Categorie: Culturale

Evrei și creștini. 106 ani de la nașterea părintelui Nicolae Steinhardt

Ieri, 29 iulie, s-au împlinit 106 ani de la nașterea părintelui Nicolae Steinhardt,  probabil cea mai serenă, mai vie, mai impresionantă imagine a Ortodoxiei românești din secolul XX, un veritabil sfânt  al acelui secol nebun.
E un prilej pentru mine de reflecție asupra unui subiect foarte important, care reprezintă o particularitate fundamentală pentru spiritualitatea vremurilor noastre: renașterea Israelului și reîntâlnirea, după aproape 2000 de ani, dintre evrei și creștini.

Toată modernitatea este punctată de mari personalități de origine evreiască care au marcat definitiv lumea noastră. După secole de închidere în ghetto, de refuz al istoriei, odată cu modernitatea, are loc și renașterea pentru lume a evreității.
Baruch Spinoza, Karl Marx, Albert Einstein, Sigmund Freud, Edmund Husserl, Wittgenstein, Theodore Adorno, Raymond Aron, Hannah Arendt, Karl Popper, Ayn Rand, Claude Levy Strauss, sunt doar câteva nume (dar ce nume!) din lista impresionantă a evreilor care au marcat definitiv modernitatea. Și dacă vă uitați cu atenție pe listă, oamenii aceștia s-ar fi sfâșiat între ei, dacă ar fi fost puși în aceeași sală de seminar. Practic cel mai mare contestatar al lui Marx e Popper, cel ma mare adversar de idei al școlii din care a făcut parte Adorno, e Aron, și tot așa….
Acest mic popor abia ieșit din ghettourile și shtaetl-uri, a oferit cea mai importantă (nu e nicio exagerare) contribuție la ceea ce am putea numi civilizație modernă.

Eu nu pot să nu văd în această efervescență culturală ce nu are comparație, care a permis ca un popor minor și periferic să devină fermentul modernității, decât un semn al împlinirii planului lui Dumnezeu cu Israelul, al reintrării Israelului în marea istorie, pentru care a fost pregătit de Domnul.
Iar secolul XX este și secolul reîntâlnirii dintre evrei și creștini la nivel spiritual. Există niște personalități, pe cât de atipice, pe atât de fascinante, care marchează această întâlnire.
Am în cap imediat o listă, un pomelnic, o litanie de mistici și teologi ai secolului XX care trăiesc și gândesc în cadrul întâlnirii și dialogului dintre spiritualitatea evreiască și spiritualitatea creștină:
Franz Rosenzweig
Edith Stein
Simone Weil
Jacob Taubes
Nicolae Steinhardt
Richard Wurmbrand
Jean Marie Lustiger

Unii dintre ei se convertesc la Creștinism. Edith Stein devine catolică și moare ca sfântă martiră, la Auschwitz, sub numele de călugăriță carmelitană: Tereza Benedicta a Crucii.
Nicolae Steinhardt se botează în închisoare ortodox și moare călugăr la mânăstirea Rohia.
Richard Wurmbrand se convertește la creștinismul protestant, luteran și după ani de temniță pentru credință, moare ca pastor mărturisitor al credinței creștine evanghelice.
Jean Marie Lustiger devine catolic și ajunge arhiepiscop și cardinal al Parisului.

Alții aleg să își redescopere, să își reîncarce cu amprentă creștină, iudaismul. Rosenzweig, cu a sa „Steaua Mântuirii„ (care trebuie tradusă și în limba română- e o obligație pentru sărmana noastră cultură) construiește o teologie a mântuirii cu o puternică amprentă creștină.
Jacob Taubes, rabin și filosof, de multe ori cinic, în ultimele zile ale vieții, cu perfuzii, imobilizat, refuză anestezicele pentru a putea să țină un ultim seminar de câteva zile, despre teologia politică a lui Pavel: poate cel mai bun insert în teologia celui mai mare evreu dintre creștini (după Hristos, desigur) și a celui mai mare creștin dintre evrei: apostolul neamurilor.

Simone Weil, un personaj incredibil, de film, redescoperă credința în focul și nebunia lumii cuprinse de isteria fascismelor și lasă o suită de scrieri care arată, la un nivel profund, nu doar intelectual ci mai ales mistic, tensiunea întâlnirii dintre cei doi copii ai lui Israel: creștinii și evreii.

Modernitatea are o istorie care practic nu poate să fie separată de istoria evreității. Are o bibliografie care este esențial evreiască și are pietre de poticneală, care devin pietre de separație, ce sunt legate de iudaitate.

Nu e întâmplător cred eu că Israelul a renăscut ca o mare putere din cenușa Holocaustului.  Așa cum nu e întâmplător că mulți creștini și-au pierdut dreptul de a mai fi fii ai lui Dumnezeu tocmai prin teribilul păcat al antisemitismului.  Așa cum nu e întâmplător că evreii redescoperă dimensiunea mesianică a credinței lor. Așa cum iar nu e întâmplător că arma principală a seculariștilor și pretinșilor atei nu e contestarea ideii de divinitate, ci tocmai contestarea Dumnezeului Bibliei, Dumnezeului lui Abraham, Isaac, Iacob, al nostru, al creștinilor, dar și al lor, al evreilor….

Pur și simplu se separă apele. Și noi va trebui să alegem de ce parte stăm.

Nicolae steinhardt.png

Unirea cu Republica Moldova: un fals și inutil subiect

Am avut ieri o lungă polemică pe tema unirii cu Republica Moldova.
 
Mi-am mai spus punctul de vedere pe aici, un punct de vedere care nu este corect politic, nu e simpatic, dar cred că este singurul realist.
România nu se va uni cu Republica Moldova, nu are de ce să se unească cu Republica Moldova, nu merită costurile unei uniri cu Republica Moldova.
Cred că primii interesați de o astfel de aventură politică și economică, cum este unirea cu Moldova, ar fi rușii. Pentru că o improbabilă unire cu Moldova ar destabiliza România, ar duce la ieșirea acesteia din UE și din NATO, la prăbușirea ei economică și practic la o criză în Balcani din care doar Rusia ar avea, pragmatic, de ce să profite.
 
