Unde e Dumnezeu?

Periodic aud, mai ales după un dezastru, întrebarea disperată și fără răspuns: ”Unde e Dumnezeu?”

Și ce poți răspunde când moare un copil de 5 anișori de cancer, de exemplu?Asta mai ales când de 2000 de ani Evanghelia a fost vestită în lume punându-se accentul pe diverse miracole, modelele de viață ale sfinților au fost înlocuite cu pseudo-vieți de sfinți pline de minuni, de întâmplări supranaturale, de vindecări și alte snoave din astea.

Și da, după ce grosul învățăturii creștine pare să se rezume la anecdote cu minuni la Lourdes, la Eghina, la moaștele lui X sau la rugăciunea pastorului Y (toate confesiunile creștine suferă de boala miraculosului și taumaturgicului), întrebarea: de ce un copilaș face cancer, sau este condamnat de la naștere la cine știe ce handicap îngrozitor? capătă un foarte justificat aer acuzator.

Ce Dumnezeu e acela care vindecă preferențial de cancer pulmonar sau ulcer, în urma unui pelerinaj, unei lumânări sau a unui acatist, pe câte cineva care și-a băut sau fumat viața, dar ia viața unui copil care nici nu a avut timp să păcătuiască?

Răspunsul, pe care îl știe și Biserica, dar miraculosul e mai vandabil și afluxul de credincioși este asigurat de promisiunea vreunei minuni, nu de dorul de mântuire, este simplu, dur și abrupt:Dumnezeu nu are nicio vină pentru că nu El este stăpânul lumii acesteia.

Noi suntem stăpânii lumii acesteia, iar lumea aceasta e plină de mizerie, de boală, de suferință, de moarte, pentru că noi am făcut-o așa și o întreținem așa.

Și chiar ne place, de ce să mințim?

Dacă nu ne-ar plăcea, nu ar mai exista războaie, nu ar mai exista crime, nu ar mai exista foamete, nu ar mai exista injustiție socială. Dacă nu ne-ar plăcea, sutele de mii de miliarde de dolari pe care le cheltuim anual pe arme ar merge spre sistemul medical și spre cercetare.

Dacă nu ne-ar plăcea, industria farmaceutică ar lupta pentru vindecarea oamenilor și nu pentru profit de pe urma îmbolnăvirii oamenilor.

Dacă nu ne-ar plăcea, am fi atenți și respectuoși cu aproapele nostru, l-am iubi, am face ca handicapurile și bolile să devină binecuvântări de iubire.

Dar nouă ne place să urâm, ne place să ucidem, ne place să fim lacomi, ne place să distrugem, ne place să poluăm, ne place să urmărim profitul și comoditatea noastră deasupra nevoilor celorlalți.

Și de aceea noi evităm să vedem mesajul Bibliei, mesajul lui Dumnezeu, care începe cu omul lăsat stăpân peste creație, peste propriul destin și care din primul moment alege să meargă pe o altă cale: contra voii lui Dumnezeu și a aproapelui său. Primul act consemnat între frați e o invidie, urmată de o crimă.

Evităm mesajul Bibliei care ne vorbește despre pervertirea iremediabilă a lumii. Evităm Evanghelia care ne vorbește nu de lume, ci de salvarea omului de lume.

Evităm Apocalipsa care ne vorbește despre sfârșitul și reînoirea acestei lumi și dispariția celor răi.

În schimb, ne încântăm cu minuni, autentice sau nu. Ne place egoist că e posibil ca Dumnezeu sau sfântul x, prin operațiuni foarte asemănătoare cu mita, ne mai pot scoate dintr-o boală sau necaz…

Dumnezeu nu e aici. Lumea este a oamenilor. Și tot ce se întâmplă rău e ”meritul” nostru….

Zeii bravei lumi noi

Zeii lumii noastre nu sunt politicienii.

Majoritatea zdrobitoare a politicienilor sunt prizonieri ai democrațiilor mai mult sau mai puțin originale. Chiar și Putin sau Xi.

Ei trebuie să aibă tot timpul grijă ca societățile pe care le conduc, să fie relativ mulțumite, cât de cât calme, neinteresate să gireze vreo opoziție.

Politica în postmodernitate este show și negociere mai mult decât putere.

