Categorie: Teologie

Estul Europei în pragul unui război inter-ortodox?

 
Văd pe pagina unui prieten un sondaj cu privire la oportunitatea proclamării autocefaliei Mitropoliei Chișinăului și Moldovei, subordonată canonic Patriarhiei Moscovei, Biserică locală la care aderă majoritatea credincioșilor creștin ortodocși din Republica Moldova.
Chestiunea poate părea oarecum banală și benignă, dacă nu apare într-un context deosebit de tensionat: cel din Ucraina, care se extinde în întreaga lume ortodoxă.
În Ucraina, după lovitura de stat maidaneză, Biserica Ortodoxă rusă, majoritară, a fost supusă unui val întreg de persecuții (mergându-se până la asedierea Lavrei Pecerskaia și a altor mânăstiri de către grupări militare naționaliste ucrainiene). Aceste persecuții și presiuni s-au făcut și se fac cu acordul tacit, dar uneori și vocal al autorităților de la Kiev.
Acestea susțin o zisă patriarhie a Kievului, nerecunoscută de nimeni în lumea ortodoxă, dar care cu susținerea autorităților și cu ajutorul mass-media capătă contur în Ucraina, existănd chiar presiuni diplomatice ca celelalte Biserici Ortodoxe și mai ales Patriarhia ecumenică de la Constantinopol să îi acorde recunoașterea canonică și să îi recunoască autocefalia.
 
Patriarhia Moscovei, susține pe de altă parte, cu argumente canonice, ilegitimitatea zisei patriarhii kieviene, iar reprezentanțele diplomatice rusești atrag atenția asupra riscului transformării războiului din Ucraina dintr-un război secesionist într-un veritabil răboi religios inter-ortodox.
În același timp, Biserica Ortodoxă română, după o întâlnire cu ambasadorul Rusiei la București decide să hirotonisească doi episcopi pentru Mitropolia sa secesionistă din Republica Moldova, Mitropolia Basarabiei, ceea ce nu poate fi considerat un semn neapărat irenic din punctul de vedere al ortodocșilor moscoviți, aceasta dacă nu cumva s-a dat undă verde pentru BOR în Republica Moldova în schimbul refuzului de a recunoaște așa numita patriarhie kieviană….
 
E o poveste complicată tare de tot, cu consecințe regionale deosebit de importante.
Și e genul de poveste care arată că Centrul Issachar, de a cărui înființare mă ocup, are ce treabă să facă.
Bogdan Duca
 
Publicitate

Evrei și creștini. 106 ani de la nașterea părintelui Nicolae Steinhardt

Ieri, 29 iulie, s-au împlinit 106 ani de la nașterea părintelui Nicolae Steinhardt,  probabil cea mai serenă, mai vie, mai impresionantă imagine a Ortodoxiei românești din secolul XX, un veritabil sfânt  al acelui secol nebun.
E un prilej pentru mine de reflecție asupra unui subiect foarte important, care reprezintă o particularitate fundamentală pentru spiritualitatea vremurilor noastre: renașterea Israelului și reîntâlnirea, după aproape 2000 de ani, dintre evrei și creștini.

Toată modernitatea este punctată de mari personalități de origine evreiască care au marcat definitiv lumea noastră. După secole de închidere în ghetto, de refuz al istoriei, odată cu modernitatea, are loc și renașterea pentru lume a evreității.
Baruch Spinoza, Karl Marx, Albert Einstein, Sigmund Freud, Edmund Husserl, Wittgenstein, Theodore Adorno, Raymond Aron, Hannah Arendt, Karl Popper, Ayn Rand, Claude Levy Strauss, sunt doar câteva nume (dar ce nume!) din lista impresionantă a evreilor care au marcat definitiv modernitatea. Și dacă vă uitați cu atenție pe listă, oamenii aceștia s-ar fi sfâșiat între ei, dacă ar fi fost puși în aceeași sală de seminar. Practic cel mai mare contestatar al lui Marx e Popper, cel ma mare adversar de idei al școlii din care a făcut parte Adorno, e Aron, și tot așa….
Acest mic popor abia ieșit din ghettourile și shtaetl-uri, a oferit cea mai importantă (nu e nicio exagerare) contribuție la ceea ce am putea numi civilizație modernă.