Unirea cu Republica Moldova este însă, din fericire, imposibilă, din mai multe motive.
1. Republica Moldova și cetățenii săi nu doresc unirea cu România. Procentul unioniștilor este unul scăzut, fluctuând între 10 și 25 % din societate, în funcție de optimismul sau pesimismul cercetărilor sociologice.
La alegerile de dincolo de Prut, unioniștii obțin însă procente mediocre.
În România, mulți se iluzionează că pro-europenii ar fi și pro-unire. E o iluzie de-a noastră, care a făcut ca români decenți, creștini, patrioți, să o susțină pe doamna Maia Sandu, de exemplu, pentru candidatura la funcția de președinte al Moldovei.
 
2. România este membru al Uniunii Europene și al NATO. Acest lucru face ca România să nu își poată modifica granițele. Pur și simplu, intrând în UE și în NATO, am recunoscut actualele frontiere și am renunțat la orice pretenție teritorială de la vecini.
Desigur, după rețeta Băsescu, putem spera că Republica Moldova va deveni stat membru UE și NATO și așa vom reuși să ajungem la un soi de unire.
Însă Moldova este un stat eșuat, este cea mai săracă țară din Europa, la ani distanță chiar față de România. Și nu are potențial de relansare: nu are resurse, nu are industrie, nu mai are nici măcar resursă umană (majoritatea celor care au putut pleca, au plecat deja).
 
3. România nu și-ar putea permite să plătească costul economic al acestei uniri.
Gândiți-vă ce ar însemna doar plata pensiilor la standarde românești pentru basarabeni. Nu mai vorbim de infrastructură, care spre deosebire de România, unde avem probleme cu lipsa autostrăzilor, liniilor ferate modernizate care să asigure marea viteză, aeroporturilor pentru regiunile turistice, etc., este cea sovietică nemodernizată .
Apoi Moldova nu are cu ce să ajute la coplata costului economic al uei uniri. Țara aceasta are vin și…bomboane Bucuria. Bună parte din supraviețuirea economică a Moldovei se datorează relațiilor cu Rusia, relații care s-ar putea încheia însă foarte repede în contextul unirii.
 
4. Moldova are două probleme greu de rezolvat: problema hard a Transnistriei și problema soft a Comratului.
Dacă Transnistria ar putea fi încurajată să își recunoască independența, Comratul ar duce inevitabil, în cazul unirii, la ….federalizarea României.
 
5.Moldova e foarte diferită. Gândiți-vă că bună parte din Republica Moldova este rusofonă. Mai ales cea urbană.
Apoi gândiți-vă la faptul că basarabenii sunt creștin ortodocși pe stil vechi, mai apropiați de spiritualitatea rusă decât de cea română.
Majoritatea basarabenilor sunt ortodocși în comuniune cu Moscova. Mitropolia Basarabiei, o încercare a Patriarhiei române de a recupera influența canonică în Republica Moldova, este cu toată pomparea de fonduri venită dinspre România, cu toate eforturile Bucureștiului, un eșec Și un eșec regretabil, care a provocat mai multă lipsă de unitate.
 
Deci ar trebui să fim realiști, mai ales acum, în anul centenarului Unirii și să vedem nu atât cum am putea să reînviem iluziile României Mari ci cum putem face o Românie cu adevărat mare din țara noastră, pe care o avem acum, țară în care pot să vină și să ne ajute și frații basarabeni care, dobândind cetățenie română, dobândesc astfel și o nouă patrie.
 
Patriotismul autentic presupune realism.
Bogdan Duca

O foarte scurtă istorie a mișcării Rezist

Aceasta este, foarte pe scurt, povestea mișcării neofasciste din România, care acum se numește #rezist.
În 20 mai 1990, majoritatea zdrobitoare a românilor a ales o soluție politică care să asigure o tranziție calmă și echilibrată de la comunism la capitalism.
Unei minorități nu i-a convenit lucrul acesta și a decis să sfideze democrația. Aceasta este istoria Pieței Universității din 20 mai 1990. Apoi au decis să sfideze și statul de drept, și aceasta este istoria zilei de 13 iunie 1990, când nu am avut mineriadă ci o încercare de lovitură de stat, eșuată din pricina impopularității celor care au încercat să o dea.
Apoi a venit 14 iunie, cu brutalitatea minerilor și, printr-o manipularea mediatică (vor urma și altele) conturului fascist al acestei mișcări i se adăuga o nemeritată dar foarte populară aură martirică.
Au urmat ani în care această mișcare neofascistă a stat retrasă în diverse ong-uri, în redacțiile câtorva ziare și reviste, a încercat să infiltreze, cu mai mult sau mai puțin succes, partidele din opoziție, au încercat să profite de pe urma victoriilor acestora.
În toată această vreme au construit câteva mituri care încă mai funcționează: acela că ei ar fi de dreapta, acela că ar fi democrați autentici (când ei sunt dușmanii democrației), acela că de fapt ar fi liberali (când de fapt ei doar repetă niște lozinci libertariene dar resping dialogul și alteritatea la dogmele lor).
 