Adevărații zei ai lumii noastre sunt Zuckerberg, Gates, Bezos și alții ca ei (că sunt mulți). Ei sunt niște oameni care au dobândit relativ facil, fără să trebuiască să facă compromisuri majore, averi morbid de mari. Sunt oameni care au pe mâna lor, averi cât bugetele unor guverne de țări mari. Iar corporațiile de sub ei administează bugete cât PIB urile unor mari puteri. Niciun lider politic nu are puterea lor reală.

Pentru că ei, efectiv, pot cumpăra orice își doresc și pe oricine își doresc. Cum ? Pentru că pot licita mai mult decât ne imaginăm.

Averile personale peste un miliard de dolari sunt un pericol pentru societate. Averile care depășesc sute de miliarde de dolari sunt deja un dezastru.

Acești oameni sunt noii fuehreri ai bravei lumi noi. Noi ne uităm la Biden, Boris J., Macron și zicem că ar conta. Pe naiba. Ăia stau temători că pierd finanțatori de campanie electorală, că pierd alegeri, că își nemulțumesc publicul.

Cât costă o campanie electorală ca să faci un președinte în SUA? Cică campania lui Trump și Biden, împreună, a costat 14 miliarde de dolari. Ca să fie ales „cel mai puternic om din lume”. Adică campaniile celor doi candidați pentru conducerea SUA au costat cât…..10 la sută din averea personală a lui Bill Gates. Care nu e cel mai bogat dintre acești zei.

Știm toți cât rău a putut face în politica din estul Europei Soros. Și cine e Soros? Soros are ca avere cam 10 la sută din averea lui Musk. Ca să vă faceți o idee…

Dar o să spuneți că a mai fost asta. Rockefeller și Rotschild sunt nume care și acum fac impresie după ce mult timp au făcut istorie.

Însă acum e altceva: noii zei sunt morbid de bogați. Și nu sunt niște burghezi educați precum înaintașii lor. Nu sunt nici trecuți prin viață.

Soros e filosof și savant prin comparație cu aceștia. George ”al nostru” citea enorm, cunoștea istorie, trăise istorie.

Acești noi zei sunt niște oameni care realmente nu înțeleg nimic din viață.

Toți sunt produsul societății americane a bunăstării. Nu au văzut niciun război, vin din familii sigure și stabile economic, au făcut o școală proastă, au fost educați să fie niște cetățeni mediocri.

Mai mult, toți sunt niște tocilari frustrați, probabil cei care încasau toate bătăile de la școlile și din cartierele lor. Urâți toți, nu au fost iubiți de fete și și-au ascuns complexele și frustrările în pasiunea pentru IT.

âLipsiți de experiența vieții, provenind dintr-o societate a bunăstării, mediocri intelectual și uman, plini de complexe, băieții au descoperit niște chestii tari în domeniul lor. Și au ajuns să îl controleze. Au venit peste ei, aproape peste noapte, averi uriașe, putere extraordinar de mare și cultul inevitabil al personalității.

Mai țineți minte pe acel sărman (vorba vine) imbecil de Steve Jobs, acel osho cu maletă și sacou? Ăla chiar credea că e un geniu. Și a convins și pe mulți de asta.

Dar toți devin așa.

Gates e acum peste tot. Nu ca să ne vorbească de Windows-ul lui ci ca să prognozeze pandemii, să găsească soluții și tratamente globale.

L-am îmbogățit ca să putem juca Solitaire la birou și acum deja ne spune cum să ne tratăm și ce trebuie să facem.

Și dacă aveți răbdarea să îndurați interviuri cu oricare dintre ei, veți vedea că toți sunt niște amărâți intelectual, niște limitați care se cred vizionari, niște complexați deveniți peste noapte tipii cool din liceul lor, niște imaturi…..

Repet, Soros e academician pe lângă toți la un loc. Iar între ei și Rotschild este cam diferența dintre McDonalds-ul din Gara de Nord și un restaurant cu stele Michelin.

Dar sunt zei pe bune. La averile și la puterea lor uriașă nu sunt doar niște miliardari. Sunt zei. Suntem captivii unor zei frustrați și imaturi.

Încă un pas spre Crăciun: maternitatea Mariei

Un spațiu relativ gol al teologiei este cel dedicat aprofundării maternității Mariei înainte de Naștere.
E vorba de cele 9 luni în care Hristos a fost în pântecele Maicii Sale, timp special, deloc ușor pentru Maria.

