai pot accepta este acuza că aș fi anti-român.

Iubesc România. Iubesc poporul român. Iubesc limba română.

Am ales să trăiesc și să mor în țara asta, spre deosebire de mulți naționaliști care pentru o diferență de 500- 1000 euro la leafă duduie de ”rrromânism” prin Italia, Spania,Irlanda, Marea Britanie, Germania, etc..

Dar nu iubesc idolatria și minciuna.

Nu cred că fac vreun bine acestui popor sau mie, alegând să trăiesc în minciuna naționalistă.

Sau alegând idolatria.

Și refuz categoric narativul naționaliștilor care mi se impune ca fiind singurul ”rromânesc”.

Iubesc poezii ale lui Eminescu, dar nu pe toate. Unele mi se par mediocre. Iar faptul că îi iubesc poezia, nu înseamnă că sunt de acord cu opiniile sale politice, tributare limitelor vremurilor sale.

Nu înțeleg de ce să apăr statuile unui idol găunos, ca Mircea Vulcănescu, complice la niște teribile crime istorice.

Dar mă mândresc că sunt român când mă gândesc la primarul Cernăuțiului, Traian Popovici, care a salvat pe evreii din Cernăuți.

Nu înțeleg de ce ar trebui să consider reprezentativ pentru neamul românesc un delirant misticoid și cu porniri fanatice și ucigașe ca Zelea Codreanu. Nu mă reprezintă și nu cred că unul ca el, sau secta lui de fanatici mistici, e reprezentativă pentru acest popor domol.

Prefer oricând pe Ionel Brătianu, cu toată corupția lui, lui Codreanu sau lui Antonescu.

Nu înțeleg de ce trebuie să vorbesc doar la superlativ despre anumite personaje. Sunt oameni, nu zei.

Așa cum poporul nostru este un popor de oameni și nu de zei.

Sunt suficient de inteligent și cultivat ca să știu când glumea Petre Țuțea în butadele lui, și când spunea lucruri dramatice.

Nu cred în puritatea vreunei ”rase” românești. Suntem, pe acest pământ, de multe feluri și de multe chipuri, cu origini variate. Iar asta e partea frumoasă a acestui neam.

Când românul de origine maghiară, Tiberiu Olah, a compus suita simfonică ”Mihai Viteazul”, a fost mai român decât vreun imbecil cu căciulă de geto-dac care se cocoață pe crucile unor soldați din primul război mondial ca să își demonstreze patriotismul.

Poezia românului de origine rusă, Nichita Stănescu, este o culme a limbii române. E el mai puțin român decât versificatorul Vadim Tudor?

Pentru mine ”sfinții închisorilor” sunt mai degrabă Nicolae Steinhardt și Richard Wurmbrand, decât niște fanatici ca Ioan Ianolide sau Valeriu Gafencu, oameni care nu au făcut niciun moment dovada vreunei pocăințe pentru sistemul lor politic bazat pe ură….

Poporul acesta a fost mereu variat etnic și religios. Obsesia asta toxică a uniformității (toți rrromânii să fie verzi, ortodocși și „pui de daci”) e o imbecilitate care nu are nicio treabă cu istoria.

Eu mă simt foarte acasă în catedrala romano-catolică din Alba Iulia, veche de o mie de ani. E parte a istoriei mele, așa cum este și parte a istoriei maghiare. Și nu e frumos că e așa?

Moscheea de la Babadag e parte a istoriei mele, dar și parte a istoriei islamice și apoi otomane. Și e minunat că e așa.

La fel, iubesc geniul teologico- politic al lui Petru Rareș și al rudei sale, mitropolitul Teofan I al Moldovei, și consider pe voievodul moldovean ca fiind poate cel mai important voievod din toată istoria țării noastre.

De ce ar trebui să accept musai o catalogare a voievozilor impusă mie de naționaliști?

Nu voievozii care au purtat războaie epuizante, ci voievozii care au construit o țară îmi sunt dragi: prefer pe Vasile Lupu condotierului Mihai Viteazul, pe Constantin Brâncoveanu lui Vlad Țepeș, pe Alexandru cel Bun lui Mircea cel Bătrân. Dar mă înclin în fața marelui Ștefan cel Mare care s-a descurcat și cu una, și cu alta.

Nu sunt dacopat. Nu înțeleg nici măcar sensul vag al unei mitologii naționaliste limitate, care invocă pe daci ca strămoși.

Sunt mândru că sunt parte a acestei oaze de romanitate din Balcani, care a supraviețuit grecizării bizantine, slavizării bulgare, turcizării otomane și sper că va supraviețui și englizării americane.

Dar sunt și mândru că istoric am fost părtaș la marea moștenire otomană.

Pentru mine savoir vivre este oriental, cu cafele, narghilele, podele, divanuri și caftanuri, care vă asigur că sunt mai românești decât patriotismele în ii și ițari made in China…

Admir opera teologică a lui Stăniloae, dar nu dau doi bani găuriți pe publicistica sa politică.

Punctul maxim al demnității românești în anii comunismului îl văd în mărturisirea românilor greco-catolici, românilor ortodocși stiliști, românilor iehoviști, care au înfruntat ilegalitatea pentru credința și identitatea lor religioasă.