Au fost bine finanțați și instrumentalizați de diverse cercuri de interese, pentru că au lăsat impresia că pot să se constituie într-o alternativă la clasa politică.
De asemenea, neînțeles caracterul ideologic antidemocratic și fascistoid din spatele lor, au fost folosiți și chemați în alianțe și ”combinații” de diverse partide politice. Inclusiv PSD-ul și-a sprijinit cu inocență dușmanii de moarte, contribuind la cea mai mare lovitură dată democației din România: legitimarea acestei mișcări ca ….societatea civilă din România.
Deși s-au declarat tot timpul ”anticomuniști” și ”anti-marxiști” au fost cei mai buni studenți ai lui Gramsci. După eșecuri politice, pentru că pur și simplu sunt impopulari, mișcarea lor a trecut la dobândirea hegemoniei culturale a României.
Anul 2004 a fost anul care le-a adus accesul la mecanismele puterii. Și bineînțeles la resursele bugetare. Însă cel care i-a chemat la masa puterii, tot un fesenist, Traian Băsescu, era suficient de inteligent ca să nu se lase pe mâna lor.
Însă ce a nu putut să împiedice Băsescu, sau poate nici nu a înțeles importanța chestiunii, a fost să împiedice acest curent de opinie să preia hegemonia culturală a României.
Acum e un loc comun pentru oricine ca atunci când spui ”intelectual” să te gândești la Liiceanu sau la Patapievici, când spui ”societate civilă” să te gândești la o listă de ong-uri cu ”gds”-ul în frunte, când vrei să ”dai bine”, să îți cumperi ”Dilema” sau ”22„….
 
Desigur, și între ei au fost, ca în orice mișcare de genul acesta, războaie interne, clarificări ideologice, recalificări ideologice. Ca în partidul bolșevic, unii au devenit ”deviaționiști de dreapta”. alții au devenit ”deviaționiști de stânga”.
De asemenea mulți s-au dumirit și au plecat. Însă a venit și sânge nou, tânăr (vorbim de o mișcare care durează de 28 de ani).
În 2012 a fost momentul în care au redevenit dintr-o mișcare intelectuală o mișcare civică.
Au furat mitingul anti- Băsescu din iarna lui 2012. La venirea la putere a dușmanului lor din 1990, PSD-ul, au reluat lupta contra comunismului.
S-au forjat ca mișcare civică profitând de bătăliile cinice pe teme ecologice, precum povestea Roșia Montana sau Chevron.
Apoi au explodat în anul 2014, odată cu alegerile prezidențiale, unde au atins maximum al forței lor politice lupând cu comuniștii lui Ponta și contribuind decisiv la alegerea lui Iohannis.
Au încercat să forțeze o revoluție ideologică (cu accente anticlericale) odată cu manifestațiile de după incendiul de la Colectiv. De atunci a început însă și declinul lor.
2016 și 2017 ne-au arătat care este forța electorală reală a mișcării lor: cam un milion de voturi și câteva sute de mii de oameni care pot fi mobilizați în manifestații electorale în toată țara.
Însă declinul acestei mișcări nu este decât numeric. Cu cât rămân mai puțini, cu atât se radicalizează prea tare…
 
Din păcate, povestea lor nu se încheie aici ci continuă…..
Oblo nelămuritul

Despre prietenie și …Departamentul de stat al SUA

E cumva o senzație aparte aceea să descoperi că din trei români bodogăniți de comisarii ideologici de la Departamentul de stat al SUA, doi îți sunt prieteni dragi și celălalt nu îți este un necunoscut.
Daniel Gheorghe mi-e prieten de mai bine de 8 ani de zile, ani în care nu am fost tot timpul de acord. Eu nu sunt de acord cu multe din opiniile sale, așa cum el nu este de acord cu multe din opiniile mele. Dar amândoi avem încredere unul în celălalt că suntem suficient de deștepți și de înțelepți ca să avem voie să și greșim și să ne dumirim.Și amândoi avem o pasiune comună și o încredere în același magistru: Istoria.
Dar ce pot spune despre Daniel e că e cel mai serios bun român pe care îl cunosc. Omul ăsta își iubește țara cu o pasiune care dacă ar fi contagioasă ne-ar transforma în cel mai tare popor din Europa.
Și tocmai pentru că iubește, ajung să îmi placă și pasiunile lui naționaliste, și alunecările sale spre un ortodoxism față de care altfel sunt rezervat.
 
Vasile Bănescu nu îmi e prieten de 8 ani ci doar de doi, dar din primul moment s-a legat un dialog între noi, dialog care are câteva ore transmise la tv și apoi postate pe youtube.
La fel, nu suntem de acord pe anumite teme, dar acest lucru ne îmbogățește dialogul, ne face să ni-l dorim.
E unul din puținii oameni pe care când îi întâlnesc chiar și întâmplător, îmi dau seama că îmi era de fapt dor să ne revedem. Și simt același lucru din partea lui.
Amândoi avem o pasiune comună: dragostea de Biserică, de Creștinismul înțeles și cultural, care transformă mințile, care desăvârșește esteticul, care dă cu adevărat sens artei, care finisează ideea.
Puțini oameni au delicatețea intelectuală și finețea lui Vasile Bănescu.
 
Amândoi sunt acuzați (nu numai de Departamentul de stat, într-un raport văzut de politrucii noștri și de slugile lor din presă ca un soi de ucaz/firman care te ridică sau te mazilește în funcție de cum ești văzut) că sunt oameni care își iau în serios credința și merg cu ea până la capăt.
Desigur, pot să greșească. Desigur, putem să nu fim de acord cu ei. Dar soluția este dialogul, nu încercarea de a stigmatiza, de a îți impune viziunea prin sentințe para-judecătorești, așa cum fac, neconstituțional, comisarii ideologici de la CNCD.
 
Într-o Românie construită de ceva ani de zile ca suport pentru aplicarea unei ideologii (sau complex de ideologii) ce dorește să eradicheze identitatea religioasă, etica, valorile care au constituit suportul acestui neam, identitatea culturală și cea națională, s-a descurajat cultura dialogului, s-a descurajat sentimentul prieteniei care trece peste hotarele diferențelor de opinie.
Ani de-a rândul am fost încurajați să trăim în ură și în frică. Ură față de cel care nu e din tabăra noastră politică sau din tabăra noastră culturală. Frică de ruși, frică de unguri, frică de bulgari, frică de sârbi, frică de Marea Neagră.
Ani de-a rândul comisarii și agenții de influență ai unor puteri hegemone ne-au descurajat să mai fim prieteni, ne-au indus un climat de dușmănie, de neîncredere, de tensiune.
 