Trecem relativ ușor peste ce trebuie să fi însemnat pentru tânăra Maria faptul că rămăsese însărcinată fiind nemăritată, într-o societate în care așa ceva se putea lăsa cu lapidarea.
Trecem relativ ușor peste ce trebuie să fi simțit Iosif, când a văzut că cea care îi fusese aleasă ca soție e însărcinată înainte de nuntă.
Desigur, ne spune un evanghelist că ar fi avut o viziune îngerească care l-a încurajat să meargă mai departe. Dar….câți dintre noi am luat decizii și mai puțin serioase decât aceea de a crește un copil care nu e al nostru, doar pentru că am visat ceva? 🙂

Vă dați seama care e atmosfera din Nazaret, unde toată lumea cunoștea pe toată lumea și ce glume se spuneau pe baza faptului că Maria rămăsese însărcinată înainte de nuntă. De la cele mai nevinovate glume, precum cea că Iosif se grăbise să guste din plăcerile căsniciei, până la suspiciuni și bârfe periculoase….

Acest lucru explică, mai probabil, de ce Maria a fost trimisă la Elisabeta, căci nu era timpul vizitelor (mai ales dacă erai însărcinată). Probabil se dorea stingerea unor bârfe, răutăți, comentarii…

Întâlnirea cu Elisabeta e al doilea semn pentru Maria că ceea ce s-a întâmplat cu ea este sigur de la Dumnezeum fapt ce a risipit multe frici și îndoieli.
De aici și probabil bucuria surprinsă de evanghelistul Luca, în textul rămas ca imnul Magnificat.

Apoi drumul spre Betleem, care a avut loc în ciuda sarcinii avansate a Mariei (recensământul, obligatoriu, nu era totuși atât de anti-uman și nu se desfășura într-o singură zi).

Dar acolo era altceva: era imperativul profetic- Hristos trebuia să se nască în Betleem și nu oriunde, dar era și un imperativ social- copilul nu trebuia să se nască într-un oraș unde oricine putea număra lunile de la nuntă la naștere iar riscurile sociale puteau merge până la pedeapsa cu moartea….

Poate că ar merita să medităm mai mult la aspectele acestea…..

Încă un pas spre Crăciun: magii de la Răsărit

Cine nu a auzit de cei trei magi ce au venit la Ierusalim, apoi la Betleem, ca să se poată închina pruncului Iisus?
Legendele despre ei au înflorit în perioada creștină. Astfel au primit nume: Gaspar, Melchior și Balthasar. După altă legendă, cei trei erau de fapt 4, unul dintre ei rătăcindu-se pe drum pentru a ajunge la Ierusalim 33 de ani mai târziu: când Iisus era răstignit.

De asemenea pietatea populară uneori superstițioasă , dar și spiritul comercial al unor clerici a făcut ca să avem ”moaștele” celor 3 magi (le puteți vizita în catedrala din Koln), așa cum avem ”păstrate” și darurile oferite de aceștia Domnului (se găsesc la o mânăstire din Athos).

O altă legendă îi face din magi, regi. Poate pentru că exista o rezervă pioasă a unor creștini de a credita niște magi păgâni cu darul de a prevedea venirea lui Hristos.

Însă ieșind din legendă și intrând în istorie, știm câte ceva despre ei.

Mai întâi că știm despre instituția magilor. Aceștia sunt preoții religiei zoroastriene, din Persia de altădată, Iranul de astăzi. Această religie străveche, diferită radical de iudaism și de creștinism, fie și pentru că era dualistă, avea/are (mai sunt mai puțin de 200 de mii de zoroastrieni în întreaga lume) și multe elemente teologice complementare cu iudeo-creștinismul.
Astfel și zoroastrienii așteptau (de fapt încă așteaptă) un salvator eshatologic: Saoșiyant, ce urmează să se nască dintr-o fecioară.
Deci foarte probabil cei trei magi ajunseseră la concluzia (după ce consultaseră astrologia) că urma să se nască Saoșiyant, mesia al lor. Sau, am spune noi, creștinii, Duhul Sfânt le dăduse un ghiont…
Cert este că nu putem să ignorăm, iar chiar prezența pozitivă a magilor din Evanghelia după Matei ne arată clar lucrul acesta, faptul că Dumnezeu încearcă să lucreze și cu mințile și sufletele celor și din alte religii. Duhul bate unde vrea El iar Domnul lucrează cu cine vrea El, fără să țină cont de canoane și idei preconcepute.

