Despre cum România a ratat vizita președintelui Ungariei

(editorial pentru Sputnik, site interzis în România, în numele…libertăţii presei).

Vizita președintelui Ungariei, doamna Katalin Novak în România, a suscitat nenumărate comentarii în presa românească, dar și reacții oficiale. Tema ungurilor care vor să fure Ardealul, a revenit în forță.

Proaspăt aleasă președinte a Ungariei, Katalin Novak a întreprins primele sale vizite în Polonia și apoi în România. Vizita din Polonia avea drept scop, relansarea alianței conservatoare în interiorul UE, alianță subminată de divergențele de opinie între Varșovia și Budapesta cu privire la criza ucraineană și soluționarea ei.

Vizita în România nu a fost una oficială, căci foarte probabil Budapesta nu are așteptări de la președintele, guvernul și actuala coaliție de guvernare din România, nici în ceea ce privește pozițiile de reformă conservatoare și creștină a UE, nici în ceea ce privește capacitatea Bucureștiului de a avea propria sa politică externă, independentă de interesele Washingtonului și Bruxellesului în regiune.

Vizita a vizat mai ales Ardealul și comunitățile maghiare de acolo, mulți dintre ei și cetățeni ai Ungariei. De asemenea, ne place sau nu, istoria Ungariei, în aceeași măsură ca și istoria României, consideră Transilvania un loc referențial.

Programul acestei călătorii a președintei Ungariei a părut mai degrabă unul cultural- turistic. Katalin Novak a făcut sport într-un parc din Cluj, a inaugurat bustul unui principe transilvănean medieval, a vizitat biserici și muzee, ca apoi, spre indignarea presei românești, să urce un munte.

În acest interval de timp, a evitat cu hotărâre să folosească denumirea de România, preferând să vorbească doar de Transilvania, regiunea României în care se afla în vizită, un gest care nu a scăpat atenției criticilor săi.

Cu toate aceastea, nu este prima vizită a unui înalt oficial maghiar doar în regiunea Transilvaniei din România, și nici prima dată când aceștia au preferat să vorbească doar de Transilvania. Ce este inedit, e faptul că presa românească mainstream, a reacționat foarte prompt și foarte ”patriotic”.

Motivul este simplu și are un nume: Ungaria. Ungaria este statul care, membru al UE și al NATO, nu a înțeles și nu înțelege să își cedeze suveranitatea, să își anuleze agenda, să își lichideze valorile și credința, în numele ”valorilor euro-atlantice”. Așa cum face România. Și de aceea pentru propaganda oficială românească, Ungaria trebuie prezentată ca un ”exemplu negativ”, ca o amenințare, pentru a nu ajunge model de alternativă la vasalitatea și submisivitatea oficialilor români față de americani și UE.

De asemenea, ostilitatea ”istorică” trebuie alimentată, pentru a garanta că România este izolată regional și astfel și mai dependentă de ”garanțiile de securitate” ale SUA și UE.

Izolarea României este un fapt real, iar seismele geopolitice ce au cuprins deja estul Europei, sunt departe de a fi semne bune pentru viitorul României, așa cum l-au ”așternut”, euro-atlantic, oficialii ei.

Desigur, Katalin Novak nu a vorbit deloc despre România. Aceasta pentru că, în noua conjunctură geopolitică, România este irelevantă. Și, din păcate, în tot mai puține capitale se vorbește despre România.

Interesele regionale tind să ignore această bulă de servilism euro-atlantic și de agresivitate de cățel chihuahua, care a devenit statul român de mai bine de 20 de ani. Și soarta României va fi decisă independent de interesele ei, așa cum s-a întâmplat și în anul 1940, când, după 20 de ani de servilism față de Anglia și Franța, România a descoperit cu stupoare că alții îi erau vecinii și niciunul dintre ei nu iubeau Bucureștiul.

România a ratat șansa de a trimite pe președintele Iohannis să se întâlnească cu omologul său maghiar și să inaugureze împreună statuia lui Gabriel Bethlen, un mare voievod al Transilvaniei, căruia și românii îi datorează foarte multe.

A trimis în schimb un senator în opinci, care, vai!, câtă lipsă de atenție la detalii simbolice!, a pus ”la picioarele” lui Gabriel Bethlen o…..fotografie a lui Avram Iancu.

În loc ca ministrul Familiei din guvernul României să o întâlnească pe Katalin Novak, pentru a o întreba despre cum, aceasta fiind fost ministru al Familiei în Ungaria, a putut să salveze demografic țara vecină, s-a ales calea unei ”rățoieli” diplomatice la nivel de MAE.

Și în loc să aibă grijă ca pe vârful Piscului Secuiului, urcat în drumeție de sportiva președinte a Ungariei, să fluture un tricolor românesc, s-au supărat că, dat fiind și numele muntelui, acolo era o bornă colorată conform cui drapelul național maghiar.

În concluzie, nu știu dacă proverbul ”fiecare pasăre pe limba ei piere” este românesc sau maghiar. Dar sigur se va aplica, din păcate, statului român.

Au luat Eurovisionul. Să le dăm și cupa mondială. Însă le mai dăm și bani?

Până acum, războiul pe imagine părea câștigat de Ucraina. Și e adevărat că propaganda pro-ucraineană a reușit să administreze foarte bine temele grave. E drept, ajutată și de cenzura occidentală.

Pur și simplu crimele ucrainene nu există, neonaziștii ucraineni sunt ”băieți buni”, eroi buni de pus pe tricouri.

De asemenea, au fost aproape impecabil administrate poveștile cu „masacrele” de la Irpin și Bucea.

Chiar, ați remarcat? Cum au apărut semnele serioase de întrebare cu privire la ce a fost de fapt la Bucea, cu suspiciunea rezonabilă că acolo au fost execuții sumare comise de ucrainenii ”eliberatori” împotriva celor care colaboraseră cu rușii, cum subiectul Bucea s-a închis.