Șobolani aciuați în presă și în online au făcut liste cu ”frecventabili” și ”nefrecventabili”, au descurajat întâlniri de idei, au pus și pun stigmate, tocmai pentru a nu lăsa cumva ca în țara asta să vină ca o ploaie care ne spală și ne înviorează, dialogul, înțelegerea, apoi soarele prieteniei.
În locul prieteniei s-au pust etichetele: comuniști, fasciști, legionari, ortodoxiști, papistași, uniați, pocăiți, corupți, dughiniști, putiniști, filoruși…. Oriunde apărea fie și adierea unui dialog, săreau și sar încă, să pună eticheta.
Ticăloșiile astea nu s-au făcut instinctiv. S-au făcut cu plan, bine pus la punct. Iar planul trebuia să facă din țara noastră un câmp de testare pentru o rețetă perversă de subminare a libertății și valorilor unui popor.
 
Răspunsul la această ticăloasă încercare de castrare a noastră, a țării noastre, a felului nostru de a fi cu bune și cu rele, nu poate fi decât reactivarea prieteniei ca virtute și a libertății ca cruce.
Iar virtutea prieteniei și crucea libertății trebuie să ne oblige să spunem tuturor ”bine” (nu sunt deloc bine) intenționaților de prin diverse ambasade, departamente de stat și slugilor lor din presă și politică un foarte neaoș: ”dacă te mai atingi de un fir de păr al prietenului meu, dacă te mai legi de libertatea noastră de a nu fi de acord, dacă mai încerci să ne dezbini,îți ard una de zbori peste ocean cu tancurile și cu bechtelul tău cu tot, nenorocitule!”

Bogdan Duca

Prozelitismul versus ”teologia feroviară”

Acum ceva săptămâni, la o conferință academică pe teme teologice, un filosof ce în același timp este și călugăr catolic, întreba, spre marea mea surprindere, pe un istoric evanghelic de ce neoprotestanții fac misiune, apostolat și (horribile dictu!) ”prozelitism în România care ar fi ”creștină”?

De obicei acest tip de replică îl auzi din partea unor ortodocși. Dar venit din partea unui catolic acest lucru m-a surprins și mai tare.

Problema ”prozelitismului” este departe de a fi o problemă ușoară, dacă o discutăm din punct de vedere teologic. Dacă o discutăm însă din punct de vedere politic, este o chestiune foarte simplă. Deci să încep reflecția mea cu lucrurile simple.
Ceea ce numim ”prozelitism” și unele culte religioase ar vrea chiar să fie interzis prin lege (ca în vremurile ”bune”) este nimic altceva decât manifestarea deplină a libertății religioase și de conștiință. Nu te bucuri cu adevărat de libertate religioasă dacă nu ai dreptul și posibilitatea de a îți prezenta și propune altora propriul crez religios. La fel, nu te bucuri cu adevărat de libertate religioasă dacă nu ai dreptul și posibilitatea de a îți schimba credința religioasă.
Deci în momentul în care socotim că ar trebui interzis dreptul vreunui cult religios, oricare ar fi acela, de a putea desfășura acțiuni misionare, desigur, în condiții de deplină libertate, atunci dăm posibilitatea uciderii chiar libertății religioase și de conștiință.

Acum să trecem la chestiunea mai complicată. Aceasta este chestiunea teologică. Și la ea se referea, probabil, atât părintele catolic de la dilema căruia am pornit, cât și majoritatea creștinilor supărați că alți creștini, de alte confesiuni, vin și fac prozeliți la ei în parohie.
E moral să vrei să convertești un creștin de altă confesiune la credința ta? Dacă tu crezi că în confesiunea ta se găsește adevăratul înțeles al Creștinismului și astfel accesul la salvarea sufletului este mai ușor, nu doar că e moral, dar e obligatoriu să încerci să îți propui viziunea confesională. Desigur, într-un mod decent și politicos.
Nu ai manifesta dragoste creștină dacă tu, ortodox, având vecini Martori ai lui Iehova, nu a încerca să te duci la ei și, în discuții politicoase, la o cafea, să depui mărturie despre adevărul credinței tale ortodoxe. Altfel îți riști tu mântuirea: cum să ai un vecin ce crede greșit, iar tu să îl lași ”să se ducă la dracu” fără măcar să îl informezi de alternativă?
Desigur, consecința acestei atitudini ar trebui să fie un dialog polemic, dar civilizat, că e între creștini, pe teme de credință. Acest lucru nu e rău chiar dacă nu duce la convertiri: pur și simplu te provoacă să cunoști, să înțelegi, să citești, să te documentezi, să îți aprofundezi propria ta credință.