Magii de la Răsărit din Evanghelie au fost mai receptivi față de influența Domnului decât regele Irod, preoții și cărturarii săi. Și e bine să nu uităm nici lucrul acesta. Pentru că de multe ori ajungem să ne justificăm atât de tare prin dreapta noastră credință încât pierdem din vedere că există și o libertate și o inteligență ce sunt necesare, nu doar o încrede (în) dogmatică.

Încă un pas spre Crăciun: dreptul Iosif

NOTĂ! Acest text nu este pentru ochi care se ”smintesc” ușor, nici pentru minți pentru care evlavia bate cugetarea. De aceea vă rog, pentru pacea tuturor, să evitați acest text dacă nu sunteți dispuși să ieșiți din comoditatea propriei evlavii… Mulțumesc.

Despre Iosif știm foarte puține. Și pentru a proteja și mai bine propriile noastre credințe, vrem să știm și mai puține.
Hai să ne facem un pic de curaj și să ne punem în pielea lui.
Iosif, un tâmplar (alți exegeți atenți la detalii spun că de fapt ar fi fost pietrar), din Nazaret se logodise cu Maria.
Adică cu alte cuvinte, după cum se întâmpla pe vremea aceea, familia lui Iosif și familia Mariei se înțeleseseră în prealabil pentru această căsnicie. Se negociase zestrea, se negociase și contribuția viitorului soț și ambele familii, ca și întreaga comunitate se pregătea mulțumită de întemeierea unei noi familii: o familie între doi evrei din neam bun, urmași ai lui Abraham, credincioși, care și-ar fi dus viața respectând Legea și încercând să iubească pe Dumnezeu și pe aproapele.

Lăsați, vă rog, poveștile pioase cu Iosif bătrân și văduv. La fel, poveștile fără niciun sâmbure de adevăr cu Maria crescută la Templu. Pur și simplu vorbim de normalitate cu toată frumusețea ei: doi tineri normali, din două familii evreiești normale, din ”clasa de mijloc” a societății acelor vremuri, locuind într-un, să îi spunem, orășel: Nazaret, un mic, provincial, banal loc din Iudeea acelor vremuri din care nimeni nu aștepta nimic special: doar normalitate.

Dumnezeu a ales normalitatea pentru a se întrupa. A ales firescul.
Ei bine, promisiunea de nuntă este făcută, lucrurile merg în direcția cea bună și Maria, după ce pleacă la verișoara ei, Elisabeta, se întoarce acasă….însărcinată.
Ea spune și familiei, și lui Iosif, o istorie care, hai să recunoaștem, ne-ar fi imposibil să o credem dacă am fi în pielea lui: că un înger i-a apărut și i-a vestit că va fi mama lui Mesia. Apoi a rămas însărcinată.
Legea lui Moise era foarte aspră în astfel de cazuri. Maria ar fi fost repudiată și chiar ar fi putut sfârși ucisă cu pietre. Și chiar dacă ar fi scăpat de execuție, pentru că romanii nu priveau cu ochi buni aceste obiceiuri barbare pentru ei, ea și familia sa ar fi primit un stigmat foarte greu de purtat. Nu s-ar mai fi putut mărita și cine știe care ar fi fost teribila ei soartă? Poate chiar mai grea decât lapidarea…. Acelea erau vremurile.
Iosif ar fi fost în schimb exonerat de orice vină, și și-ar fi putut reface viața cu o altă soție, eventual însoțit de compasiunea comunității.

Deci pentru contextul acestor vremuri, Iosif nu avea altă ieșire rațională decât repudierea Mariei.
Însă Iosif era drept și o iubea pe Maria. Nu dorea un astfel de destin pentru Maria și copilul ei.

De aceea a ales o cale teribil de grea. Ne spune evanghelistul Matei că „a voit să o lase în ascuns”.