În același timp, punctul maxim al demnității românești ca țară a fost și va rămâne prima perioadă a regimului Ceaușescu.

Îmi place adevărul. Și știu că adevărul are nuanțe.

Îmi plac sfinții relaxați și cu umor, nu cei care sunt zeloți până la lipsa de iubire.

A fi român înseamnă a fi critic, a fi ironic, a fi cu umor, a iubi oleacă și băuturica, și o masă bună.

A fi român înseamnă a fi cu o doză de relativism din cel bun, care nu pune botul la încrâncenările ideologice (cum sunt cele naționaliste).

A fi român înseamnă a fi balcanic, a fi mâncător și creator de ciorbă: de burtă, de pui, de vită, de legume, de civilizație, de cultură, de comerț de idei, toată ”dreasă” cu conștiința pe care o avea Miron Costin, că bietul om este sub vremuri, deci nu are rost să se zbuciume prea tare.

Iar asta naționalismul a distrus, din păcate….A distrus peste tot în Balcani, distrugând o armonie și un echilibru milenar.

De asta am tot disprețul față de naționalisme și refuz categoric să fiu catalogat în funcție de categoriile limitate ale minților mărunte și ideologizate ale naționaliștilor.

Iar asta mă face mult mai bun român decât tot circul ăsta cu târnoveni, șoșoci, simioni, târzii și ce specimene mai populează sectorul….

Asta e o altă chestiune importantă când vorbim despre modernizarea unui popor: capacitatea de a depăși o economie de supraviețuire.

Modernitatea exclude din oficiu economia de supraviețuire, logica lui ”am un porc și după ce îl tai, trec cu el iarna”, ”am o boltă de vie și cu el îmi fac vinul de peste an”, ”pun un butoi cu varză și mă ține până la anul”.

Știu, ne plac imaginile astea idilice și le reproducem acum, dar din moft, nu din necesitate. Ne facem zacusca noastră că „e mai bună” decât cea din comerț.

Dar repet, e deja un moft modern, ca și agro-turismul.

În fapt modernizarea înseamnă urbanizare, industrie și comerț.

De asta, trebuie spus, cea mai mare piedică pentru modernizarea României a fost una din reformele cele mai aplaudate de români: reforma agrară.

Reforma agrară, sau mai bine spus, reformele agrare (că a fost și cea a lui Ferdinand I), au fost o nenorocire.

Mai întâi pentru că au avut un impact negativ asupra marilor proprietăți, singurele capabile să ofere o producție agricolă ce să permită dezvoltare economică și comerț.

Apoi, pentru că au împiedicat pentru câteva generații, țăranii să se mute la oraș, să caute joburi în meșteșuguri, să impulsioneze industrializarea.

Primind niște hectare de pământ, familiile de țărani au fost încurajate să rămână în logica economiei de supraviețuire. Și pentru una/două generații au avut suficient ca să nu moară de foame sau să se gândească la o alternativă la viața de țăran și suficient de puțin, pe de altă parte, ca să nu poată să facă agricultură profesionistă, de calitate, care să aducă plus-valoare.

România a trăit- cum spunea un politician de la sfârșitul secolului XIX- ca țară bogată când aveam ploi și țară săracă când aveam secetă.

Exact ca orice stat antic sau medieval, într-o lume deja obosită de prosperitatea industrială….

Satul nu este un bun stimulent pentru nimic, în ciuda literaturii ”pășuniste”, toată scrisă de orășeni, ce îl idealizează.

Școala e și rămâne proastă pentru că nu trebuie carte să mulgi vaca, bisericile sunt infestate de tradiții și superstiții păgâne, iar preotul, intelectualul satului, nu are nicio motivație să se depășească pe sine și să ridice ”nivelul maselor”.

Cum spunea Marin Preda- romanul Moromeții fiind tocmai romanul sfârșitului acestei iluzii, a ”eternității sătești”, timpul pare să aibă răbdare la infinit când ești prizonierul universului rural, dar de fapt, el trece pe lângă tine și trebuie, ca Moromeții juniori, să fugi la oraș ca să îl poți prinde din urmă….

Mulți spun că Holocaustul a fost o barbarie.

Dar nu a fost o barbarie. A fost expresia răului din civilizația modernă umană.
Nu e nimic ”barbar” în Holocaust. Este demonic dar nu barbar.

Prin barbari înțelegem sălbatici, ignoranți, agresivi, mânați și manipulați spre atrocități ce țin mai degrabă de animal, nu de civilizație.

Ori Holocaustul a fost opusul barbariei.
Holocaustul a însemnat o industrie a morții. De la pogromuri barbare s-a trecut la faza industrială, de ucidere a milioane de oameni.
Holocaustul a însemnat o infrastructură a morții. Trenurile morții, care duceau victimele spre lagăre, funcționau la oră fixă și aveau un regim prioritar. Ba chiar exista și un ”mers al trenurilor”.
Holocaustul a însemnat o întreagă birocrație a morții, cu funcționari care stăteau să socotească numărul victimelor, să le pună pe diverse categorii și să le jefuiască averile.
Holocaustul a fost….perfect legal. Echipe de juriști aveau grijă ca totul să se facă conform cu legile absurde și de multe ori se certau pe chichițe juridice între ei (cum a fost cazul conferinței de la Wannsee).