Evident, înțelegem de ce cultele sunt, după ce ”au prins cheag” într-o societate, destul de reticente față de ”prozelitism”: cui îi convine concurența? Mai ales dacă vine cu un suflu tineresc, suflu greu de regăsit în comunități unde tradiția bate credința.
Apoi ”prozeilitismul” ăsta lovește tocmai în ”sfânta și marea blazare”, care caracterizează orice Biserică (indiferent de confesiune) care prinde rădăcini într-un loc. Nici preotul/pastorul, nici credincioșii nu își mai pun probleme de teologie și de spiritualitate. Relația cu Dumnezeu și credința capătă monotonia programului liturgic de pe ușa bisericii parohiale. Nimic nu ne mai disturbă, credința e înlocuită cu certitudinile unui confort intelectual și al delegării responsabilității: ”știe părintele și pentru mine, că de asta e popă”.
Ca să se întărească această viziune, a apărut și o inepție teologică care circulă prin Bisericile așezate, ”cu cheag” și rădăcini. E vorba de credința că dacă te-ai băgat în Biserică, ai primit un botez, îndeplinești niște ritualuri decente acolo și ai încredere că popa știe ce face, te-ai și mântuit.
E suficient să fii în Biserica ta, să nu cumva să o schimbi și să nu ”te smintești” punându-ți întrebări și având dileme. Teologia și Scriptura e treabă popească, nu pentru tine, își spun consolator majoritatea credincioșilor decenți.
Pe acest fundal apar situații din cele mai amuzante, consemnate de sondaje de opinie, dar ușor de surprins în discuții de tren sau tramvai. Hai să reproduc un dialog destul de tipic pe această temă:
I. ”De ce credință sunteți?”
R. ”Sunt creștin-ortodox (sau catolic)”.
I. ”Ce zodie sunteți?”
R, ”Gemeni cu ascendent în capricorn”.
I. ”Credeți în Rai?”
R. ”Da.”
I. ”Credeți în Iad?”
R. ”Nu”
I. ”Credeți în reîncarnare?”
R. ”Da. Am și amintiri din altă viață”.
I. ”Este Hristos Dumnezeu?”
R. ”Nu. Este fiul lui Dumnezeu, deci nu are cum să fie El Dumnezeu”.
I. ”Care este ultima carte de spiritualitate citită?”
R. ”Ceva de Osho.”
I. ”Mergeți la biserică?”
R. ”Da. Dar mă duc de obicei când e liniște. La slujbă nu înțeleg mare lucru și nu suport înghesuiala”.
Și discuția poate continua la fel de savuros. Menționez că replicile de mai sus nu sunt inventate și provin din diverse discuții purtate cu mine cu credincioși ortodocși dar și catolici.

Dacă persoana din interviul nostru ar fi convinsă de un creștin neoprotestant să accepte că a crede în zodii este păcat, că nu poți crede în Rai și să nu crezi în Iad, că reîncarnarea este o învățătură falsă, că Hristos este Dumnezeu (foarte important!), că Osho e orice, numai spiritualitate recomandabilă de citit, nu, că mersul la biserică presupune un ritm de viață creștină și de angajare creștină, nu e doar o vizită când avem chef sau ”stare” (alt cuvânt magic des rostit de credincioși), etc, atunci ar fi ea un creștin mai bun sau mai prost?
Răspunsul paradoxal pe care îl auzim de la unii clerici și credincioși din Bisericile tradiționale e acela că ar fi un creștin….mai prost. De ce?
În viziunea lor, Biserica este un tren care are cap de linie gara centrală a Împărăției Cerurilor. Odată ce ai intrat în tren, important este să nu cobori sau să comiți vreo porcărie prea mare ca să fii coborât din el, că de ajuns, ajungi în Rai. Poți să fii și beat, să dormi tot drumul, să te gândești la gagici, să dezlegi sudoku în acest tip de Biserică- tren, atâta timp cât nu faci scandal, nu vomiți, nu deranjezi oamenii, plătești biletul, lași o atenție și ”nașului”, nu prea are ce să ți se întâmple ca să ți se strice călătoria. Nu îți cere nimeni să știi cum funcționează trenul, cine e mecanicul locomotivei, cum îl cheamă pe șeful trenului sau alte detalii.
De aceea pentru ei e mai bine să fii bețivul parohiei tale drept credincioase decât să fii virtuosul congregației sau parohiei celorlalți. Pentru că conform teologiei tale feroviare, acela e în alt tren și merge în altă direcție.

Însă Hristos nu ne-a spus că mântuirea constă să te urci în trenul (sau, mă rog, să iei caravana, că trăia în secolul I) corect,. Hristos ne-a spus că trebuie să cunoaștem pe Dumnezeu, că aici e cheia vieții veșnice, că trebuie să înțelegem ceea ce credem, că trebuie să căutăm, să cercetăm, să batem ca să ni se deschidă. Ba chiar Hristos a fost aprig cu teologia feroviară a vremii lui, practicată de farisei, deși fariseii erau cu multe clase superiori credincioșilor de acum. Ca să fii fariseu desigur că conta mult forma, dar se cerea un efort de înțelegere și asumare a formei. Acum e suficient să stai în picioare (sau în bancă) la tine în parohie și să nu îți mai bați capul.

Mai jos o caricatură simpatică, gândită probabil să ironizeze prozelitismul. Dar asunde un mesaj foarte interesant:
Doamna este întrebată dacă ”l-a găsit pe Iisus”. Iar Iisus se ascundea în propria ei casă. Poate că e nevoie de celălalt, de tipul care face prozelitism, ca să îl redescoperi pe Hristos pe care l-ai uitat pitit în cine știe ce colț de suflet sau de locuință….

findingjesus.jpg

Ispita bizantină

La conservatorii români, ca și la majoritatea creștinilor practicanți din România (indiferent de confesiune) se poate observa o tentație foarte periculoasă.

Este ispita bizantină (că tot am comemorat căderea Constantinopolului- se pare că nu se acceptă acest fapt istoric, că Bizanțul a murit definitiv și nu mai poate fi înviat) de a crede că Statul nu doar poate, dar chiar și trebuie să rezolve problemele morale și religioase.

Și de asta conservatorii români și creștinii români sunt dezinteresați să cucerească societatea, fiind interesați să cucerească statul.

Țara asta are nevoie de o nouă evanghelizare. Are nevoie de creștini care să devină vocile societății civile. Țara asta are nevoie de convertire.

Cât timp suntem ”campioni” la numărul de avorturi, când cybersexul este o industrie care în România ajunge undeva la 1,5 miliarde de euro pe an (deci aproape 1 procent din PIB), cât timp superstițiile fac ravagii în spiritualitatea acestui popor iar generațiile tinere au probleme cu alfabetizarea,cât timp Bisericile sunt în criză pastorală și se iluzionează doar cu legitimitatea dată de un instinct religios care umple lăcașurile de cult, e greu să crezi că faptul că ”se dă lege” ar putea schimba ceva.