Eu nu pot să nu văd în această efervescență culturală ce nu are comparație, care a permis ca un popor minor și periferic să devină fermentul modernității, decât un semn al împlinirii planului lui Dumnezeu cu Israelul, al reintrării Israelului în marea istorie, pentru care a fost pregătit de Domnul.
Iar secolul XX este și secolul reîntâlnirii dintre evrei și creștini la nivel spiritual. Există niște personalități, pe cât de atipice, pe atât de fascinante, care marchează această întâlnire.
Am în cap imediat o listă, un pomelnic, o litanie de mistici și teologi ai secolului XX care trăiesc și gândesc în cadrul întâlnirii și dialogului dintre spiritualitatea evreiască și spiritualitatea creștină:
Franz Rosenzweig
Edith Stein
Simone Weil
Jacob Taubes
Nicolae Steinhardt
Richard Wurmbrand
Jean Marie Lustiger

Unii dintre ei se convertesc la Creștinism. Edith Stein devine catolică și moare ca sfântă martiră, la Auschwitz, sub numele de călugăriță carmelitană: Tereza Benedicta a Crucii.
Nicolae Steinhardt se botează în închisoare ortodox și moare călugăr la mânăstirea Rohia.
Richard Wurmbrand se convertește la creștinismul protestant, luteran și după ani de temniță pentru credință, moare ca pastor mărturisitor al credinței creștine evanghelice.
Jean Marie Lustiger devine catolic și ajunge arhiepiscop și cardinal al Parisului.

Alții aleg să își redescopere, să își reîncarce cu amprentă creștină, iudaismul. Rosenzweig, cu a sa „Steaua Mântuirii„ (care trebuie tradusă și în limba română- e o obligație pentru sărmana noastră cultură) construiește o teologie a mântuirii cu o puternică amprentă creștină.
Jacob Taubes, rabin și filosof, de multe ori cinic, în ultimele zile ale vieții, cu perfuzii, imobilizat, refuză anestezicele pentru a putea să țină un ultim seminar de câteva zile, despre teologia politică a lui Pavel: poate cel mai bun insert în teologia celui mai mare evreu dintre creștini (după Hristos, desigur) și a celui mai mare creștin dintre evrei: apostolul neamurilor.

Simone Weil, un personaj incredibil, de film, redescoperă credința în focul și nebunia lumii cuprinse de isteria fascismelor și lasă o suită de scrieri care arată, la un nivel profund, nu doar intelectual ci mai ales mistic, tensiunea întâlnirii dintre cei doi copii ai lui Israel: creștinii și evreii.

Modernitatea are o istorie care practic nu poate să fie separată de istoria evreității. Are o bibliografie care este esențial evreiască și are pietre de poticneală, care devin pietre de separație, ce sunt legate de iudaitate.

Nu e întâmplător cred eu că Israelul a renăscut ca o mare putere din cenușa Holocaustului.  Așa cum nu e întâmplător că mulți creștini și-au pierdut dreptul de a mai fi fii ai lui Dumnezeu tocmai prin teribilul păcat al antisemitismului.  Așa cum nu e întâmplător că evreii redescoperă dimensiunea mesianică a credinței lor. Așa cum iar nu e întâmplător că arma principală a seculariștilor și pretinșilor atei nu e contestarea ideii de divinitate, ci tocmai contestarea Dumnezeului Bibliei, Dumnezeului lui Abraham, Isaac, Iacob, al nostru, al creștinilor, dar și al lor, al evreilor….

Pur și simplu se separă apele. Și noi va trebui să alegem de ce parte stăm.

Nicolae steinhardt.png

Sfinții Apostoli Petru și Pavel

Am amuzat pe câțiva prieteni spunându-le zilele trecute că aș cinsti un pahar de vin pentru Sfinții Apostoli, dar nu aș ține un post pentru aceștia.
Astăzi cinstim pe Petru și pe Pavel, cei mai importanți dintre Apostolii lui Hristos. O facem cu Liturgii, unii dintre noi după ce am ținut mai multe zile de post.
Însă această sărbătoare este o sărbătoare de bucurie și de mulțumire: lor le datorăm faptul că suntem creștini, că avem șansa mântuirii prin botez.
Dacă ei și mulți (din păcate nu toți) dintre urmașii lor, nu ar fi luat la bătut drumurile lumii pentru a vesti Evanghelia și a întemeia Biserici locale, acum am fi aruncat pe câte unul dintre noi în sulițe ca să trimitem soli la Zamolxe, sau am fi încercat să ghicim viitorul în intestinele câte unui bou jerfit lui Jupiter….
 