Astfel a apărut în istoria civilizației ceva incredibil de atroce, cu adevărat demonic, Răul civilizat, Răul care ascultă Wagner, Răul care după ce ucide zece mii de oameni, savurează un cognac și o țigară bună. Răul banal, al conțopistului care face socoteli într-un birou și de pe urma socotelilor lui, sute de mii de oameni sunt condamnați la moarte….
Răul manifestat sub chipul funcționarului care după aceea s-a justificat în fața istoriei că ”a crescut rezervele de aur ale țării” sale.

Nu e nimic barbar în Holocaust și asta face să fie și mai înfricoșător ce s-a întâmplat acolo.
Și de aceea nu putem fi toleranți și înțelegători cu ce a fost acolo. Acolo, în Holocaust, omul a arătat că diavolul poate fi depășit în Rău.

Papa Benedict al XVI-lea a ales să abdice în luna februarie 2013.

Cu 1700 de ani înainte, în februarie 313, se inaugura prin edictul de la Mediolanum (Milano) epoca pe care mulți istorici și teoreticieni o numesc a fi ”constantiniană” (de la Constantin cel Mare): epoca în care Creștinismul a încetat să mai fie vestitorul Împărăției lui Dumnezeu și a devenit  ideologie, civilizație creștină,  sistem care, aici, pe pământ, vrea să impună și să stabilească normele de gândire și de moralitate.

Au urmat 1700 de ani de istorie spectaculoasă, în care valorile creștine s-au impus sau au fost impuse lumii, în care s-au realizat lucruri extraordinare (de la sisteme de sănătate publică la universități), dar s-au comis și atrocități ”în numele credinței”.

Însă ce e mai grav, Biserica a devenit din promotoarea Împărăției lui Dumnezeu, cea vestită de Evanghelii că va pune capăt acestui sistem de lucruri, înlocuindu-l cu unul mai bun, o piedică și un întârzietor (katechon- ăsta ar fi termenul folosit de teologi) al Împărăției.

În locul ei, a propovăduit o judecată particulară și credința în nemuirea sufletului, în Rai, Iad, Purgatoriu, în psihologizarea și personalizarea vieții creștine care a devenit tot mai mult o opțiune morală decât o angajare istorică.

Exact ca în ”legenda Marelui Inchizitor” al lui Dostoievski:  e bine cu împărățiile acestui pământ, au îmbogățit Biserica, i-au dat palate,îi dau cinstea cuvenită, îi recunosc ”meritele istorice” (nu au devenit Bisericile ”mama neamului românesc”, ”mama neamului bulgăresc”, ”mama neamului paraguayan”?) deci de ce ai vrea sfârșitul lumii acesteia care e atât de generoasă? Care, uite, nu îl mai răstignesc pe Hristos pe cruci de lemn, ci de aur și argint, nu îl mai străpung cu cuie de fier, ci cu smaralde și rubine, nu îl mai închid în închisori ci în ferecături de icoane….

Și tot ca în ”legenda Marelui Inchizitor”, Biserica a descoperit că oamenilor le place să fie controlați, să își delege responsabilitățile la stăpâni. Oamenii adoră să fie ”sub ascultare”, să li se dea un pachet de ritualuri și formule ”magice” care să îi mântuiască, să delege responsabilitatea credinței ”părintelui” și ritului….

În relația cu politicul au apărut două formule: papo- cezarismul, acolo unde creștinii au putut fi mai puternici decât împărații (catolicismul e un bun exemplu) sau cezaro-papismul, când clerul s-a subordonat cezarilor, puterii politice, cum e lumea Bisericilor Ortodoxe, Biserica Anglicană, Bisericile Protestante clasice…

Epoca „constantiniană” a început însă să apună, odată cu epuizarea Creștinismului de a mai fi o ideologie convingătoare și odată cu separarea statelor de puterea religioasă, cu apariția moralei autonome, iluminismului, psihologiilor.

Papa Benedict al XVI-lea, foarte riguros și un om în a cărui operă și viață s-a purtat tot timpul o bătălie între teologul liberal (în ciuda interpretărilor venite din partea criticilor săi, opera lui Ratzinger este una liberală) și demnitarul Bisericii, a fost unul din cei care ”s-a prins” că epoca Creștinismului ”constantinian”, a Bisericii ca surogat de Imperiu, a credinței ca ideologie  a puterii, apune.

Iar revelația i-a fost și mai puternică în timpul pontificatului, când, dacă e să dăm crezare analizei lui Giorgio Agamben (filosof italian care a scris o mică carte despre ”taina răului” și demisia lui Benedict), a înțeles că a sosit momentul sfârșitului pentru acest intermezzo al istoriei, care a fost epoca ”civilizației creștine”, epoca ”constantiniană”.

De aceea nu și-a dat demisia oricând, ci în februarie 2013, cu exact 1700 de ani după ce începuse totul.

Dumnezeu, care ține și El la simboluri, a ales să îl cheme la El nu oricând, ci pe data de 31 decembrie, când în calendarul latin este pomenit sfântul Silvestru, primul papă al epocii ”constantiniene”.

Dar să și zâmbim oleacă :).