Acum „pelerinajele” sunt la Irpin, unde niște blocuri dărâmate pot fi fundal bun pentru poze ipocrite ale șefilor și șefuleților euro-atlantici aflați în pelerinaj la Zelenski.

Numai că încep să apară problemele de imagine.

Nu sunt legate de temele de război (profesionist manipulate) ci de chestiuni secundare.

Prăbușirea se face pe teme secundare. Cum ar fi povestea cu Eurovisionul. Eurovisionul arată ce campanie disperată de P.R. se face pentru Ucraina.

Însă disperată nu înseamnă și inteligentă.

”Victoria” Ucrainei la Eurovision jignește inteligențele oricărui european de bun simț și contribuie tocmai la erodarea imaginii ….Ucrainei.

Iar faptul că ies povești că totul nu a fost nici măcar aranjat, ci s-a rezumat la o mânăreală scârboasă a organizatorilor, face ca situația să fie și mai gravă.


Desigur, se va încerca punerea batistei pe țambal. Dar deja o parte din public s-a prins că și povestea cu Ucraina este o escrocherie, așa cum a fost povestea cu covidul.

În loc să fure voturi ca să lase impresia că Ucraina e, precum Coreea de Nord, bună la toate (chiar, nu li se acordă de pe acum și cupa mondială de fotbal?) eu cred că efortul băieților și fetelor din comunicare ar trebui să se ocupe de guvernanții kieveni.

Și Zelenski, și ceilalți golănași din guvernul Ucrainei au făcut deja tranziția de la imaginea „victimelor eroice”, la cea de cerșetori nesimțiți și agresivi.

Zelenski putea fi impresionant pentru fraieri în prima lună, putea să mai atingă suflețele sensibile și în a doua lună.

Dar acum deja, când opinia publică s-a obișnuit și cu războiul, dar a apărut criza economică, faptul că iese Zelenski seară de seară și cântă precum lăutarii de la o masă la alta (el preferând să meargă de la un parlament la altul) ca să mai cerșească, în esență, bani, tot mai mulți bani, începe să irite.

Iar când el și dubioșii ăia din cabinetul său ies și încep să se rățoiască la clienți că nu au primit suficient, că trebuie să mai dea bani, iritarea devine și mai puternică.

Mai ales că tot ce poate oferi Zelenski este să amâne inevitabilul, sacrificând ucraineni pentru ca rușii să aibă parte de o victorie a la Pyrrhus.

Pentru cei care nu știu, victoriile a la Pyrrhus (personaj real, rege al Epirului învingător înfrânt al romanilor), înseamnă victoriile cu un cost atât de mare, încât pot fi compatibilizate foarte bine și ca înfrângeri.

Iar aceasta este miza Occidentului: victoria în Ucraina să coste atât de mult pe ruși, încât aceștia să fie practic înfrânți economic.

Numai că, până una alta, victoria asta a la Pyrrhus, costă în fiecare zi miliarde de dolari pe euro-atlantici. Și, până una alta, viețile tuturor celor din UE și NATO devin tot mai scumpe, tot mai lipsite de optimism financiar, economiile intră în criză, încât e posibil să descoperim că Pyrrhus ăsta va fi la Bruxelles și Washington, nu la Moscova…

Și de aceea, o Ucraina care învinge peste tot (de la Eurovision, la jocuri pe calculator cu simulări anti-aeriene) pe banii noștri (tot mai mulți), va deveni din erou admirat, un hoț și un cerșetor disprețuit.

De ce nu sunt crezuți rușii?

E o întrebare pe care o primesc constant: ”dar dacă rușii au dreptate, de ce nu aduc dovezi și le prezintă forurilor internaționale ca să le convingă de dreptatea lor?”

Întrebarea, cu tot dragul, denotă o dimensiune foarte inocentă a gândirii.

Rușii pot strânge câte dovezi pot, cu laboratoare secrete, camere de tortură, materiale de propagandă nazistă folosită de gărzile ucrainene. Pot să facă liste cu copiii ucși de armata ucraineană și neonaziștii ucraineni în ultimii 8 ani, pot obține dovezi despre cum populația ucraineană este victima neonaziștilor, care în unele orașe și sate au preluat controlul în locul statului.

Și?

Cât timp CNN, Fox și BBC nu vor prelua narativul, nu se va întâmpla nimic pentru modificarea perspectivei.

Societatea occidentală (cea românească inclusă) a fost trecută printr-un foarte pervers și eficient proces de dresaj. Aparent s-a lăsat impresia unei pluralități de opinii, dar doar în interiorul grădinii mainstream.
Mai țineți minte în România când o parte din români credeau prostiile Digi24 și o altă parte înghițeau prostiile lui Gâdea, participând pasionați la o așa zisă bătălie ideologică în România?
Acum vedem că pe temele cu adevărat importante: ”integrarea” prin dizolvare în euro-atlantism, imbecilitățile globalizante, etc., nu existau diferențe între Digi și Antena 3.
Vocile care sunt cu adevărat antisistem sunt marginalizate și discreditate pe toate căile. Și sunt împinse în derizoriu.

Apoi e cenzura: tot mai vizibilă acum.
Ca să fii fie și oleacă nuanțat ca jurnalist față de propaganda oficială, riști: 1. conflictul cu patronii, 2 amenzi uriașe de la CNA, 3. ștergerea din online (cum a pățit Sputnikul).

Legat de Sputnik și Russia Today: nu sunt cam ipocriți cei care se întreabă ”de ce rușii nu comunică informații despre partea lor de adevăr?”, când comunicarea cât de cât mainstream rusească a fost practic interzisă?

Dar fenomenul dresajului nu e vizibil doar în contextul acestui al treilea război mondial. Să ne aducem aminte de criza covid și cum am fost tratați cei care puneam niște întrebări de bun-simț, întrebări ce s-au dovedit a fi nu doar legitime, ci au primit, mai toate, confirmări negative.