Să nu trecem prea ușor peste aceste cuvinte puține din Evanghelie.
Iosif dorea să fugă din Nazaret, să plece în alt oraș și să înceapă o altă viață: evident că de la 0. Acesta este sensul ”lăsatului în ascuns”.
Odată fugit de acasă, comunitatea l-ar fi acuzat pe el de imoralitate (se culcase cu Maria înainte de mariaj) și de lașitate- își părăsise copilul.
Onoarea Mariei nu ar fi fost deloc pătată, averea lui Iosif ar fi trecut pe numele ei și și-ar fi putut crește copilul cu demnitate în mica comunitate din Nazaret.
Sincer, câți dintre noi am fi în stare de sacrificii similare cu cel gândit de Iosif? Ne dăm foarte ”bărbați” dar ne temem de asumare și în lucruri mărunte, nu în opțiuni atât de mari.
Sacrificiul lui Iosif este uriaș. Și puneți-vă în pielea unui mic meșteșugar din Iudeea secolului I. Nu era chiar atât de ușor să părăsești protecția clanului, familiei, să îți pui singur un stigmat și apoi să duci o viață precară, căutându-ți norocul pe cine știe unde, de dragul unei femei care era însărcinată cu un copil care nu e al tău.
Ei bine, Iosif vrea să facă asta.
Domnul, impresionat de un astfel de tată adoptiv, dispus la orice sacrificiu, știe că acesta este cel mai bun părinte pământean pe care și-l poate dori.
Și înger vine în vis și îi spune lui Iosif nu să se sacrifice ci să fie încredințat că Maria va fi soția lui curată și că acest prim copil al căsătoriei lor nu e un copil oarecare: este Mesia.
Sincer, mie mi se pare incredibil acest om….


Încă un pas spre Crăciun: salata ”de boeuf”

Da. Salata ”de boeuf”, nu vă mirați…..
E nelipsită pe masa de Crăciun (tocmai ce m-a sunat mama să mă întrebe dacă să facă când vin acasă de sărbători: cum nu?). Deși e de boeuf, adică vită toată ziua, majoritatea însă o facem de pui.

Istoricul acestei salate este rusesc, în ciuda numelui franțuzesc. Era o delicatesă a Rusiei țarilor și aristocrației, ”tortul” sărat care deschidea ca aperitiv orice masă respectabilă. Căci de pe atunci era o obsesie a prezentării sale cu multe ornamente, ca a unui tort de lux.

Rețeta este discutabilă. Există legende că a dispărut, la fel cum multele variante ale acestei salate pot pretinde statutul nobliliar de salată originală (chiar dacă ”boeuf”-ul a rămas numai în nume).

Odată cu venirea sovieticilor la putere, apoi în restul țărilor comuniste, salata de ”boeuf” a intrat în casele tuturor oamenilor ca un soi de gustare a vieții de lux, de care aveau parte în vechiul regim doar privilegiații.

A venit la pachet cu sărbătoarea revelionului (care în calendarele ortodoxe ”pe vechi” cade înaintea Crăciunului, deci strică postul- de unde și un efort al comuniștilor de a plusa pe tema acestei sărbători).
Și revelionul nu era ceva ”tradițional” ci o recepție aristocratică sau burgheză. Era ”reveillon”, nu revelion.

Revelionul a devenit și el bun comun, al întregului popor, gustare democratică dintr-un lifestyle burghez și aristocratic. Toată lumea sacrifica bani și grijă ca de revelion să fie îmbrăcat elegant, să mănânce chestii bune, să guste băuturi rafinate, să fumeze țigări de foi, să danseze, etc..

Revelionul devenise recepția proletarului și neo-burgheziei comuniste.

Iar salata ”de boeuf” a venit la pachet cu această sărbătoare, adăugându-se apoi, ilicit, meniurilor de la alte sărbători neagreate de regim dar ținute de popor, de la opincă la dictator (Crăciunul și Paștile).

Dar de ce să vorbim despre salata ”de boeuf” într-un parcurs spiritual, totuși, spre Crăciun?
Pentru că, asemenea bradului, asemenea porcului (despre care vom vorbi la timpul său), asemenea betelei, pur și simplu s-a impus ca parte a Crăciunului.

Și nu e rău.

Gândiți-vă câtă teologie poți scoate dintr-o salată care se declară de vită dar e de pui, cu rețetă știută de toată lumea (ce gospodină nu se pricepe?), dar totuși învăluită în mister, care este un tort și nu e?