În anul 2020 am avut o reacție dementă globală: o dictatură sanitară absurdă, irațională, dar invocând la fiecare pas ”știința”, a fost transformată în medicamentul preventiv pentru o viroză mai puternică.
În anul 2021, una din marile escrocherii ale istoriei, a ”vaccinurilor”, a tras linia la pandemie. Tunuri de sute de miliarde de euro au fost date pentru a face un vaccin care de la doza a doua în sus este tocmai bun ca să fie nevoie să faci și doza a treia, care doză a treia nu te protejează deplin decât dacă o faci pe a patra.

În 2022, pandemia a fost ”închisă” (deși majoritatea am făcut și continuăm să facem viroze puternice- din care ne revenim uneori după luni de zile- eu sunt încă răgușit și cu accese violente de tuse după 2 luni de la viroză).
În același timp, o ”pandemie” a ”morților subite” a lovit întreaga lume și, ca o coincidență, chiar pe campionii. dozelor multiple de vaccin băgate în venă. Oricum, pare să prefere pe campionii ipohondriei din anii 2020 și 2021, care și-au distrus sistemul imunitar și sănătatea cu singurul scop de a își proteja viețile.

Dar 2022 ne-a mai adus încă o frică: războiul.
Exact ca în scena biblică a călăreților apocalipsei, după Boală a venit Războiul. Dar ca și în cazul pandemiei de Covid, ce nu poate fi comparată cu vreuna din pandemiile serioase ce au lovit umanitatea în istorie, nici acest război nu poate fi comparat cu războaiele de altădată.

Un război banal, care se purta din 2014, când regimul naționalist de la Kiev a început confruntările cu forțele separatiste din Donbas, a devenit, mediatic, ”marele eveniment”.
Și nu orice ”mare eveniment” ci un soi de ciocnire între forțele Vestului ”civilizat” și ”democratic” cu Estul ”tiranic” și ”barbar”.

În fapt, dincolo de propagandă, există un adevăr: Ucraina a devenit tabla de șah pe care se desfășoară războiul Vestului împotriva Federației Ruse.
Nu mai e niciun secret faptul că SUA și NATO susțin cu toate resursele regimul de la Kiev cu singurul scop de a măcina cât pot de mult puterea Rusiei.
Armata ucraineană și mai ales trupele neonaziste din așa numitele ”gărzi naționale” ucrainene au fost antrenate și sunt antrenate de țările NATO. Primesc arme, primesc muniție, primesc tehnică militară, primesc informații militare, primesc alimente, primesc resurse și bani din statele NATO.
Întreaga Ucraină este în momentul de față o țară cu facturile plătite de către SUA și NATO. De fapt nu mai este o țară, ci expresia voinței NATO de a înfrânge Rusia.

Însă cu toate acestea, retorica propagandei NATO, retorică care încă prinde, este de-a dreptul fascinantă în stupizenia și cinismul ei.
Potrivit acestei retorici propagandistice, Vestul luptă pentru pace și pentru că își dorește pacea, alimentează mașina de război ucraineană până nu va mai rămâne niciun ucrainean în picioare…

Mai mult decât atât, apelând la stupizenia naturală a maselor, propaganda face uitat faptul că nu Rusia ci Vestul a purtat războaie, a invadat țări, a răsturnat regimuri, pentru a își apăra interesele.
Curios, societatea românească s-a descoperit foarte pacifistă și îngrozită că e posibil un război în Ucraina, parcă ignorând cu desăvârșire faptul că, doar în ultimii 21 de ani, armata română (da, chiar ea) a fost în războaie de invadare, de ocupare, de intimidare, de impunere a unor ideologii prin diverse state și regiuni ale lumii.
Oripilați de invadatorii ruși din Ucraina, românii au uitat de invadatorii români din Afganistan, Irak, Sahel, de faptul că bugetul de stat a plătit salarii nesimțite și acum plătește pensii nesimțite de ”veterani” unor mercenari criminali care, sub steagul României și al NATO, au oprimat popoare.

E drept, dubla măsură este o caracteristică comună a întâlnirii prostimii cu propaganda…
Însă e bine să aducem aminte, măcar așa, de ”amuzament” istoric, că armata română a fost mai implicată în ultimii 20 de ani în războaie, decât a fost ….armata rusă.
Și că fiecare român a plătit și plătește din buzunarul său pentru acțiunile criminale/eroice (totul depinde de perspectiva propagandei) ale armatei române în țări care nu aveau altă vină decât că încurcau interesele geopolitice ale SUA.

Războiul din Ucraina nu e cu nimic mai spectaculos decât cel din Irak. Chiar din contra, am putea spune. Dar războiul din Ucraina va forța la sfârșitul său, schimbarea geopolitică a lumii așa cum este ea acum.

Nu voi repeta considerațiile mele cu privire la soarta deja previzibilă a României în contextul acestei schimbări. Am încredere că poporul meu de caca (de la ”canibali” și ”cameleoni”) după ce va găsi niște țapi ispășitori să îi omoare, se vor transforma în filo-ruși pasionali. A mai făcut-o în istorie și are deja un talent aparte în a se adapta.

Însă anul 2023 va fi un an lung, un an în care războiul mondial din Ucraina se va purta cu încetineala ce îl caracterizează, costând pe toți. E drept, mai ales pe ucraineni, dar….

Adevărata problemă a României este însă cancerul intern.