Dar nu ni se explica că suntem niște prostovani anti-știință, care nu merită băgați în seamă, când spuneam că drepturile și libertățile nu se suspendă de frica unei viroze?

Vai, ce mi se făcea când spuneam că e doar o gripă ce poate da în pneumonie. Când sistemul a transformat-o într-o simplă gripă, în februarie anul acesta, renunțând la restricții oricum tembele, peste o noapte, am fost confirmat. Dar am primit vreo scuză?

Când a apărut rezerva cu privire la vaccinarea, mai ales cu ”arn mesager” și riscurile neverificate, iar eram conspiraționiști și medievali. Acum, când brusc vaccinații au probleme cu inima cum fac mai mult efort, fac complicații tot mai dubioase, o tăcere s-a lăsat solemn….

Iar o masă importantă din societate, care a mâncat propaganda covid cu polonicul, acum și-a băgat polonicul și în propaganda rusofobă.


 Despre război, Rusia, Occident (un răspuns unei prietene dragi)

Suntem în al treilea război mondial. Ne place, nu ne place, aceasta este situația pe care trebuie să o administrăm în acest moment, cu speranța că vom ieși cât mai mulți întregi, sănătoși și, ideal, victorioși, din această reașezare a lumii.


Dar cum a început? Pentru ce nu se putea altfel?

Războaieie nu încep dorite de cineva, ci încep atunci când se ajunge la o fundătură a dialogului și argumentul forței este singurul care mai rămâne la dispoziția forțelor.  Războiul începe când nu mai e nimic de negociat. Războiul mai începe când părțile nu mai au deloc încredere unul în celălalt.

Însă să nu facem filosofie. Să vorbim despre acest război, care angajează pe de o parte Rusia, China, marile puteri ale lumii a treia și aliații lor, iar pe de altă parte SUA, UE și aliații lor.

Acest război se desfășoară acum în Ucraina și, cu tot cinismul, să ne rugăm ca să se desfășoare mai departe doar în Ucraina.

Însă miros de praf de pușcă se simte în tot mai multe locuri. Transnistria, fosta Iugoslavie, Siria, Irak, Taiwan, insulele Solomon, Afganistan, Pakistan, regiunea Sahel: peste tot sunt încercări și provocări pentru a crea noi fronturi.

De ce se întâmplă în Ucraina?
Pentru că, în Ucraina, de 8 ani de zile se poartă un război civil. În urma unei lovituri de stat, instrumentalizată de SUA și UE (și aici sunt deja toate datele care să confirme afirmația aceasta) o succesiune de guverne naționaliste au avut două direcții: persecutarea minorităților naționale (inclusiv cea românească, dar prioritar cea rusească- care e cel puțin 33% din populație) și provocarea Rusiei.

În acești 8 ani de zile, în tăcerea complice a mass-mediei occidentale, s-a purtat un război civil ucrainean al regimului de la Kiev cu etnicii minoritari.

În acești 8 ani de zile, cu complicitatea UE și SUA, armata ucraineană (care, dacă  urmărești știrile, este doar un personaj secundar în acest război) a fost înlocuită treptat de structuri paramilitare bine înarmate și antrenate.

În acești 8 ani de zile, cu asistența ipocrită a diplomației UE, Ucraina a semnat mai multe acorduri, nerespectând vreunul.

Practic operațiunea rusească (care nu e un război, ci operațiune într-un război civil de 8 ani de zile) a venit după eșecul ultimului efort (al patrulea major) de a ajunge la un acord cu privire la ce se întâmplă în Ucraina.

Însă ce s-a mai întâmplat în Occident în acești 8 ani?

Nu o să îți spun ție, prietena mea cu valori clare, conservatoare, că Occidentul a devenit tot mai mult un totalitarism în numele ideologiilor progresismului.

Însă o să îți spun despre relația Occidentului cu Rusia. 

De 8 ani de zile a reînceput, încet dar evident, o campanie de demonizare a Rusiei. O campanie mediatică, o campanie politică….

Să aduc aminte de poveștile hilare cu Noviciokul, teribila toxină care se pare că nu ucide pe nimeni, dar care a provocat reacții isterice ale Marii Britanii și UE contra Rusiei, cu povești tot mai penibile, cu ”toxina” băgată în chiloți sau alte dileli bune pentru creierașe odihnite de hipsteri?

De inventarea în cancelariile și mass-media occidentale a unor ”eroi” și ”disidenți” ruși care din prea multă dragoste de Rusia ar fi dorit transformarea ei într-o anexă a Occidentului?  De faptul că Rusia, cu foarte multă dificultate, a reușit să destructureze rețeaua Soros de la ei din țară, lucru care a dus la isterizarea Occidentului contra lor?
De poveștile hilare cu Rusia care fraudează alegeri în SUA și prin toată lumea? De campaniile cu ”Russians did it!”?

Practic, cu criza ucraineană și isteria rusofobă s-a construit o prăpastie între Occident și Rusia și s-au creat condițiile pentru al treilea război mondial în care ne găsim.

Rusia a intervenit să își protejeze interesele și etnicii. Nu a făcut-o niciun moment în vreun mod inedit pentru practicile de politică internațională.

Toate marile puteri își protejează interesele de securitate cu armele și, de obicei, celelalte mari puteri închid ochii în astfel de situații.

SUA a invadat Afganistanul și Irakul, a atacat Siria și Libia, are operațiuni militare cam peste tot în lume, dar nici Rusia, nici China, desigur nici UE, nu au considerat aceste războaie ca fiind altceva decât reglări de conturi în sfera de influență a SUA.

Franța ”pacifică” Sahelul și este implicată în multe mizerii prin Africa, dar nu se crează coaliții contra intereselor sale de mare putere, La fel și Uk.