Însă nu e doar mulțumire și bucurie aici. Este și responsabilitate. Porunca Domnului este aceea de a vesti frumusețea Creștinismului la toată lumea, de a propune tuturor Evanghelia, de a fi urmași ai apostolilor.
Apostolii poate că se bucură, deși nu prea văd de ce, că ne punem la regim cu legume cu câteva zile, uneori chiar săptămâni, înaintea sărbătorii lor, dar sigur sunt foarte triști să vadă că atât Bisericile cât și fiecare dintre noi și-au pierdut elanul apostolic misionar, unii și unele parțial, alții și altele chiar de tot.
Pe Apostoli i-ar bucura mai tare să vadă cum creștinii propun celorlalți Evanghelia, nu cum mănâncă iahnie fără cârnați. Pe Apostoli i-ar bucura să vadă cum în Biserică titlul de ”apostolic” nu e doar o aroganță a câte unei Biserici locale de a se crede ”a lui Petru, a lui Paul sau a lui Andrei”, ci să vadă cum fiecare episcop, fiecare preot, fiecare diacon, fiecare credincios, se pune în slujba Evangheliei, renunță la ispita de a se închide într-un ghetto liturgic, etnic sau mitologic și încearcă să se deschidă spre ceilalți, să propună Adevărul tuturor.
petru pavel

Sfânta ipocrizie…

Eu datorez un lucru esențial papei Francisc, care pentru mine a fost ca o convertire.
Papa Francisc a atras de mai multe ori atenția asupra unei ipocrizii atât de „sfinte” încât nici nu te prinzi că este ipocrizie și o porți în piept ca un soi de titlu de glorie.
Este vorba de o ipocrizie care face ravagii mai ales la dreapta conservatoare, și de asta papa Francisc e acuzat mai ales de aici de toate relele.
Cum se manifestă această ipocrizie? Dându-ți un subiect, corect, moral, creștinesc, dar care te afectează pe tine prea puțin sau spre 0. de care tu te ocupi cu tot elanul, zelul creștin, pornești cruciade în numele lui, în timp ce:
a) îți uiți și îți justifici propriile păcate;
b) comiți păcate în numele apărării virtuții pentru care lupți tu.
 
Exemple?
Sunt o grămadă de creștini atât de supărați pe homosexuali și păcatele conexe lor, dar complet ignoranți la nedreptatea, sărăcia, lipsa de dragoste care rănește lumea noastră creștină.
Sunt o grămadă de creștini atât de îngrijorați de soarta Europei creștine încât pentru apărarea ei iau Evanghelia, o aruncă la gunoi și propovăduiesc sfânta ură față de musulmani.
Sunt o grămadă de creștini care atât de mândri că sunt puri sexual, ajung atât de impotenți încât nu mai pot să iubească pe aproapele lor. Ce să mai vorbim de departele?
 
Această sfântă ipocrizie este ticăloasă pentru că nici nu ne prindem că suferim de ea. Ne oferă așa o pasiune pentru cruciadele noastre încât riscăm să ajungem niște monștri invocând lucrarea lui Dumnezeu.
E foarte greu să îți revii din ea. Pentru că ea nu te lasă prins cu nădragii în vine. Nu! Ea te pune chiar la rugăciune- e drept, una ipocrită. Ea te plimbă pe la biserici, te ține ocupat în cruciade și diverse cauze sfinte, îmi propune și îmi livrează exact acele părți din Creștinism care mă afectează cel mai puțin pe mine, personal, dându-mi impresia că ar fi cele mai importante. Asta în timp ce problemele mele cu trăirea Evangheliei devin brusc secundare. Sau chiar terțiare… Să salvez eu familia tradițională, să distrug eu corectitudinea politică, să feresc Europa de islamizare și apoi o să mă ocup și de mine să fiu mai iubitor cu aproapele, mai atent la diverse probleme pe care le fac celor din jurul meu…
Ce e mai atroce decât, și mă spovedesc aici, să fiu foarte pro-life, să fiu foarte ferm împotriva avorturilor (ceea ce e foarte bine, desigur) dar să ajung să spun că războaiele sunt necesare, să aplaud (cum am aplaudat acum ani) atacarea Afganistanului, atacarea Irakului, bombardarea unei țări, uciderea unor oameni? De ce avortul unui copil e mai crimă decât uciderea unui om prin aruncare unei bombe în numele democrației peste orașul lui?

papa

Prozelitismul versus ”teologia feroviară”

Acum ceva săptămâni, la o conferință academică pe teme teologice, un filosof ce în același timp este și călugăr catolic, întreba, spre marea mea surprindere, pe un istoric evanghelic de ce neoprotestanții fac misiune, apostolat și (horribile dictu!) ”prozelitism în România care ar fi ”creștină”?

