Acum ceva săptămâni, la o conferință academică pe teme teologice, un filosof ce în același timp este și călugăr catolic, întreba, spre marea mea surprindere, pe un istoric evanghelic de ce neoprotestanții fac misiune, apostolat și (horribile dictu!) ”prozelitism în România care ar fi ”creștină”?
De obicei acest tip de replică îl auzi din partea unor ortodocși. Dar venit din partea unui catolic acest lucru m-a surprins și mai tare.
Problema ”prozelitismului” este departe de a fi o problemă ușoară, dacă o discutăm din punct de vedere teologic. Dacă o discutăm însă din punct de vedere politic, este o chestiune foarte simplă. Deci să încep reflecția mea cu lucrurile simple.
Ceea ce numim ”prozelitism” și unele culte religioase ar vrea chiar să fie interzis prin lege (ca în vremurile ”bune”) este nimic altceva decât manifestarea deplină a libertății religioase și de conștiință. Nu te bucuri cu adevărat de libertate religioasă dacă nu ai dreptul și posibilitatea de a îți prezenta și propune altora propriul crez religios. La fel, nu te bucuri cu adevărat de libertate religioasă dacă nu ai dreptul și posibilitatea de a îți schimba credința religioasă.
Deci în momentul în care socotim că ar trebui interzis dreptul vreunui cult religios, oricare ar fi acela, de a putea desfășura acțiuni misionare, desigur, în condiții de deplină libertate, atunci dăm posibilitatea uciderii chiar libertății religioase și de conștiință.
Acum să trecem la chestiunea mai complicată. Aceasta este chestiunea teologică. Și la ea se referea, probabil, atât părintele catolic de la dilema căruia am pornit, cât și majoritatea creștinilor supărați că alți creștini, de alte confesiuni, vin și fac prozeliți la ei în parohie.
E moral să vrei să convertești un creștin de altă confesiune la credința ta? Dacă tu crezi că în confesiunea ta se găsește adevăratul înțeles al Creștinismului și astfel accesul la salvarea sufletului este mai ușor, nu doar că e moral, dar e obligatoriu să încerci să îți propui viziunea confesională. Desigur, într-un mod decent și politicos.
Nu ai manifesta dragoste creștină dacă tu, ortodox, având vecini Martori ai lui Iehova, nu a încerca să te duci la ei și, în discuții politicoase, la o cafea, să depui mărturie despre adevărul credinței tale ortodoxe. Altfel îți riști tu mântuirea: cum să ai un vecin ce crede greșit, iar tu să îl lași ”să se ducă la dracu” fără măcar să îl informezi de alternativă?
Desigur, consecința acestei atitudini ar trebui să fie un dialog polemic, dar civilizat, că e între creștini, pe teme de credință. Acest lucru nu e rău chiar dacă nu duce la convertiri: pur și simplu te provoacă să cunoști, să înțelegi, să citești, să te documentezi, să îți aprofundezi propria ta credință.
Evident, înțelegem de ce cultele sunt, după ce ”au prins cheag” într-o societate, destul de reticente față de ”prozelitism”: cui îi convine concurența? Mai ales dacă vine cu un suflu tineresc, suflu greu de regăsit în comunități unde tradiția bate credința.
Apoi ”prozeilitismul” ăsta lovește tocmai în ”sfânta și marea blazare”, care caracterizează orice Biserică (indiferent de confesiune) care prinde rădăcini într-un loc. Nici preotul/pastorul, nici credincioșii nu își mai pun probleme de teologie și de spiritualitate. Relația cu Dumnezeu și credința capătă monotonia programului liturgic de pe ușa bisericii parohiale. Nimic nu ne mai disturbă, credința e înlocuită cu certitudinile unui confort intelectual și al delegării responsabilității: ”știe părintele și pentru mine, că de asta e popă”.
Ca să se întărească această viziune, a apărut și o inepție teologică care circulă prin Bisericile așezate, ”cu cheag” și rădăcini. E vorba de credința că dacă te-ai băgat în Biserică, ai primit un botez, îndeplinești niște ritualuri decente acolo și ai încredere că popa știe ce face, te-ai și mântuit.
E suficient să fii în Biserica ta, să nu cumva să o schimbi și să nu ”te smintești” punându-ți întrebări și având dileme. Teologia și Scriptura e treabă popească, nu pentru tine, își spun consolator majoritatea credincioșilor decenți.