Ok. Nu e o problemă mare aceea să schimbăm Constituția pentru protejarea familiei, deși la apatia reală a societății față de problemele morale, ne temem că nu vom face cvorum.

Dar această temă este una secundară realmente în societatea românească, o societate erodată puternic de vicii pe care noi, conservatorii sau păstorii spirituali, le tot evităm ca să nu deranjăm electoratul sau finanțatorii prin pomelnice și donații ai universului nostru creștin românesc….

Dacă nu ne trezim, dacă nu începem o trezire a societății de la ultima parohie/congregație/ adunare în sus, dacă nu ieșim într-un elan misionar de re-evanghelizare a creștinilor (la ei în confesiunile lor) și de trezire a societății, vom fi obligați să aplicăm logica lui ”clientul nostru, stăpânul nostru” și să ne bucurăm că:
1. Am reușit să împiedicăm ”căsătoriile” homosexuale pentru că poporul nostru, foarte de acord cu avorturile, cu tineri idiotizați de droguri, alcoolizat, amorf moral și cultural, e totuși antipatic față de homosexuali.

2. Am reușit să păstrăm iconițele în instituțiile publice, pentru că majoritatea oamenilor din societatea noastră, chiar dacă nu beneficiază de o cateheză minimală, știu că ”e bine” să ai totuși un Arsenie Boca sau cine știe ce sfânt care să te privească din poză la locul de muncă.

3. Am reușit să salvăm ora de religie, pentru că poporul nostru în marea sa majoritate dezinteresat de credință, are părinți și copii pragmatici care știu că o medie de 10 în plus crește media anuală și te poate ajuta la vreun concurs de dosare.

4. Și, desigur, să ne bucurăm de cât de creștini suntem pentru că oamenii se îmbulzesc în număr mare pentru pupat niște moaște, aprins lumânarea de Paști, capturat ceva agheasmă, chiar dacă fac acestea dintr-un instinct superstițios, quasi-magic.

Țara asta se schimbă doar printr-o trezire care nu poate fi decât creștină (în primul rând) și culturală (în al doilea rând).
Fără asta, totul e pierdut. Chiar dacă trece referendumul pentru familie….


Bogdan Duca

Marxismul? Nu, liberalismul

E o chestiune mult folosită printre conservatori: ”neomarxismul și marxismul cultural sunt vinovate de toate relele. Societatea ar fi fost perfectă dacă marxiștii culturali, școala de la Frankfurt și gramscienii nu și-ar fi băgat coada”.

În fapt, această mentalitate este una consolatoare: de fapt ne luptăm cu comuniștii, care sunt, evident, o ideologie și tembelă, și criminală. Deci povestea luptei cu dragonul roșu se poate pune în scenă și ne poate face să ne simțim un soi de eroi.
Însă nu ne luptăm cu comuniștii.
De fapt luptăm, așa cum conservatorii au luptat de la 1789, cu o familie ideologică foarte largă, dominată nu de marxiști, nici de social- democrați, ci de liberali.
Toate degenerările din Occident nu sunt produse marxiste ci sunt consecințele probabil firești și inevitabile ale unei societăți burgheze și liberale, ale capitalismului.
Adevărul pe care trebuie să ni-l asumăm este acela că toate profețiile lui Marx se împlinesc: dar nu în societăți dominate de mișcări revoluționare comuniste ci ca o consecință (tot de Marx prognozată) a evoluțiilor burgheziei capitaliste.
Societatea capitalistă și liberală a distrus conceptul de proprietate. Nu prin naționalizare ci prin diluare și inventarea unei economii predominant fictive și care are un singur motor: lăcomia.
Omul nou a eșuat în experimentele de laborator ale partidelor comuniste, dar iese impecabil, gata costumat și cu creierul apretat pe ușile multinaționalelor foarte capitaliste.
Bisericile au fost martirizate în comunism, dar martirizarea întărește de obicei Biserica, deci creștinii au ieșit mai bine din purgatoriul comunist.
Însă Creștinismul este distrus în societățile liberale și capitaliste. Și nu cu martiri, ci pur și simplu printr-o veritabilă revoluție culturală secularizantă care invocă liberalismul și nu lupta de clasă.
Corectitudinea politică nu e cenzură bolșevică ci este moft burghez. Universitățile private, adevărate corporații capitaliste și inițiative civice, foarte liberale, sunt cele care și-o auto-impun și apoi o impun statului.
Multiculturalismul nu e vreo creație sovietică ci este spirit practic capitalist american: de a cuminți pe indieni și de a îi și scoate apoi ”la produs”.

Nu e nicio conspirație comunistă în spatele degenerării Occidentului ci este pur și simplu faza ultimă și consecința finală a lăcomiei înțelese ca motor al capitalismului (și binecuvântată ca atare de ideologii liberali și libertarieni) și a prostiei autosuficiente a burgheziei din societățile prospere, care asemenea aristocrației de la sfârșitul vechiului regim, deși controlează puterea politică, au pierdut controlul asupra realității.

Dar e convenabil să vedem peste tot conspirații comuniste și barba lui Marx, mai ales când bună parte din conservatori se simt foarte bine în alianțe contra naturii cu libertarienii…

Bogdan Duca

Ziua Europei? Nu. Doar ziua UE.