Pe plan intern lucrurile sunt deja într-o situație foarte stranie.
România este o țară terminată. Statul român e în pragul colapsului și doar inerția împiedică anarhia deplină.

Am văzut toți rezultatele preliminare ale recensământului. E vorba de fapt de un eșec al statului de a convinge proprii cetățeni de a mai avea încredere în el prin a își da câteva informații.
Nu e primul eșec al statului: campania de vaccinare a fost semnalul că doar o mână de oameni, și aceia ipohondri, mai au cu adevărat încredere în statul român.

Dar nici rezultatele de le avem ale recensământului nu pot să nu sperie. România se stinge și îmbătrânește. Sau, mă rog, se nepalizează. Sau vietnamizează.

Țara rămâne la limită urbană (or urbanizarea e criteriul esențial pentru civilizație din Antichitate până în zilele noastre).
La capitolul educație, pătura cu educație universitară (și aia cu plagiaturile și standardele foarte scăzute) este una fragilă. Doar 16% absolvenți de studii superioare în România, arată faptul că resursele intelectuale ale țării sunt epuizate.
Nimeni nu mai are încredere în nimeni.
Bisericile pierd credincioși, indiferent de confesiune. Singura Biserică care câștigă credincioși este tocmai cea mai nonconformistă și anti-ierarhică: cultul penticostal.
Numărul ateilor și agnosticilor a crescut de aproape 4 ori în zece ani….

De altfel vedem peste tot că toți românii așteaptă să se întâmple ceva. Poate o schimbare de sus, radicală, poate o revoluție, poate o lovitură de stat, poate ….orice. Dar toți simțim că am ajuns într-o fundătură și că toată societatea se descurcă inert.

Poate la anul, poate peste încă un an, cel mult doi, ceva se va întâmpla. De ce? Pentru că pur și simplu nu mai poate merge așa.

Mircea Vulcănescu nu a fost legionar. Nu a fost nici măcar un antisemit. Ca intelectual, spre deosebire de mulți colegi de generație ai săi, care s-au lăsat vrăjiți de demența misticoidă legionară, el a fost cu picioarele pe pământ.

Creștin practicant, sociolog pasionat, filosof erudit, patriot bine temperat, Vulcănescu urma să devină una din marile minți ale culturii române.

Dar s-a întâmplat ceva: Vulcănescu a acceptat să fie demnitar (subsecretar de stat) în regimul Antonescu. Iar ceea ce este inexplicabil: a ales să rămână acolo, lângă Antonescu, până la capăt,  chiar dacă sub ochii lui, cu aprobarea lui, cu cuvintele și uneori cu inițiativa lui, atrocități inimaginabile au fost decise și comise de către autoritățile românești.

Vulcănescu a ales de bună voie și nesilit de nimeni (nu îți pune nimeni pistolul la cap ca să fii demnitar în guvern) să fie complicele celui mai criminal regim din istoria România: dictatura militar-nazistă a lui Ion Antonescu.
Când spun că regimul Antonescu a fost cel mai criminal din toată istoria României, îmi asum ceea ce spun. În nici 4 ani de zile (6 septembrie 1944- 23 august 1944), Antonescu a aruncat România într-un război care a dus la moartea a 71 585 de militari români, rănirea a 243 622 și la nu mai puțin de 309 533 de dispăruți.
De asemenea, 7 693 de civili au fost uciși în timpul bombardamentelor în perioada guvernării Antonescu.

Dar pe lângă aceste victime ale aventurii războiului în care România a fost aruncată de regimul Antonescu, există un număr înfricoșător de mare de crime comise de regimul Antonescu  ca parte și complicitate directă la crimele Holocaustului.

Aceste crime sunt făcute uitate de istoricii naționaliști și neacceptate, printr-un refuz rușinos al realității, de către bună parte din societatea românească.

Dar oricât ar nega ”bunii români”, complicitatea criminală a României la Holocaust, aceasta există și este bine documentată.

În ”Pogromul” de la Iași, numit impropriu astfel, pentru că nu a fost un progrom ci o operațiune a trupelor armate și trupelor de jandarmi și poliție, executată cu supervizarea lui Antonescu, au murit 13.868 de români evrei. În doar 3 zile…

Însă infernul adevărat a fost declanșat în timpul războiului, când armata română și jandarmeria, la ordinele directe ale guvernului, au organizat lagăre de exterminare dar și masacre (de ”represalii”).

Masacrul de la Odessa, a dus la uciderea a 29 de mii de evrei ”la fața locului” și deportarea a 33.885 de evrei spre lagărele din Transnistria, procesul deportării pe jos lăsând o dâră lungă de bătrâni, femei și copii uciși fără milă de trupele românești.

Lagărele de exterminare din  Ahmetcetka, Bogdanovca, Domanivka, Vapnearka și Pecera au fost locul următoarelor capitole ale crimelor comise de guvernul Antonescu, al cărui demnitar cu mașină și șofer era domnul Mircea Vulcănescu.

Lagărul de la Bogdanovca a fost lichidat pentru a se ”preveni” o epidemie de tifos, din pricina condițiilor mizerabile în care erau ținuți deportații. Lichidarea s-a făcut cu respectarea ”sfintelor sărbători ale Crăciunului”, căci regimul Antonescu se pretindea creștin, în trei etape: 21-24 decembrie, 28-30 decembrie1941 și 3-8 ianuarie 1942.