Rusia, o mare putere de modă veche și cu o diplomație de clasă, nu a fost polițai global în contextul acestor războaie, cele mai multe nelegitime, oricum mai nelegitime decât intervenția rusească în Ucraina.

Și se aștepta, probabil, la fair play. În definitiv, Rusia nu intervine ca SUA în Afganistan sau Irak, pentru că  nu se mai vinde bine Coca Cola acolo, ci intervine pentru că o populație rusească este persecutată și la frontierele sale se construiește de ani de zile o coaliție a urii contra sa.

În loc de fair play, Rusia a ”beneficiat” de o campanie de demonizare pe cât de absurdă, pe atât de imbecilă. Și a văzut cum toate statele din zona NATO au pornit la război contra sa.

Ucraina beneficiază de susținere armată din partea NATO. Și nu puțină. Un război care trebuia să se închidă într-o lună de zile va dura minimum un an, în cel mai fericit caz, dacă nu se va extinde, pentru că NATO folosește Ucraina ca pumn al său în lupta cu Rusia.

De asemenea, a venit un adevărat război economic. De acesta însă Rusia era pregătită. Dovadă că Rusia are deja monedă stabilă și economia echilibrată, în timp ce Occidentul descoperă că și-a dat singur foc la cămară.


Însă războiul a devenit mondial pentru că multe puteri frustrate din lume, frustrate de hegemonia occidentală, au descoperit că Rusia se bate de fapt și pentru ele.  Așa că au început să miște și ele în direcția unei lumi ….multipolare. Nu atât de dragul Rusiei cât din propriile interese și din ură față de Occident.
Căci Occidentul, acest amestec de trufie neocolonială și prostie ideologică, a capitalizat multă, multă ură.

Iar ipocrizia occidentală se vede în acest conflict din Ucraina.


Oricum, lucrurile merg, din păcate, în direcția unui conflict lung, mondial, care va schimba radical la față lumea. Indiferent de cine o va câștiga….

Acum să revenim la etică.  Ne place mult să privim războaiele în narative din astea, de basm. Așa învățăm și istoria: războaiele sunt între buni și răi. În care buni sunt cei care ne plac nouă și răi cei care ne displac nouă.

Chiar tu spuneai ”mulți dintre voi considerați că atunci când între doi vecini există disensiuni și fiecare îl suspectează pe celălalt de intenții necurate, este absolut în regulă ca unul dintre ei să sară gardul în ograda celuilalt și să-i ia gâtul preventiv, pentru că metoda prin care își face dreptate singur nu contează.”

Hai să îți dau un exemplu în istorie de ceva și mai rău, că implică înjunghiere pe la spate, nu doar intrat cu parul.

În primul război mondial, un mic regat era parte a unei alianțe ce intrase în război cu o altă alianță. Micul regat s-a scuzat că nu poate respecta alianța, că nu poate intra în război, că e prea mic, nepregătit, nu întrunește condițiile militare, etc.
Aliații săi i-au spus ”bine”.
După doi ani însă, când aliații săi erau în belele, micul regat s-a aliat în secret cu dușmanii lor și i-a invadat peste noapte.

Ai recunoscut personajele?

Micul regat este România, aliații sunt germanii și austriecii, iar invazia a vizat Transilvania.

Acum toți românii celebrează acel război în care ne-am trădat aliații și am încercat să îi lovim pe la spate ca ….marele război al reîntregirii naționale.  E semn de patriotism să aplaudăm și să celebrăm acea trădare.

Care e morala?

Morala e că războaiele nu au niciodată o morală prin ele însele. Au morala pe care le-o dă propaganda sau istoria propagandistică.

De fapt,  cum spun diplomații și specialiștii în politici internaționale, singura morală care trebuie să te mâne în diplomație și politică externă, dar și în război, este interesul național.

Nu porți războaie ca să salvezi democrația, să „bring democracy” cu bomba, să aduci libertatea sau alte aiureli. Porți războaie ca să promovezi (cu sânge, cinism, duritate) interesele naționale ale țării tale. 

Nicio țară nu face altfel, chiar dacă toate propagandele statelor vin cu poezele și atentate la corazon, că de fapt scopurile ar fi nobile și cavalerești.

Iar aici vine întrebarea: ce trebuie să facă România? Care sunt interesele sale? Și abia aici cred că poate începe polemica legitimă.

La ce ajută pelerinajele la Zelenski?

(editorial Sputnik)

La o zi după vizita unei delegaţii de politicieni români de prim rang la Kiev,  a venit rândul vizitei domnului Florin Cîţu în capitala Ucrainei.

Ca şi în cazul discursului lui Vladimir Zelenski din Parlamentul României, politicienii români au încercat să tragă „pe spuza” lor evenimentul pelerinajelor la Kiev, care, speră ei, îi va legitima electoral, dar mai ales în ochii superiorilor ierarhici din UE şi NATO.

Practic, vizita la Kiev a fost gândită pentru a transmite implicarea şi loialitatea oficialilor români faţă de cauza NATO.  De aceea, fără să existe o agendă concretă pentru discuţii, fără să existe o motivaţie reală în afară de oportunitatea fotografică, au avut loc vizitele oficiale ale premierului şi celor doi preşedinţi ai Camerelor Parlamentului României.

De aceea singurul rezultat concret al acestor vizite este o succesiune de cadre fotografice în care demnitarii români reuşesc mai mult sau mai puţin inspirat, să mimeze tristeţea, suferinţa şi mânia. Dar şi fotografii în care stau cu veste antiglonţ pe ei, deşi cei din jurul lor nu simt nevoia unei astfel de protecţii, dar care ar trebui să sublinieze o imagine eroică, de cheguevaras la pensie.

Tot ce iese ar putea fi considerat o caricatură, un joc de-a eroismul al unor imaturi bătrâni ce ocupă demnităţi mult peste potenţa lor intelectuală. Însă din păcate este o caricatură periculoasă. Lumea se găseşte într-o gravă criză de securitate pe care tot mai mulţi o consideră a fi al treilea război mondial.