De obicei acest tip de replică îl auzi din partea unor ortodocși. Dar venit din partea unui catolic acest lucru m-a surprins și mai tare.

Problema ”prozelitismului” este departe de a fi o problemă ușoară, dacă o discutăm din punct de vedere teologic. Dacă o discutăm însă din punct de vedere politic, este o chestiune foarte simplă. Deci să încep reflecția mea cu lucrurile simple.
Ceea ce numim ”prozelitism” și unele culte religioase ar vrea chiar să fie interzis prin lege (ca în vremurile ”bune”) este nimic altceva decât manifestarea deplină a libertății religioase și de conștiință. Nu te bucuri cu adevărat de libertate religioasă dacă nu ai dreptul și posibilitatea de a îți prezenta și propune altora propriul crez religios. La fel, nu te bucuri cu adevărat de libertate religioasă dacă nu ai dreptul și posibilitatea de a îți schimba credința religioasă.
Deci în momentul în care socotim că ar trebui interzis dreptul vreunui cult religios, oricare ar fi acela, de a putea desfășura acțiuni misionare, desigur, în condiții de deplină libertate, atunci dăm posibilitatea uciderii chiar libertății religioase și de conștiință.

Acum să trecem la chestiunea mai complicată. Aceasta este chestiunea teologică. Și la ea se referea, probabil, atât părintele catolic de la dilema căruia am pornit, cât și majoritatea creștinilor supărați că alți creștini, de alte confesiuni, vin și fac prozeliți la ei în parohie.
E moral să vrei să convertești un creștin de altă confesiune la credința ta? Dacă tu crezi că în confesiunea ta se găsește adevăratul înțeles al Creștinismului și astfel accesul la salvarea sufletului este mai ușor, nu doar că e moral, dar e obligatoriu să încerci să îți propui viziunea confesională. Desigur, într-un mod decent și politicos.
Nu ai manifesta dragoste creștină dacă tu, ortodox, având vecini Martori ai lui Iehova, nu a încerca să te duci la ei și, în discuții politicoase, la o cafea, să depui mărturie despre adevărul credinței tale ortodoxe. Altfel îți riști tu mântuirea: cum să ai un vecin ce crede greșit, iar tu să îl lași ”să se ducă la dracu” fără măcar să îl informezi de alternativă?
Desigur, consecința acestei atitudini ar trebui să fie un dialog polemic, dar civilizat, că e între creștini, pe teme de credință. Acest lucru nu e rău chiar dacă nu duce la convertiri: pur și simplu te provoacă să cunoști, să înțelegi, să citești, să te documentezi, să îți aprofundezi propria ta credință.