Circa 3,000- 5,000 evrei bolnavi, majoritatea originari din Odessa, au fost înghesuiți în niște grajduri și hambare cărora li s-a dat foc și au fost arși de vii. Alți 41,000-48 000 de evrei au fost uciși cu arme de foc și cu grenade de mână.

Lagărul de la Pecera a fost unul mai ”pragmatic”: fiind nevoie de gloanțe și grenade pentru front, autoritățile au dus o politică de exterminare prin înfometare și boli. Aproximativ 35 de mii de vieți au fost curmate de regimul Antonescu în acest lagăr.

Deținuții din lagărul de concentrare de la Vapnearka au fost mai ”norocoși”. Între timp, autoritățile românești învățaseră de la colegii lor din SS că nu dă bine la moral să faci măceluri de tipul celor de la Odessa și Bogdanovca.

Plus că deținuții de aici, mulți comuniști din România, au fost și ”beneficiarii” pragmatismului lui Antonescu, după ce acesta a văzut că Hitler pierde războiul.  Dar și aici numărul victimelor a fost de câteva mii.

Să menționăm și pe cei 25 de mii de evrei din diverse părți ale României care au murit pe drumul spre lagărele de exterminare din Transnistria. Periodic se mai descoperă gropi comune cu ei…

În 1942 Ion Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a 24.617 de cetățeni români de etnie romă, dintre care numai jumătate au supraviețuit și au reușit să se reîntoarcă în România. Circa 11.000 au murit de frig, inaniție și epidemii apărute în urma condițiilor inumane la care au fost supuși. 

Din fericire, regimul Antonescu a rezistat mai puțin de 4 ani. Însă avea planuri la fel de groaznice de viitor.
Știți cine urmau să ia locul evreilor și romilor după exterminarea în lagărele transnistrene?

Neoprotestanții, adică în limbajul oficial, ”sectanții”.  Și aici regimul Antonescu pusese ochii pe penticostali și adventiști, deși nici baptiștii nu se simțeau mai bine. Prea fuseseră cu americanii înainte de război…

Bine, dar unde e Mircea Vulcănescu în toată această poveste?

Era bine merci, demnitar al guvernului Antonescu,  cu secretara făcându-i cafeaua și șoferul așteptând să îl ducă la ședințele de guvern unde își exprima, vocal, solidaritatea și implicarea în toate aceste mizerii. Aveți răbdare până la sfârșitul acestui articol, vă rog…

E drept, intelectual și sociolog, nu militar, responsabilitățile sale țineau de spolierea economică a evreilor și romilor înainte de a fi exterminați de armată și jandarmerie. Deh, banii lor, afacerile lor, imobilele lor, puteau fi ”românizate”.

Ei bine, aici era Mircea Vulcănescu: solidar și complice cu cel mai criminal regim din istoria României. Complicitate și solidaritate răsplătite cu salariu și privilegii de demnitar.

Se putea altfel? Da.

Primarul Cernăuțiului Traian Popovici a salvat 20 de mii de evrei căutând soluții legale și paralegale să nu trimită oameni nevinovați la moarte. Când s-a prins Antonescu că omul ”său” e de fapt filosemit, l-a demis.

Viorica Agarici, președinta Crucii Roșii din Roman, s-a pus în fața locomotivei unui tren al morții ce trecea prin gara din Roman ca să poată să ofere apă și hrană celor din tren.

Paramon și Tamara Lozan, din localitatea Nisiporeni, azi în Republica Moldova, el director al școlii din localitate, după ce școala a fost transformată într-un ghetto ad-hoc, au ajutat pe evreii de acolo cu mâncare și apă. Când a aflat că urmau să fie executați, a decis curajos să îi elibereze.

Paramon fost executat de trupele românești…

Mircea Sion, judecător care a făcut tot ce i-a stat în puteri să salveze evrei. În casa lui din Iași au stat ascunși 15 evrei în timpul demenței antonesciene…

Și lista poate continua, cu nume de oameni ce au demonstrat că sunt buni creștini, buni români, oameni normali în timpul unei demențe ideologice naționaliste, ca cea antonesciană.

Oameni care sunt uitați, nu au busturi, nu au memoria invocată de isterici ”patriotici”, care grăiesc enormități mai mari decât ei. Chiar auzeam ieri pe un participant la circul de la Primăria Sectorului 2 că în opinia lui, Noica l-ar fi plagiat pe Vulcănescu.  Asta ca să demonstreze puținilor ascultători educați peste medie, că e și sfertodoct grămadă, nu doar ”bun rrrromân”.