În acest context, pozele războinice, răţoielile penibile, angajamentele de diverse tipuri, sunt riscuri de securitate pentru România. Iar aceste riscuri de securitate pentru ţară sunt asumate pentru ca nişte personaje submediocre intelectual şi politic să poată să pozeze în războinici.

Îi legitimează electoral această succesiune de pelerinaje la Zelenski? Chiar plecând de la premisa că mare parte din societatea românească ar empatiza cu cauza ucraineană, aceste scenete nu fac altceva decât să pună în evidenţă goliciunea amărâtă a „elitei politice” româneşti.

Discursul din Parlament al lui Vladimir Zelenski, sabotat de incompetenţa tehnică a Parlamentului României, a fost prilej ca o naţiune întreagă să audă discursul citit cu greu, la un nivel de caporal care a terminat cu dificultate 10 clase, al unui personaj care a ajuns, Dumnezeu şi Satan ştiu cum!, general de 4 stele, „doctor în ştiinţe militare”, ba chiar şi prim-ministru al României.  Deşi este evident pentru oricine că e o performanţă pentru sărmanul domn că ştie să se semneze.

La fel, domnul Cîţu nu va rămâne din vizita sa istorică la Kiev decât cu imaginea în care, cu părul nespălat, cu hanoracul tras peste vesta anti-glonţ, părea un mic traficant de frontieră, prins cu nişte cartuşe de ţigări prost ascunse pe sub haină.

Nici domnul Ciolacu nu poate rămâne cu vreo imagine legitimantă decât în măsura în care eforturile sale de a mima suferinţa şi implicarea sufletească vor fi apreciate de o companie care promovează medicamente anti-diareice.

Însă dincolo de criza de imagine a statului român, de care este singur responsabil, promovând submediocritatea în demnităţi, există criza de securitate a României, o ţară şi un popor care sunt atrase pe zi ce trece într-un război ce nu este al lor şi ce nu le va aduce nimic bun.

A doua zi de Paști: să nu lăsăm emoțiile să ne manipuleze

Una din strategiile postacilor este inducerea sentimentului de vinovăție. La covid, băgau scene emoționante cu verișoara cumnatului celui mai bun prieten al surorii postacului, care a murit în chinuri groaznice de covid pentru că eu condamnam dictatura sanitară….

Acum am primit de la începutul operațiunii speciale (că războiul e început de ucraineni împotriva propriilor cetățeni de etnie rusă din…2014) un număr impresionant de mesaje și comentarii care trebuiau să transmită următoarele mesaje: că sunt adept al războiului, că aplaud bombardarea oamenilor nevinovați, că sunt un fals creștin, că ….

În primul rând nu cred că a văzut cineva la mine vreo reacție bucuroasă că mor oameni în Ucraina. Spre deosebire de ”pacifiștii” care au orgasme online când este distrus vreun obiectiv rus, sau când armata ucraineană primește cantități industriale de arme și muniții pentru….pace, desigur, nu cred că ați citit vreun singur rând scris de mine în care să mă bucur când rușii mai distrug vreun obiectiv ucrainean.

Eu sunt pacifist. Însă sunt un pacifist realist. Cred că războiul nu poate fi evitat decât prin dialog și negociere. Iar acum, obiectiv vorbind, nici Ucraina, nici NATO nu au făcut ceva în ultimii 8 ani ca acest război să se închidă. Din contra….

Apoi eu nu pot reacționa emotiv (pentru că sunt un om care își controlează emoțiile, nu lasă emoțiile să îl controleze pe el, cum se întâmplă în prea multe cazuri). Și nu pot reacționa nici ipocrit.

Sincer, mi-ar plăcea să știu ca ”pacifismul” afișat în ultima vreme să fie mai mult decât ipocrizie. Sau explozia de grijă față de victimele războiului.


Văd atâția popi și teologi care se grăbesc să facă pe Putin satan și pe Kiril antihrist. Dar au tăcut mâlc când armata română a plecat în ”operațiuni speciale” prin toată lumea cu…popi militari în frunte.

Au descoperit absurdul teologic (ceea ce e adevărat!) al binecuvântării armatelor înainte de războaie când cu rușii. Dar au popi militari și fac te-deum-uri (cu d mic intenționat)când brava armată română pleacă să ucidă în numele valorilor euro-atlantice.

Sunt plini de sfântă enervare când văd pe patriarhul rus alături de generali, dar uită concertele în care psalticii de la Tronos,alături de orchestra armatei, behăie că ”nimic pe lume nu e mai sfânt decât să mori pe front înfășurat în tricolor”, în aplauzele emoționate ale patriarhului Daniel. Patriarh al cărui purtător de cuvânt mai are puțin și pleacă voluntar în Ucraina, la cât afurisește pe ruși….

Eu am condamnat filetismul ca o rușine pentru creștini, fără să țin cont de etnie sau de confesiuni. Și am criticat ideea de ”catedrală a armatei” la ruși, așa cum critic și ideea de ”catedrală a mântuirii neamului” la români, sau inepțiile naționalismului catolic polonez.

În rest, nu pot fi aliatul Babilonului, Sodomei și Gomorei (adică al ”valorilor euro-atlantice”) fără să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu și a propriei mele conștiințe.

Și asta chiar cu riscul de a face pușcărie sau a fi omorât. Căci așa e creștinismul: e pe viață și pe moarte. E drept, riguros vorbind e pe viață, moarte și Înviere.

Hristos a înviat!

Hristos a înviat!

De doi ani de zile trăim vremuri ….interesante.

De fapt asistăm la etapa conclusivă a cancerului care a infectat civilizația occidentală în insuficient de blestemații ani 60….

E sfârșitul lumii? Nu știu.

E sfârșit de lume? Asta e evident pentru oricine.  O lume, o civilizație, fundamentată pe valorile creștinismului, intră în faza metastatică a cancerului care o îmbolnăvise la 1789 și pe care l-a ținut în control cam până în anul 1968 (dacă vrem niște repere cronologice).