Cică azi ar fi ziua Europei.
Nu. Nu e ziua Europei. este ziua Uniunii Europene, O altă mâncare de pește.
Uniunea Europeană nu este Europa. Nici măcar geografic. Uniunea Europeană reprezintă teritorial mai puțin de jumătate din Europa geografică, iar ca număr de state, două treimi din totalul statelor ce se pot considera europene.
Uniunea Europeană nu poate să fie Europa pentru că refuză explicit să își asume Creștinismul ca parte a identității sale. Ce Europă este aceea fără Creștinism? Chiar atei fiind, vă puteți imagina o Europă fără catedrale? Sau una fără Crăciun? Uniunea Europeană își poate imagina o Europă fără Crăciun și fără Paști, bine mersi…
Europa a fost și este o mare piață a valorilor și a opiniilor diferite: de o mie trei sute de ani, creștini și musulmani se ceartă în Europa,. Și cearta lor este Europa. De o mie de ani catolici și ortodocși se ceartă în Europa. Și cearta lor este Europa. De 500 de ani, reformați, catolici și ortodocși se ceartă în Europa. Și cearta lor este Europa. De 300 de ani, iluminiști, catolici, ortodocși, reformați și musulmani se ceartă în Europa. Și cearta lor este Europa.
Europa este un univers variat, construit pe dispută și dialog. Europa apare se concepe dintr-o mitologie violentă, în care un zeu în chip de taur siluește o nimfă, se naște odată cu maieutica (arta de a moși idei) a lui Socrate, crește în dialogurile lui Platon, în disputatio medievale, în polemicile intelectuale, în ironia feroce ce ne caracterizează. Europa se călește în războaie. Este fără milă, este masochistă, este sadică, este șarmantă.
Europa este o realitate atâta timp cât nu este unită, cât este un spațiu de dialog, de polemică, de tensiune, de maturizare.

Uniunea Europeană este în schimb un proiect unitar, un imperiu ca atâtea imperii ce au dorit să cucerească toată Europa (și nu le-a reușit). Uniunea Europeană e o ideologie care exclude cea mai mare parte a gândirii europene. Uniunea Europeană este piața de desfacere și curtea din spate a economiei unei țări ce după ce a aruncat lumea în două războaie mondiale, nu poate renunța la ambițiile sale imperialiste.
Apoi nu uitați că Shakespeare și-a dat demisia din Uniunea Europeană, lăsând-o și mai nelegitimă decât este.

Eu nu serbez ziua unui proiect ideologic cu care nu mă identific. Eu astăzi serbez ziua victoriei împotriva unui alt proiect ideologic german, care dorea să unească Europa sub un singur stindard și o singură credință: nazismul.

Euosceptic

Cum să cultivi rusofobia la români….

E greu să fii ”omul rușilor” în România, mai ales când sunt ruși care dau cu bâta în baltă.
Natalia Mujennikova, directorul Centrului Rus de la București și un diplomat oficial, reușește să dărâme într-un interviu pentru Sputnik, dramul de încredere de se construiește cu greu, în timpul ăsta de ”război rece”, reproșându-ne că nu suntem recunoscători…lui Stalin. Că el ne-ar fi ”dat” Transilvania.
Dragă doamnă Mujennikova, sunt de acord cu dumneavoastră că poporul român și România ca țară are multe motive pentru care să aprecieze Rusia și să construiască o prietenie cu poporul rus.
Da. Datorăm rușilor modernizarea, primul regim constituțional, francofonia, independența. Da. Uităm prea repede că la Mărăști- Mărășești și Oituz au murit mai mulți soldați ruși decât soldați români.
La fel, uităm că între 1941 și 1944 am comis un război de agresiune, plin de crime împotriva umanității, pe teritoriul Ucrainei și Rusiei de astăzi.
Știu lucrurile astea și le afirm cu riscul de a fi făcut ”comunist”, ”rusofil”; ”putinist”; ”dughinist” și în toate felurile de concetățenii mei care cred că a fi bun român e necesară o doză de rusofobie și o lectură interesată a istoriei.
 
Dar dragă doamnă Mujennikova, nu există niciun motiv pentru ca cineva să fie dator cu ceva lui Stalin. Nici măcar rușii….
Sângerosul dictator georgian a fost înainte de orice călăul poporului rus, pe care ar trebui să îl reprezentați. El este cel care a distrus cultura rusă, al cărei ambasador ar trebui să fiți în România, este cel care a ucis în Gulag elitele Rusiei imperiale dar și ale celei sovietice.
Unii v-ar face comunistă bolșevică. Dar până și bolșevicii s-au delimitat ferm de sângerosul Stalin (congresul al XX-lea al PCUS, despre care ar trebui să știți mai multe decât mine, nu mai puține).
Armata Roșie care a luptat împotriva naziștilor (și da, și aliaților lor, românii) a făcut-o sângerând de pe urmele epurărilor comise de călăul Stalin. Marele Soljenițin, despre care aș aștepta să fie promovat la Centrul Cultural Rus, a fost victima lui Stalin. Însă Centrul este ocupat să apere memoria Călăului popoarelor…
 
Declarația Nataliei Mujennikova este un scuipat peste România. Și o pată pe obrazul diplomației rusești, care este celebră prin inteligența ei, nu prin sfertodoctism relaxat….
Bogdan D1

Marx, marxism și dublul lor centenar

La 200 de ani de la nașterea lui Karl Marx, în orașul său natal s-a deschis o casă memorială cu o expoziție permanentă, s-a inaugurat o statuie de 6 metri făcută cadou de chinezi urbei și au avut loc mai multe evenimente de celebrare. Presa occidentală s-a întrecut în articole apreciative, sau chiar elogiative la adresa filosofului german.
Șeful Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, un politician creștin-democrat, a fost eroul acestei celebrări, tocmai prin tonul său elogiativ la adresa părintelui celor care ar trebui să îi fie adversari ideologici: stânga europeană.
Au fost desigur și contestări ale evenimentului, un bun prilej de a aduce din nou aminte de crimele comunismului ca și de eșecul gândirii marxiste.