Apoi gândiți-vă că acest fel cu origine atât de aristocratică, de îl savurau doar țarii și companionii lor de lux, e acum pe mesele noastre ca să îl serbăm pe Țarul Universului care s-a făcut om pentru ca noi să fim părtași la îndumnezeire.

Poză ”furată” de pe gustos.ro

Colindele…

Colindele sunt de trei feluri.
Cele mai vechi sunt colindele populare precreștine. Cum e colindul cerbului, care e preferatul meu. Ele țin de un evident fond precreștin, au teme vânătorești și pastorale, simbolistici ce se pierd în negurile istoriei (neolitic, dacă nu chiar și mai înainte de acesta).

A doua categorie a colindelor e reprezentată de cele creștine. Acestea sunt cele care ne vorbesc despre nașterea lui Hristos, despre drama Mariei, ca tânără mamă aflată în frig și pe drumuri, sau chiar despre teme teologice majore, cum e colindul ”La săvârștiul lumii”, care vorbește despre Judecata finală.

Unele din aceste colinde creștine sunt construite pe fondul colindelor primitive, păgâne, simțindu-se încă sinteza aceea. Altele sunt produse bisericești, venite din medii catolice și protestante și adaptate apoi la realitățile religioase ale locului. De aceea nu e mare mirare că cel mai mare „rezervor” de colinde din România este Ardealul, mult mai mozaicat confesional.

A treia categorie a colindelor sunt colindele comerciale, venite pe filieră americană și adaptate pe aici. Acestea preponderent sunt necreștine, dar nu necreștine pentru că ar purta mirosul unor religii străvechi (cum e prima generație de colinde de care vorbeam) ci pentru că duhnesc a ideologie anticreștină.

Ele sunt despre iarnă, despre moș crăciun, despre reni, despre ”spiritul Crăciunului”, despre orice, dar numai despre Hristos nu.

Acum văd că au apărut și niște colinde neutre religios și prin România. E deja o nesfântă tradiție prin București, de ceva ani deja, ca niște cete de colindători, îmbrăcați în costume vag populare, să se plimbe printre blocuri cu niște boxe uriașe în care, pe niște ritmuri de muzică populară, ne cântă unii că ne urează sănătate și belșug.

Pentru creștini colindul ar trebui să fie o formă de evanghelizare. Și uneori este. Mulți au auzit de Viflaim (Betleem) din colinde, nu din Evanghelii.
De aceea când un creștin colindă sau încurajează copiii la colindat, trebuie să o facă și cu o anumită conștiință apostolică. Copilul acela vestește pe Hristos.

Colindătorii sunt ca magii din Evanghelie. Sunt ca îngerul ce a văzut păstorilor pe Mesia. Sunt ca păstorii care după ce au primit vestea, au dat-o mai departe. Sunt ca apostolii de mai târziu.

Să îți trimiți copilul să cerșească (sorry, dar asta este) pe ritmuri de „ Ne dați sau nu ne dați? Ne dați? Ne daaaaați?” nu faci bine nici sărbătorii, nici tradiției, nici colindului.

Colindătorii ar trebui să învețe colinde noi. Când colindam, prin facultate, aveam un repertoriu mereu diferit, cu colinde cât mai rare, mai puțin auzite, ca să putem să transmitem o emoție. Căci emoțiile sunt puternice.
Eu, recunosc, plâng când vin colindători cu cântări frumoase și profunde la mine la ușă. Plâng și când văd tradiții autentice. Îmi dau lacrimile la un joc de capră sau de urs, chiar dacă ele nu sunt creștine.
Dar e acolo un ritm ce de peste milenii bate la ușa sufletului meu. Și nu e puțin lucru.

Dar colindele astea de tip nou doar mă întristează, nu mă emoționează. Ba chiar ajung să le ”urăsc” pentru că sunt peste tot și sufocă colindele tradiționale.

Încă o zi spre Crăciun: Bradul…

Bradul de Crăciun.
E deja parte de neînlăturat a Crăciunului. Nici eu nu aș putea concepe un Crăciun fără brad.

Dar bradul de Crăciun nu doar că nu e ceva creștinesc, dar nici măcar nu are vreo legătură cu tradițiile românești, mai mult sau mai puțin creștine, ale sărbătorilor de iarnă.