De atunci cancerul a tot făcut metastaze, s-a extins, a înlocuit organismul viu al civilizației occidentale.

Priviți cu ochii dumneavoastră. Toate tumorile ideologice ivite din nebunia anilor 60 se revendică acum ca…civilizație occidentală. Toate devierile contra naturii, pretind autoritate de civilizație.

Marile universități întemeiate de Creștinism au devenit focare de prostie și izvoare de cancer ideologic.

Iar cancerul a cuprins creierul.

Pretindeți de la elite care cred că uciderea copilului în pântecele mamei sale nu ar fi o crimă, că un om poate fi bărbat sau femeie după propriul său plac, că drogurile ajută la o stare de spirit mai creativă, că un pișoar sau o banană lipită cu scotch pe un perete ar fi capodopere artistice, că o gălăgie poate fi muzică, care predă că adevărul nu există ci totul este relativ și schimbabil în funcție de ideologie, moft sau modă, puteți pretinde de la astfel de elite, repet, să poată gândi rațional?

Demența totalitară covid, la care clasa de mijloc deja distrusă spiritual (aici includeți și psihicul) a participat cu fervoare, a fost doar consecința firească a acestei degenerări ce în ultimii 50 de ani a căpătat un ritm alert.

Demența ”pacifismului” războinic, de fapt o caricatură postmodernă de nazism pentru hipsteri, care domină acum Occidentul este tot o consecință firească a acestei degenerări.

Hristos a înviat!

Dar Creștinismul nu a înviat. E muribund. Și probabil va muri în scurt timp cel puțin în ceea ce numim Occident. 

Asta e…trebuie să moară ca să poată învia. Nu există înviere fără moarte.

Va învia pentru Împărăție? Sau istoria va continua într-un previzibil imprevizibil? Aș vrea tare mult să știu răspunsul la această întrebare.

Ce știu e că odată extins, cancerul nu se mai vindecă. Și oricum niciun cancer nu se vindecă cu ceaiuri și somn. Nu e gripă sau covid. 

Cancerul se vindecă prin șoc, prin terapie atroce, radioactivă, prin chirurgie, prin suferințe uneori mai mari decât boala în sine.

Însă dacă nu am habar ce va urma, am habar de ce trebuie să fac.
Acum e momentul în care trebuie să stau pe picioarele mele și să spun: asta sunt și nu mă voi schimba după boala acestei lumi.

Acum e momentul în care nu mă mai pot eschiva, în care nu o mai pot ”da întoarsă”,  Nu mai e nimic de negociat tocmai pentru că de acum orice negociere se face cu preț de suflet. Acum dacă tăcem, murim sufletește, ne pătrunde și pe noi cancerul.

Orice creștin care acum se așează de partea cancerului antihristic devine parte a tumorii, oricâte rugăciuni ar face, oricâte acte de caritate ar face, oricâte eschive ar încerca.

Hristos a înviat!

Dar până să învie a trebuit să pătimească și să moară din pricina conflictului cu o lume degenerată: cea a vremii lui.

Știți ce a spus Caiafa când a decis moartea lui Iisus? ”Mai bine să moară un om pentru popor, decât să pătimească tot poporul”.

De ce? Pentru că Hristos era o amenințare pentru ”pacea” acestei lumi. O ”pace” în care cancerul prosperă. 

Iar Caiafa nu era un oare cine. Era mare arhiereu al vremii lui.  Nu era Pilat, nu era tiranul Irod, nu era un general, ci un ”om al Bisericii”, cum i-am spune acum.

Câți caiafa pacifiști nu vedem acum?
Care ne explică că e mai bine să fie pace în Sodoma, că nu trebuie să disturbăm liniștea Babilonului, că nu e bine să spunem lucrurile pe nume în piețele și universitățile Gomorei.

Iar argumentul lor este că dacă pică zidurile acestor cetăți, o să vină barbarii și o să fie „mai rău”. 

Însă Hristos a spus că nu de cei care ucid trupurile trebuie să ne temem. Trupurile vor învia. Să ne temem de cei care ucid sufletele. Acelea nu mai învie, odată ucise…

Or în Sodoma nu se ucide niciun trup. Este dus la sală, este tratat raw-vegan, face yoga și se caută soluții pentru ”nemurirea” lui. Dar sub pretextul salvării lui se torturează și ucid suflete.

Ce altceva a fost demența covid?

Hristos a înviat!

E al treilea Paște al acestui sfârșit de lume. Nu o să uit pe cel din 2020- Paștile interzis. Nu o să îl uit nici pe cel din 2021- Paștile botnițelor. Nu trebuiesc uitate, așa cum nu trebuie uitat ce s-a întâmplat în ultimii 2 ani.
Istoria ultimilor 2 ani este vestitorul a ceea ce urmează: ultimii ani ai civilizației occidentale.

Hristos a înviat! Noi însă, din păcate, ne apropiem să intrăm în mormânt.

Dar să nu deznădăjduim!

Vom învia și noi. Cel care murit pentru noi, Cel a cărui înviere o serbăm de Paști, nu a murit și nu a înviat degeaba.

Moartea Lui a fost punctul final al însămânțării unei credințe că la un moment dat, cât mai curând, sperăm, Hristos va trece la conducerea lumii și a istoriei, că va veni Împărăția Lui.

Aceasta este speranța creștină: că vom învia cu El întru Împărăția Sa.  Că această nebunie se va încheia cât mai curând și vom avea parte de o lume nouă, vindecată de moarte, sub conducerea Lui.

Și de asta minunat ar fi să ne salutăm nu doar cu Hristos a înviat! Ci și cu ”Vie Împărăția Sa!”