Pe acest fundal apar situații din cele mai amuzante, consemnate de sondaje de opinie, dar ușor de surprins în discuții de tren sau tramvai. Hai să reproduc un dialog destul de tipic pe această temă:
I. ”De ce credință sunteți?”
R. ”Sunt creștin-ortodox (sau catolic)”.
I. ”Ce zodie sunteți?”
R, ”Gemeni cu ascendent în capricorn”.
I. ”Credeți în Rai?”
R. ”Da.”
I. ”Credeți în Iad?”
R. ”Nu”
I. ”Credeți în reîncarnare?”
R. ”Da. Am și amintiri din altă viață”.
I. ”Este Hristos Dumnezeu?”
R. ”Nu. Este fiul lui Dumnezeu, deci nu are cum să fie El Dumnezeu”.
I. ”Care este ultima carte de spiritualitate citită?”
R. ”Ceva de Osho.”
I. ”Mergeți la biserică?”
R. ”Da. Dar mă duc de obicei când e liniște. La slujbă nu înțeleg mare lucru și nu suport înghesuiala”.
Și discuția poate continua la fel de savuros. Menționez că replicile de mai sus nu sunt inventate și provin din diverse discuții purtate cu mine cu credincioși ortodocși dar și catolici.
Dacă persoana din interviul nostru ar fi convinsă de un creștin neoprotestant să accepte că a crede în zodii este păcat, că nu poți crede în Rai și să nu crezi în Iad, că reîncarnarea este o învățătură falsă, că Hristos este Dumnezeu (foarte important!), că Osho e orice, numai spiritualitate recomandabilă de citit, nu, că mersul la biserică presupune un ritm de viață creștină și de angajare creștină, nu e doar o vizită când avem chef sau ”stare” (alt cuvânt magic des rostit de credincioși), etc, atunci ar fi ea un creștin mai bun sau mai prost?
Răspunsul paradoxal pe care îl auzim de la unii clerici și credincioși din Bisericile tradiționale e acela că ar fi un creștin….mai prost. De ce?
În viziunea lor, Biserica este un tren care are cap de linie gara centrală a Împărăției Cerurilor. Odată ce ai intrat în tren, important este să nu cobori sau să comiți vreo porcărie prea mare ca să fii coborât din el, că de ajuns, ajungi în Rai. Poți să fii și beat, să dormi tot drumul, să te gândești la gagici, să dezlegi sudoku în acest tip de Biserică- tren, atâta timp cât nu faci scandal, nu vomiți, nu deranjezi oamenii, plătești biletul, lași o atenție și ”nașului”, nu prea are ce să ți se întâmple ca să ți se strice călătoria. Nu îți cere nimeni să știi cum funcționează trenul, cine e mecanicul locomotivei, cum îl cheamă pe șeful trenului sau alte detalii.
De aceea pentru ei e mai bine să fii bețivul parohiei tale drept credincioase decât să fii virtuosul congregației sau parohiei celorlalți. Pentru că conform teologiei tale feroviare, acela e în alt tren și merge în altă direcție.
Însă Hristos nu ne-a spus că mântuirea constă să te urci în trenul (sau, mă rog, să iei caravana, că trăia în secolul I) corect,. Hristos ne-a spus că trebuie să cunoaștem pe Dumnezeu, că aici e cheia vieții veșnice, că trebuie să înțelegem ceea ce credem, că trebuie să căutăm, să cercetăm, să batem ca să ni se deschidă. Ba chiar Hristos a fost aprig cu teologia feroviară a vremii lui, practicată de farisei, deși fariseii erau cu multe clase superiori credincioșilor de acum. Ca să fii fariseu desigur că conta mult forma, dar se cerea un efort de înțelegere și asumare a formei. Acum e suficient să stai în picioare (sau în bancă) la tine în parohie și să nu îți mai bați capul.
Mai jos o caricatură simpatică, gândită probabil să ironizeze prozelitismul. Dar asunde un mesaj foarte interesant:
Doamna este întrebată dacă ”l-a găsit pe Iisus”. Iar Iisus se ascundea în propria ei casă. Poate că e nevoie de celălalt, de tipul care face prozelitism, ca să îl redescoperi pe Hristos pe care l-ai uitat pitit în cine știe ce colț de suflet sau de locuință….
Bogdan DUCA 