Pur și simplu, bradul de Crăciun a venit la noi ca o ”fitză” europeană, așa cum mulți adoptă acum dovlecii de Halloween. Să nu ne mire dacă peste 50 de ani, se va vorbi de obiceiul tradițional românesc al dovlecilor de Halloween, așa cum vorbim acum de bradul tradițional de Crăciun.

Dar e bine să avem și brad. Vă sugerez un brad de plastic: e păcat să sacrificăm în fiecare an viețile unor pomișori doar așa, ca să avem ce arunca după Bobotează…..

Bradul schimbă casa. Apare ca un loc nou, special, un spațiu al sărbătorii.
Când erați mici, sau mai puțin mici, v-ați ascuns vreodată sub brad? Pur și simplu să vă întindeți sub cetina bradului împodobit, să vedeți luminițele și globurile din altă perspectivă? Dacă nu, încercați 🙂

La evrei exista și există o sărbătoare, sărbătoarea Corturilor, în care oamenii mai mult sau mai puțin credincioși aleg să schimbe perspectiva propriei lor case. Fie se mută câteva zile, cât cere sărbătoarea, în corturi instalate în grădinile caselor sau chiar pe stradă, fie ….își fac un cort în propria lor casă, pe balcon sau în sufragerie.
Așa își aduc aminte evreii că există un preț al libertății: drumul lung, de zeci de ani, prin deșert.
Această sărbătoare a ținut-o și Domnul Hristos. În fiecare an, alături de Maria, de Iosif, de rudele sale, apoi alături de ucenicii Săi, au schimbat confortul casei pentru altceva.

Îmi place să văd bradul în această legătură: altceva-ul.

Bradul e ca un semn că nu e o sărbătoare ca oricare alta. E semn că trebuie să schimbăm chestii în viețile noastre cu Crăciunul.
E și un impuls să ne gândim la natură. Eu am tot admirat brazii de Crăciun naturali, până când am învățat să îi respect și să le respect seva vieții din ei. Și îi vreau în pădure. Așa că mi-am luat brad de plastic.

Încă un pas spre Crăciun….

Doar două Evanghelii menționează Crăciunul. De fapt, sărbătoarea Crăciunului a fost adoptată în Creștinism la peste 300 de ani după nașterea Domnului.

Explicația este relativ simplă: pur și simplu primele generații de creștini nu aveau timp de sărbători. În primele sale secole, Creștinismul a trăit tensiunea așteptării celei de-a doua veniri a Domnului: acela era obiectivul lor. Și de aceea tot ce făceau ei era să vestească împărăția care stă să vină. Și să se roage să vină mai repede.
După ce împărații romani au pus mâna pe Biserică, au instituționalizat-o, nu a mai fost voie să așteptăm activ Împărăția lui Dumnezeu.
Sfârșitul acestui sistem de lucruri a devenit ceva înfricoșător. Apocalipsa (care înseamnă de fapt ”descoperire/revelație”) a devenit un cuvânt de speriat.
Viața creștină a încetat să fie o viață spre Împărăție și a devenit o viață de bun cetățean, moral, cumsecade, al acestor împărății. Iar după moarte, când oricum autoritatea civilă nu mai poate pune mâna pe noi, începem să vorbim despre Rai, Iad, apoi și Purgatoriu….

Iar viața Domnului a fost reevaluată după noile așteptări, mai așezate, ale Bisericii.
Așa am început să serbăm și Crăciunul, de exemplu.
Însă și în sărbătoarea Crăciunului există această tensiune eshatologică, a sfârșitului care trebuie să vină și e bine să vină.

E inevitabil, când meditezi la Crăciun, să nu te gândești la evrei și la așteptările lor.
Ei așteptau pe Mesia, pe cel care să îi conducă într-o altă etapă a istoriei lor. Toate relatările Crăciunului sunt despre bucuria aceasta, că istoria așa cum era ea până atunci, se va sfârși.
Mă rog, nu doar bucurie….
Magii erau tare bucuroși. La fel și păstorii. Desigur, și Maria, și Iosif.
Dar Irod și stăpânitorii acelui veac nu se bucurau. Ei se simțeau bine în istoria lor, cu puterea lor, cu instrumentele acestei puteri la îndemână.
De aceea ar fi făcut orice ca să împiedice o schimbare a lumii de pe urma căreia ei profitau.