Adevărul este că aceste celebrări nu au făcut decât să confirme un adevăr pe care nu îl putem contesta: Karl Marx este gânditorul cel mai important al modernității, obligând pe toți să se raporteze la el, chiar și la 200 de ani de la naștere.
Nu putem scăpa de Karl Marx.
Motivul este simplu: moștenirea lui Karl Marx este mult mai complexă decât ne-am putea imagina la o privire superficială. Pentru noi, cei din estul Europei, Marx este asociat cu imperialismul sovietic. Dar în America latină este asociat cu lupta împotriva imperialismului american. În estul Europei, marxismul a fost asociat cu anticreștinismul, în America latină a fost asociat cu….creștinismul catolic și aspirația acestuia de a ajuta pe cei săraci.
În Africa și Asia fost colonială, marxismul a hrănit și hrănește aspirațiile de libertate și de dreptate socială ale fostelor colonii. Dar a hrănit și dictaturi criminale.
În numele marxismului s-a construit gulagul, dar tot în numele marxismului s-a luptat împotriva dictaturilor militare din America latină, din Asia, din Africa, susținute de fostele puteri coloniale.

Noi nu am dorit marxismul, în România, de exemplu. Dar nu e mai puțin adevărat că în Vietnam populația a luptat cu un eroism extraordinar împotriva americanilor și guvernului dictatorial (dar anticomunist) pe care îl susțineau americanii, în numele lui Marx.

Universitățile occidentale chiar sunt marxiste. Sunt chiar mai marxiste decât cele care funcționau în lagărul socialist. La fel, motivele acestui marxism sunt mult mai nuanțate decât ne place să credem dacă ne ascundem după niște lozinci anticomuniste.
Marxismul a triumfat discret în Occident, dobândind hegemonia culturală. Dar a dobândit-o pentru că nu a avut ce să i se opună. Influența marxistă în istoriografie, în sociologie, în studii culturale, în teologie, în filosofie, nu a găsit realmente un adversar de anvergura filosofului german și a urmașilor săi.
De altfel chiar și această comemorare a arătat că opoziția la Marx se reduce la o rățoială auto-victimizatoare, nu la construcția unei alternative la viziunea marxistă.

Crimele comunismului sunt invocate ca un argument destul de telenovelistic, ignorându-se faptul că regimurile comuniste au avut un talent monstruos de a se autodevora. Dacă veți cere o listă a victimelor lui Stalin, veți vedea că ea era dominată de…comuniști.
Și că Vasile Luca (unul din cei mai importanți lideri comuniști români) a fost coleg de celular cu …:Corneliu Coposu. De unde și paradoxala situație în care mulți care vorbesc în numele victimelor din închisori ale comuniștilor, trebuie să vorbească și în numele lui Buharin, Zinoviev, Kamenev, Ana Pauker….
Chiar această autodevorare a salvat marxismul, paradoxal. Troțkismul, o formă radicală a leninismului, care făcea ca stalinismul să pară ceva blajin, a căpătat o presă foarte bună pentru că…..Troțki se împotrivea lui Stalin.

Apoi Marx a triumfat… Capitalismul cu care lupta el a apus fiind înlocuit de multinaționalele corporatiste. Acestea au distrus realitatea de proprietate privata (cu ajutorul burselor, desigur) deși au păstrat conceptul, au creat puteri suprastatale, care dizolvă, cum dorea și Marx, granițele,
În corporațiile multinaționale se aplică principiul: ”de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi„, cum nu se aplica în comunism, Mecanica instituțiilor de tip corporație multinațională permite ca idealul comunist, al depășirii claselor, să fie realizat. Poți începe ca prăjitor de chiftele la McDonalds și sfârși ca manager regional sau chiar și mai sus. Tot ce trebuie e să fii obedient și disciplinat.
Clasele au dispărut diluate tocmai de criza burgheziei (exact cum prevăzuse Marx) și de apariția conștiinței de clasă a proletariatului- ceea ce era inevitabil căci, spre deosebire de țăranul medieval, căruia i-a luat un mileniu să capete conștiință de sine; lucrătorul urban e obligat chiar prin natura muncii sale la alfabetizare și la consecințele sale sociale.
Social, același traseu prevăzut de Marx a dus inevitabil la distrugerea Creștinismului. Cu cât o societate e mai ”capitalistă” (a se citi, autentic marxistă) ea este și mai atee, mai indiferentă religios, mai dușmănoasă cu tradiția.
Marx vorbea despre disoluția familiei ca instituție revolută Nu în China asistăm la legiferarea tuturor neroziilor sexuale cu efectul evident al distrugerii relațiilor tradiționale între oameni. Asistăm în SUA, în UE, în țări care altfel se consideră ”capitaliste”.
Din păcate, aceste lucruri duc inevitabil și la consecința ultimă a gândirii marxiste: comunismul, o societate ce nu poate fi altfel decât totalitară.
Iar totalitarismul își arată semnele peste tot în ultima vreme…

Soluții la Marx? Liberalismul actual este o pledoarie pentru corporații și pentru eficiența lor socială și un manifest contra statelor naționale și formelor tradiționale de conviețuire. Deci nu este o soluție, decât punctual, filosofic (citind pe Popper și încercând să nu te lași dus de tot de viziunea sa, destul de anticreștină, dacă mergi până la consecințele ultime).
Soluția adoptată de mine este cea iudeo- creștină: a resemnării active. Refuz să mai fiu revoluționar, preferând să subliniez tot timpul că pe acest pământ nu trebuie să ne facem iluzii și speranțe prea multe și că rugăciunea pe care o rostim cel mai des nu ne spune: ”să vină ideologia mea” ci cere lui Dumnezeu ”să vină Împărăția” Sa, care nu este de pe acest pământ.
Și foarte important, să nu uităm atunci când luptăm ”cu comuniștii” că și ei sunt oameni, și ei sunt chip al lui Dumnezeu, iar ura nu construiește.nimic bun, chiar dacă e mânată de anticomunism, antifascism, antinazism sau anti-islamism…

marx_drinking_cola_2009695