Evident, înțelegem de ce cultele sunt, după ce ”au prins cheag” într-o societate, destul de reticente față de ”prozelitism”: cui îi convine concurența? Mai ales dacă vine cu un suflu tineresc, suflu greu de regăsit în comunități unde tradiția bate credința.
Apoi ”prozeilitismul” ăsta lovește tocmai în ”sfânta și marea blazare”, care caracterizează orice Biserică (indiferent de confesiune) care prinde rădăcini într-un loc. Nici preotul/pastorul, nici credincioșii nu își mai pun probleme de teologie și de spiritualitate. Relația cu Dumnezeu și credința capătă monotonia programului liturgic de pe ușa bisericii parohiale. Nimic nu ne mai disturbă, credința e înlocuită cu certitudinile unui confort intelectual și al delegării responsabilității: ”știe părintele și pentru mine, că de asta e popă”.
Ca să se întărească această viziune, a apărut și o inepție teologică care circulă prin Bisericile așezate, ”cu cheag” și rădăcini. E vorba de credința că dacă te-ai băgat în Biserică, ai primit un botez, îndeplinești niște ritualuri decente acolo și ai încredere că popa știe ce face, te-ai și mântuit.
E suficient să fii în Biserica ta, să nu cumva să o schimbi și să nu ”te smintești” punându-ți întrebări și având dileme. Teologia și Scriptura e treabă popească, nu pentru tine, își spun consolator majoritatea credincioșilor decenți.
Pe acest fundal apar situații din cele mai amuzante, consemnate de sondaje de opinie, dar ușor de surprins în discuții de tren sau tramvai. Hai să reproduc un dialog destul de tipic pe această temă:
I. ”De ce credință sunteți?”
R. ”Sunt creștin-ortodox (sau catolic)”.
I. ”Ce zodie sunteți?”
R, ”Gemeni cu ascendent în capricorn”.
I. ”Credeți în Rai?”
R. ”Da.”
I. ”Credeți în Iad?”
R. ”Nu”
I. ”Credeți în reîncarnare?”
R. ”Da. Am și amintiri din altă viață”.
I. ”Este Hristos Dumnezeu?”
R. ”Nu. Este fiul lui Dumnezeu, deci nu are cum să fie El Dumnezeu”.
I. ”Care este ultima carte de spiritualitate citită?”
R. ”Ceva de Osho.”
I. ”Mergeți la biserică?”
R. ”Da. Dar mă duc de obicei când e liniște. La slujbă nu înțeleg mare lucru și nu suport înghesuiala”.
Și discuția poate continua la fel de savuros. Menționez că replicile de mai sus nu sunt inventate și provin din diverse discuții purtate cu mine cu credincioși ortodocși dar și catolici.

Dacă persoana din interviul nostru ar fi convinsă de un creștin neoprotestant să accepte că a crede în zodii este păcat, că nu poți crede în Rai și să nu crezi în Iad, că reîncarnarea este o învățătură falsă, că Hristos este Dumnezeu (foarte important!), că Osho e orice, numai spiritualitate recomandabilă de citit, nu, că mersul la biserică presupune un ritm de viață creștină și de angajare creștină, nu e doar o vizită când avem chef sau ”stare” (alt cuvânt magic des rostit de credincioși), etc, atunci ar fi ea un creștin mai bun sau mai prost?
Răspunsul paradoxal pe care îl auzim de la unii clerici și credincioși din Bisericile tradiționale e acela că ar fi un creștin….mai prost. De ce?
În viziunea lor, Biserica este un tren care are cap de linie gara centrală a Împărăției Cerurilor. Odată ce ai intrat în tren, important este să nu cobori sau să comiți vreo porcărie prea mare ca să fii coborât din el, că de ajuns, ajungi în Rai. Poți să fii și beat, să dormi tot drumul, să te gândești la gagici, să dezlegi sudoku în acest tip de Biserică- tren, atâta timp cât nu faci scandal, nu vomiți, nu deranjezi oamenii, plătești biletul, lași o atenție și ”nașului”, nu prea are ce să ți se întâmple ca să ți se strice călătoria. Nu îți cere nimeni să știi cum funcționează trenul, cine e mecanicul locomotivei, cum îl cheamă pe șeful trenului sau alte detalii.
De aceea pentru ei e mai bine să fii bețivul parohiei tale drept credincioase decât să fii virtuosul congregației sau parohiei celorlalți. Pentru că conform teologiei tale feroviare, acela e în alt tren și merge în altă direcție.

Însă Hristos nu ne-a spus că mântuirea constă să te urci în trenul (sau, mă rog, să iei caravana, că trăia în secolul I) corect,. Hristos ne-a spus că trebuie să cunoaștem pe Dumnezeu, că aici e cheia vieții veșnice, că trebuie să înțelegem ceea ce credem, că trebuie să căutăm, să cercetăm, să batem ca să ni se deschidă. Ba chiar Hristos a fost aprig cu teologia feroviară a vremii lui, practicată de farisei, deși fariseii erau cu multe clase superiori credincioșilor de acum. Ca să fii fariseu desigur că conta mult forma, dar se cerea un efort de înțelegere și asumare a formei. Acum e suficient să stai în picioare (sau în bancă) la tine în parohie și să nu îți mai bați capul.

Mai jos o caricatură simpatică, gândită probabil să ironizeze prozelitismul. Dar asunde un mesaj foarte interesant:
Doamna este întrebată dacă ”l-a găsit pe Iisus”. Iar Iisus se ascundea în propria ei casă. Poate că e nevoie de celălalt, de tipul care face prozelitism, ca să îl redescoperi pe Hristos pe care l-ai uitat pitit în cine știe ce colț de suflet sau de locuință….

findingjesus.jpg

Ispita bizantină

La conservatorii români, ca și la majoritatea creștinilor practicanți din România (indiferent de confesiune) se poate observa o tentație foarte periculoasă.