Așa și în epoca creștină. Mari credincioși, oameni cu frică de Dumnezeu, ar face orice doar să nu se sfârșească lumea lor, în care au bisnisuri, combinații, se simt bine, comod, așezați.

Iar asta se întâmplă mai ales acum, când trăim vremuri paradoxale.
Toți suntem acum precum Irod. Ba chiar mai tari decât el: când a avut Irod distracții la un buton de telecomandă distanță, bogăție de mâncăruri cum se găsește la orice market de colț de stradă, băuturi, droguri, haine atât de variate, telefoane mobile, fotolii gândite să îți facă masaj, jacuzzi și toate alinturile pe care orice cetățean mediu și le permite acum?
Și cei mai săraci de acum par bogați pe lângă săracii din vremea nașterii Domnului….

Pe de altă parte, epoca noastră este cea mai nefericită dintre toate. Uitați cât de speriați suntem de viroza asta. Uitați cât de speriați suntem de orice amenințare la adresa prosperității noastre care totuși ne face nefericiți?
Acum nu foamea și bolile sărăciei ne ucid ci depresia, fricile noastre și bolile bunăstării…..
Să mai aducem aminte de avort?
Cu avortul suntem foarte asemănători lui Irod: ucidem copiii care ne pot complica existența și bunăstarea. Nu chiar 144 de mii, cât spune Biblia că ar fi făcut Irod singur, dar….avortul este principala cauză a deceselor, dacă am avea minima decență și bun simț să recunoaștem o evidență naturală și logică: avortul e o crimă.

Epoca noastră se apropie de Crăciun consumerist.
Nu doar seculariștii o fac, nu vă iluzionați.
Creștinii o fac foarte consumerist. Vedeți sfânta tradiție a porcului de Crăciun, a cozonacilor, sarmalelor, vinului, chinul de a ne cadorisi unii pe alții, etc.
Și la biserică mergem tot pe o logică consumeristă: dau bani, lumânări, tămâie, etc., primesc în schimb har, împlinirea dorințelor, sănătate, ce mai cer….
Crăciunul ne place pentru că nu ne mai provoacă, nu mai vestește pentru noi, răsturnarea lumii noastre și venirea Împărăției Lui.
Ia să vestească Pruncul apocalipsa, că l-am avorta așa cum facem, foarte civilizat, igienic, medical, cu toți pruncii nedoriți….

Testarea trebuie să fie gratuită

…așa cum vaccinarea este gratuită.

În definitiv, e la mintea oricui că testarea este un instrument mult mai eficient în identificarea și izolarea focarelor epidemice decât vaccinul, care, după cum ne demonstrează empiric chiar covidul, nu împiedică îmbolnăvirea, nu împiedică transmiterea, nu împiedică nici forme serioase de boală, nici complicații care să ducă la moarte.
În cel mai fericit caz, doar reduce aceste efecte, dacă nu îl putem suspecta (mă refer la vaccin) foarte științific de faptul că ajută la mutațiile virusului.

Deci dacă se consideră vaccinul o soluție ce trebuie încurajată, cu atât mai mult trebuie să se susțină soluția testării.

Argumentul statului, că am plătit vaccinul deci nu mai plătim și testele, ar fi un argument de tată stupid, dacă nu am suspecta de fapt presiunea lobby-ului companiilor farmaceutice de a încuraja vaccinarea.

Vaccinarea care cu cât este mai ineficientă, cu atât este mai profitabilă….
Astfel, de la două doze am ajuns la trei, apoi la a patra, apoi a cincea, a șasea, a șaptea… Și musai cu ARN mesager, că e tehnologie superioară, inovație, chestie profundă, genetică, chiar dacă simplul fapt că ajungi la doza a 4-a și tot te coviduiești spune ceva despre eficiența sa….
Dar nu suntem niște primitivi medievali ca să ne punem cu ”basic science”.

Doar ”basic science” a fost și ”stați în casă două săptămâni”, și ”purtați masca prin parcuri”, și ”nu umblați noaptea că vă ia covidul”, și ”trebuie vaccinată doar 70 la sută din populația adultă”…..