Despre Sodoma, Babilon, Occident…

De prea multă vreme, lumea occidentală este condusă de o generație degenerată. În termeni biblici, cetățenii Babilonului celui mare sunt societatea civilă care domină mass-media, universitățile și clasa politică din lumea occidentală.

Vocile normale sunt marginalizate sau chiar lichidate prin cenzură sau veritabile campanii de epurare (cum sunt campaniile ”cancel culture”, cum sunt politicile interne ce impun corectitudinea politică la nivel de universități, instituții, companii, etc.). Și mai există desigur, marea masă de oameni cumsecade, fie manipulați, fie cumințiți, fie convinși să nu se implice.

Însă nu despre vocile normale vreau să vorbesc aici.

Nimeni din cititorii mei nu poate nega faptul că ceea ce numim civilizație occidentală a dat ”check” la toate marile păcate biblice și a mai inventat câteva (nici imaginația inspirată de Duhul Sfânt a autorilor biblici nu a putut concura cu imaginația teoreticienilor ideologiei gender, de exemplu)…

Iar baiul este că toate aceste păcate, toate aceste degenerări, au devenit ”normalități”: ”normalități” civice, ”normalități” științifice, ”normalități” politice, ”normalități” culturale. Și de aceea nu poți compara etic Occidentul de acum decât cu realitățile biblice ale Sodomei, Gomorei și Babilonului.

Desigur, mi se va reproșa (și mi s-a și reproșat) că în judecata mea ignor degenerarea morală a estului. E cu ceva mai bună moral Rusia sau China? Avorturi, crime, droguri, homosexualitate, deliruri acoperite ”artistic”, se găsesc și acolo.

Clar. Păcatul se găsește peste tot. Se găsește și unde te-ai aștepta să nu fie. Homosexualitatea, pedofilia, drogurile, și-au găsit căi de intrare și în biserici și mânăstiri.
Dar există trei tipologii de păcătos: cel mai ”ideal” este păcătosul sfânt. Adică păcătosul care e conștient de păcatele sale și încearcă să le rezolve, prin rugăciune, voință.

A doua categorie este păcătosul normal. Acesta știe că păcatul e păcat, așa că are o jenă față de viața sa imorală, nu o recomandă altora, nu își transformă păcatul în ”normalitate” sau chiar virtute.
Aceasta este categoria cea mai mare, care cuprinde bună parte din lume.

A treia categorie este cea care caracterizează Occidentul, din păcate. Și este categoria despre care Biblia vorbește atunci când sunt relatările despre Sodoma, Gomora, Babilonul cel mare, etc.
Este vorba despre societăți care transformă păcatul în virtute, care consideră sfidarea divinității ceva firesc, care au ambiția luciferică de a redefini nu doar normalitatea, ci întreaga creație, după propriul plac, după propria ambiție, după propriul orgoliu.

Nu are rost să mai aduc argumente că Occidentul este aici, este noua Sodomă, în care lege și societate stau ferm de partea anormalității și păcatului, stau contra lui Dumnezeu, ajung să condamne normalitatea ca infracțiune.

Care sunt soluțiile pentru un creștin?

În cartea Facerii când se descrie istoria distrugerii Sodomei și Gomorei, această istorie începe la stejarul Mavri, cu Dumnezeu care vizitează pe Abraham, este ospătat de acesta și face un târg cu Abraham.
Se continuă cu Lot, locuitor al Sodomei, împreună cu familia lui, care e singurul găsit drept și vrednic să scape din pedeapsă. Nu vă povestesc aici, căci e un bun prilej să recitiți singuri partea aceea din Scriptură (Facere, capitolele 18-19).
vedem nu mai puțin de trei soluții complementare- dacă nu cumva una singură: una este să ne rugăm lui Dumnezeu ca să nu piară această lume de dragul drepților (sau, mă rog, păcătoșilor conștienți încă că o viață fără Dumnezeu și contra firii nu este normalitate) care mai sunt în această nouă Sodomă.
Dar ca să fim siguri că există această ”masă critică” de drepți, trebuie să: 1. fim noi drepți; 2. să fim martori ai dreptății ca și alții să fie drepți; 3. măcar să nu hrănim extinderea canceroasă a sodomizării civilizației noastre, prin compromisuri, tăceri, acceptări.

A doua soluție este să fim atenți la semnele timpului. Lot stătea în poarta cetății scrutând orizonturile. Așa trebuie să stăm și noi, gata pentru ceea ce va veni.

A treia soluție este să fugim atunci când devine evident că nu mai e nimic de făcut. E un moment când nu mai e nimic de făcut în afară de a lua tu distanță față de răul care se întâmplă, de a spune ”nu sunt ca aceștia, deși trăiesc în mijlocul lor”, chiar dacă, asemenea lui Lot, avem afaceri, daraveri, prietenii, amiciții, alianțe în cetatea Sodomei.

Deocamdată în Occident vedem că nu toți au plecat genunchiul în fața lui Baal. Iar mulți se trezesc și își dau seama că ceea ce credeau ei că e un vis frumos Beatles style, e de fapt un coșmar ideologic și o nebunie patologică.

Deci să sperăm că nu e încă vremea fugii ci că sunt șanse ca Occidentul să se convertească din nou la normalitate…. Dar să sperăm fără să ne iluzionăm.

De ce atâta obsesie cu cenzura?

Unul din eforturile constante, luate din primul moment în statele NATO din Europa a fost acela de a împiedica accesul la alte informații decât cele propagate de presa mainstream, ”hrănită” cu informații oficiale.

Cenzura a devenit principala armă a luptei pentru….”libertate”. Căci, da, retorica euro-atlantică este aceea că asistăm la un războiu între ”Bine” (Occidentul cu valorile sale și Ucraina care tânjește ca un copil inocent după ele) și ”Rău” (Rusia și barbaria asiatică care vor să calce în picioare ”valorile euro-atlantice”).