Dar să revenim la Mircea Vulcănescu, așa cum îl surprind stenogramele ședințelor de guvern ale lui Antonescu:
20 martie 1941:  în guvern se discuta despre un proiect de lege privind ex­pro­prierea bunurilor evreieşti. Vulcănescu in­ter­vine şi subliniază necesitatea intro­du­cerii unor criterii clare pentru iden­ti­fi­carea evreilor, astfel încât dispoziţiile legii să nu afecteze românii etnici. „Noi vom crea prezumţii obiective, prin care vom ară­ta cine trebuie să facă această do­va­dă (că este evreu, n.n.)… Ca să se evite abuzurile, trebuie ca să se spună pe ce ba­ză considerăm noi că o anumită per­soană este evreu. Vom enumera câteva criterii. Altfel se poate spune despre ori­cine că este evreu… Iar noi să spunem pe cine considerăm evreu.“

21 martie 1941: Vul­cănescu este tot atât de implicat în pre­gătirea instrumentelor pentru spolierea evrei­lor. În urma pledoariei lui Mihai An­tonescu, pentru rezolvarea „problemei ro­mânizării proprietăţii întreprinderilor şi a funcţiunilor de viaţă românească aca­parate de evrei“, precum şi aceea a „mo­dului cum trebuie să se facă ad­mi­nis­tra­ţia provizorie a unor bunuri şi in­te­rese, pe care le-a expropriat deja Sta­tul…“, Mir­cea Vulcănescu afirma: „sunt, în total, de acord cu părerea d-lui Mihai An­to­nescu“.

19 noiembrie 1941: susținea impozite mai mari pentru evrei, pe lângă munca obligatorie. „Pro­blema trebuie privită astfel: sunt evrei care au bani, care sunt în viaţa eco­no­mică. Aceştia pot plăti. Dar sunt alţii, ca­re sunt scoşi din viaţa economică şi aceş­tia nu pot plăti… Comunitatea dispune de această sumă. Poate plăti această su­mă“.

5 august 1941: prezent la discutarea impunerii obligatorii la stelei galbene cu 6 colțuri (măsură revocată câteva luni mai târziu, la presiunea patriarhului Nicodim și a reginei mamă, Elena), Vulcănescu lăuda pe germani cum au organizat ghetto-urile:  „ger­ma­nii au făcut un sistem de organizare foar­te bun în această privinţă: i-au pus în ghetou şi lucrează ca cizmari, ca croitori etc., satisfăcând în felul acesta chiar ne­voile germanilor“.

În septembrie 1941, Mircea Vulcănescu a mai avut un rol important: jefuirea deportaților și celor din teritoriile ocupate. Iată cum suna în cuvintele lui Ion Antonescu stabilea un curs de 1/1 la schimbul dintre rublă şi leu pentru populaţia din Trans­nistria. „În ceea ce privește moneda din Transnistria, o vom lua gratis… Dacă nu mi se dă monedă de aceasta, atunci am să viu cu moneda noastră, care va avea aceiași valoare… prin urmare, problema monedei este clară… Am fixat cursul de un leu pentru o rublă ca să nu vină jidanii încoace și să facă contrabandă cu ruble… Rublele pe care le avem le vom da jidanilor care vor trece în Ucraina la cursul de 8 lei o rublă… Deci, d-l mi­nis­tru al Finanțelor și d-le Vulcănescu, vă rog să luați măsuri ca să nu se mai în­tâmple ceea ce s-a întâmplat după răz­boiul trecut, când tot felul de corbi au fă­cut contrabandă de monede. Am să in­tro­duc și pedeapsa cu moartea pentru cei care vor fi prinși că fac contrabandă de monedă… Cred că avem interesul ca să re­tragem, cu o monedă care nu are nicio va­loare, o monedă care are valoare. Sta­tul rusesc va reprezenta ceva. Și atunci, va trebui să ridicăm pe nimic aceste ru­ble. De ce? Pentru că noi avem zeci de mii de jidani, pe care am intenția să îi arunc în Rusia și care vor avea nevoie de ruble. Vom face deci o operațiune du­blă: vom cumpăra ieftin rublele și le vom vinde scump“.

După aia s-a răzgândit: rubla a fost vândută la ”paritatea”: 1 rublă- 40 de lei. 

De asemenea, a fost discutată și problema cumpărării bijuteriilor vândute de deportați: ”Pie­trele și alte obiecte prețioase vor fi plă­tite pe baza unei evaluări făcute de un expert specialist și numai pe o cotă de 20% din aceste evaluări, care ar fi echi­va­lentă cu proporția dintre aurul la cursul oficial și aurul la cursul liber“.

Vulcănescu, în celebrul său ”ultim cuvânt” nu a simțit nevoia să își ceară scuze pentru complicitatea sa la această demență. S-a lăudat, în schimb, că a îmbogățit România prin spolierea cetățenilor români de alte etnii…


Citatele din Vulcănescu se găsesc în stenogramele publicate ale ședințelor de guvern Antonescu:
 ANR, Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. II (ianuarie-martie 1941), Bucureşti, 1998, pp. 671, 672. p. 688, p. 692.

NR, Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. IV, pp.458, 598, 599.

Nu avem niciun motiv să regretăm prăbușirea regimului comunist și mai ales a demenței degenerative din ultimii ani, a regimului Nicolae Ceaușescu.

Cu bunele și cu relele sale, regimul comunist își trăise viața în România, iar în decembrie 1989, nu mai avea nimic de oferit.  Nici președintele Ceaușescu, nici guvernul Dăscălescu, nici forul suprem al puterii politice, Comitetul Politic Executiv al CC al PCR,  nu mai aveau nici capacitatea intelectuală, nici viziunea, nici posibilitățile de a face ceva bun.