Cenzura a fost instaurată din primul moment. Rețelele de socializare au trecut la vânătoarea oricărei voci care nu e conformă cu linia oficială a propagandei NATO, ca să o închidă.
Autoritățile au impus liste negre de site-uri, agenții de presă, canale de comunicare ce trebuie pe cât posibil închise ca lumea să nu aibă acces la altceva decât narațiunea de la Washington și Bruxelles.

Legislația cu privire la media a început să se modifice și instituții ce păreau sinecuri inutile (cum e CNA la noi) și-au arătat adevăratul chip: de dușmani ai libertății.

Lecția pandemiei a avut și ea un rol. Atunci s-a văzut că în multe țări încrederea oamenilor în autorități și mass-media mainstream este foarte scăzută. Dar au văzut și că narativul oficial este atât de prost încât poate fi subminat de câțiva băieți și fete curajoși și cu un dram de glagorie, care gândesc și apoi scriu ce gândesc.

De asta reacția lor când după pandemie a fost războiul a fost să oprească pe cât pot narativul diferit de propaganda oficială. Pe cât pot, pentru că nu pot prea mult.
Internetul nu poate fi cu adevărat controlat. În matrixul informațional oricât am fi de hăituți, se vor găsi canale să comunicăm și oricât ne-ar vâna, nu au cum să controleze totul.

Dar de ce frica aceasta de pluralism al vocilor mediatice?
Pentru că ceea ce se întâmplă în Ucraina este….al treilea război mondial. Și eu m-am iluzionat inițial că. nu ar fi, că se va opri în două, hai, trei săptămâni.

Dar pe zi ce trece a devenit evident că ambele tabere aflate în conflict au o miză mult mai mare: ordinea mondială. Ucraina este doar tabla de șah unde, preponderent pe cadavre ucrainene și rusești, se pune în miză ordinea mondială.

Ori în această bătălie Occidentul are o problemă: este locuit de o populație preponderent anesteziată civic, dar condusă/reprezentată/ vocalizată de o societate civilă, de o clasă de mijloc preponderent imbecilă, slabă intelectual, sfertodoctă, dar cu diplome, distrusă psihic și emoțional, fără valori puternice, decreștinată, drogată, fragilă, imatură.

Ori această societate este înainte de tine dacă îți creditează povestea cu care vrei să o duci de nas.
De la începutul acestui conflict, povestea a fost o telenovelă, în care victimizarea ucrainenilor și diabolizarea rușilor a fost singurul argument. E o rețetă deja consacrată în Occident, dar care are un defect: nu poate rezista mult unei concurențe. Nu poate rezista mult nici fără concurență, între noi fie vorba…
De aceea principala luptă a fost purtată împotriva concurenței. Nimeni să nu pună în discuție istoriile cu ”masacre”, ”genocide”, ”atrocități” făcute de ruși, sau poveștile cu eroismul civic, frumos, lacrimogen, al bravului popor ucrainean.

Căci acest război este unul preponderent propagandistic. Luând și cifrele cele mai umflate de ambele propagande (ucraineană și rusească) numărul victimelor într-o lună de război în Ucraina sunt….ca un weekend de vacanță în al doilea război mondial.

Însă războiul este pentru suflete, nu pentru corpuri. Asta mai ales în Occident, unde după isteria cu viroza, mersul spre totalitarism e deja oficializat.

Spaima Occidentului este aceea că societățile se vor trezi, că zațul acesta de societate civilă care vorbește în numele Franței profunde, Germaniei profunde, Americii profunde, României profunde, va fi aruncat la gunoi și lumea va forța schimbarea.


Masacrul de la Bucea

Când vin informații că neonaziștii ucraineni torturează și execută prizonieri ruși, e …propagandă rusă.

Copiii uciși în Donbas de bombardamentele ucrainene nu există.

Laboratoarele americane din Ucraina, recunoscute chiar și de americani, sunt un non-subiect.

Delirul fascist rusofob care duce la ”cancel culture” pentru orice e rusesc sau suspectat de sfertdocții occidentali că ar fi „rusesc” e considerat firesc.

Faptul că grosul trupelor care luptă în Ucraina de partea Kievului e alcătuit din neonaziști asumați, nu e relevant.

Că neonaziștii ucraineni umblă prin localitățile arondate lor să execute ”trădători”, să răpească preoți care îndrăznesc să mai rămână canonic loiali patriarhului Kiril al Moscovei, să pedepsească barbar hoți și prostituate, la stâlpul infamiei, este total neinteresant pentru occidentali.

Că „apărătorul democrației și Europei”, Zelenski a lichidat libertatea presei și libertatea de conștiință în Ucraina, de nu mai mișcă nimeni în front și nici măcar jurnaliștii occidentali nu au acces la realitate ci doar la ce le spun autoritățile ucraineene sau neonaziștii (care deja se confundă cu autoritățile) e irelevant.

Faptul că, într-un exces de ”pacifism”, statele occidentale furnizează arme și muniție ucrainenilor e chiar ok.

În schimb, când ucrainenii însăilează o poveste menită cel mai probabil să acopere executarea ucrainenilor care au colaborat cu armata rusă, cu un masacru suprarealist, cu cadavre lăsate în mijlocul orașului cu săptămânile și alte aiureli care ar ridica semne de întrebare și unui student la jurnalism în anul 1, toată lumea ”bună” îmbrățișează cauza condamnării ”masacrului de la Bucha”.

Nu e prima dată când ne confruntăm cu ipocrizia criminală și prostia asasină a ”civilizației” occidentale. Dar e prima dată când lucrurile au o proporție….nucleară.

Acum luați o poză cu mine și cu pisică de la Istanbul. Spre deosebire de ”genocidul de la Bucea”, e autentică.

Deși la Bucea poate fi totuși consemnat un genocid: a fost masacrată deontologia jurnalistică care mai supraviețuise altor ”masacre” similare (fonfleurile criminale de la revoluția din decembrie, din fosta Iugoslavie, Irak, Siria, etc…).