Degradarea vieții cetățenilor, o industrializare, esențialmente bună, dar gândită prost, megalomanic, proiecte heirupiste după model nord-corean dar și lipsa sufocantă a oricărei perspective vesele, năclăiala mocirlei ideologice în care nimeni nu mai credea, dar pe care toți trebuiau să o suporte, duceau la verdictul inevitabil: regimul comunist se epuizase.

Nu sunt unul din cei care să nege realizările indubitabile ale comunismului în România. Obiectiv vorbind, comunismul a însemnat modernizarea României și un spectaculos salt înainte al întregii societăți românești spre standarde de viață și de civilizație modernă.

De asemenea, sunt categoric  împotriva unei mizerabile și motivate ideologic exagerări a crimelor și abuzurilor comise în comunism, fiind adeptul unei priviri de ansamblu istoric.  Așa numita teroare comunistă din anii 50 nu a fost diferită de ceea ce mai trăise societatea românească în perioada interbelică.

Mii de morți împușcați de armată și jandarmerie pentru crimele de a fi protestat contra guvernelor (greva tipografilor din București, grevele de la Lupeni, atelierele Grivița, etc.), zeci de mii de arestări, partide politice interzise chiar înainte de alegeri, cenzura presei, legislație profund discriminatorie și rasistă ce afecta milioane de locuitori ai țării, totul pe fondul unei mizerii sociale și menținerii majorității populației în analfabetism și involuție socială, iată portretul real al României interbelice.

Iar faptul că au căzut victime legionarilor sau comuniștilor, nu ne permite să idealizăm politicienii interbelici, corupți și criminali, cu mâini mânjite de sânge, care astăzi, pe nedrept, sunt nume de străzi, de bulevarde sau în galerii de ”martiri anticomuniști”.

Obiectivitatea istorică trebuie să ne împiedice să privim perioada comunistă subiectiv. Au fost și crime, au fost și abuzuri, au fost și nenorociri sociale induse de autorități, dar a fost și modernizarea României.

Însă revenind la revoluția din decembrie 1989, ea a fost firească și necesară. Regimul comunist, care nu acceptase propriul eșec în a oferi prosperitate cetățenilor săi, trebuia să cadă într-o formă sau alta.

Nu discut aici revoluția propriu-zisă. Mă rezum doar la a spune că nu avem de ce regreta că a căzut regimul comunist.

Dar nu avem nici de ce să ne bucurăm pentru ceea ce a urmat.

România zilelor noastre este înglodată în datorii, cu economia controlată de companii străine, cu finanțele la cheremul băncilor străine, cu agricultura incapabilă să asigure suveranitatea alimentară.

Principalele resurse sunt ale altora și nici măcar nu mai sunt bine administrate. România nu mai este capabilă să își acopere necesarul propriu de energie,  nu mai este capabilă nici să administreze propriile resurse de gaze naturale și petrol.

Marea realizare a celor 33 de ani de ”democrație” a fost reprezentată de castrarea României prin forțarea economică (prin cumpărare ieftină de creier) a emigrării economice a unei bune părți din profesioniștii României, în detrimentul întregii țări.

Norocoși ei, că au primit niște salarii mai bune,  nenorociți noi, care am pierdut minți și mână de lucru calificată pe….banii României.

Trupele militare străine sunt concentrate în România, pe banii românilor, fiind un factor descurajant pentru orice schimbare politică serioasă. Deși „pluripartidism”, România are o singură ideologie, cea euro-atlantică.

Chiar și partidul AUR, o caricatură nu foarte reușită a serviciilor secrete românești, este de un ”suveranism” euro-atlantic.

Combinații trotil între servicii secrete, justiție, politicieni și interesele statelor vestice, au aruncat în aer orice brumă de democrație. Presa mainstream este controlată  și manifestă o unitate de…regiment, ceea ce probabil e și justificat de prezența multor gradați destul de prost acoperiți care mimează meseria de jurnalist (le iese doar cea de propagandist).

La 33 de ani de la revoluție, degenerarea clasei politice „democratice” este comparabilă cu cea din comunismul anilor 80.

Lombrozieni sfertodocți, vicleni și slugarnici, sau intelectuali lași, blazați, imbecilizați de frica că pierd accesul la o tot mai iluzorie putere, cum erau Dăscălescu, Postelnicu, Dincă, Manea Mănescu, Găinușă, Olteanu și alții ca ei, au fost înlocuiți ”omologi” de aceeași anvergură: Ciucă, Ciolacu, Cîțu, Orban, Barna, Drulă, Dan, Gorghiu….

Asemănarea izbitoare dintre degenerarea umană a elitei comuniste în anii 80 și cea a elitei politice „democratice” de după 2007, este evidentă. Și ca în anii 80, chiar dacă apare cineva mai răsărit, este rapid îndepărtat dacă nu se castrează singur, arătând că este la fel de gunoi uman, submisiv cu șefii, viclean cu colegii și arogant cu subordonații,  ca și colegii din ”conducerea de partid și de stat”.

Practic ne-am întors în timp. Iar dacă perioada comunistă s-a putut lăuda cu electrificarea, industrializarea și infrastructura de o folosim și acum a României, lăsând țara cu datorie 0, epoca post-revoluționară se poate ”lăuda” că românii au mâncat mai bine, au făcut școală mai proastă dar mai ușoară și și-au cumpărat toate prostiile, totul pe datorie.