Este ispita bizantină (că tot am comemorat căderea Constantinopolului- se pare că nu se acceptă acest fapt istoric, că Bizanțul a murit definitiv și nu mai poate fi înviat) de a crede că Statul nu doar poate, dar chiar și trebuie să rezolve problemele morale și religioase.

Și de asta conservatorii români și creștinii români sunt dezinteresați să cucerească societatea, fiind interesați să cucerească statul.

Țara asta are nevoie de o nouă evanghelizare. Are nevoie de creștini care să devină vocile societății civile. Țara asta are nevoie de convertire.

Cât timp suntem ”campioni” la numărul de avorturi, când cybersexul este o industrie care în România ajunge undeva la 1,5 miliarde de euro pe an (deci aproape 1 procent din PIB), cât timp superstițiile fac ravagii în spiritualitatea acestui popor iar generațiile tinere au probleme cu alfabetizarea,cât timp Bisericile sunt în criză pastorală și se iluzionează doar cu legitimitatea dată de un instinct religios care umple lăcașurile de cult, e greu să crezi că faptul că ”se dă lege” ar putea schimba ceva.

Ok. Nu e o problemă mare aceea să schimbăm Constituția pentru protejarea familiei, deși la apatia reală a societății față de problemele morale, ne temem că nu vom face cvorum.

Dar această temă este una secundară realmente în societatea românească, o societate erodată puternic de vicii pe care noi, conservatorii sau păstorii spirituali, le tot evităm ca să nu deranjăm electoratul sau finanțatorii prin pomelnice și donații ai universului nostru creștin românesc….

Dacă nu ne trezim, dacă nu începem o trezire a societății de la ultima parohie/congregație/ adunare în sus, dacă nu ieșim într-un elan misionar de re-evanghelizare a creștinilor (la ei în confesiunile lor) și de trezire a societății, vom fi obligați să aplicăm logica lui ”clientul nostru, stăpânul nostru” și să ne bucurăm că:
1. Am reușit să împiedicăm ”căsătoriile” homosexuale pentru că poporul nostru, foarte de acord cu avorturile, cu tineri idiotizați de droguri, alcoolizat, amorf moral și cultural, e totuși antipatic față de homosexuali.

2. Am reușit să păstrăm iconițele în instituțiile publice, pentru că majoritatea oamenilor din societatea noastră, chiar dacă nu beneficiază de o cateheză minimală, știu că ”e bine” să ai totuși un Arsenie Boca sau cine știe ce sfânt care să te privească din poză la locul de muncă.

3. Am reușit să salvăm ora de religie, pentru că poporul nostru în marea sa majoritate dezinteresat de credință, are părinți și copii pragmatici care știu că o medie de 10 în plus crește media anuală și te poate ajuta la vreun concurs de dosare.

4. Și, desigur, să ne bucurăm de cât de creștini suntem pentru că oamenii se îmbulzesc în număr mare pentru pupat niște moaște, aprins lumânarea de Paști, capturat ceva agheasmă, chiar dacă fac acestea dintr-un instinct superstițios, quasi-magic.

Țara asta se schimbă doar printr-o trezire care nu poate fi decât creștină (în primul rând) și culturală (în al doilea rând).
Fără asta, totul e pierdut. Chiar dacă trece referendumul pentru familie….


Bogdan Duca

Hai să îl citim pe papa Francisc înainte să îl criticăm

Nu cred că cei care îl critică pe papa Francisc au pierdut vremea ca să îl citească.
Nu spun că papa Francisc nu a făcut și niscaiva gafe, mai mult sau mai puțin minore, mai ales la nivel de comunicare. Dar oricine citește documentele pontificale, discursurile papei, nu se ia după clipuri youtube, titluri de ziare și false citate, poate să vadă că:
1. Papa Francisc este un om care chiar își iubește aproapele și este foarte atent, cu iubire, la ce se întâmplă în lumea asta.
2. E foarte înduhovnicit, atent la detaliile spirituale. E papa care a vorbit și vorbește despre lucrarea diavolului și ispitele sale atât în raport cu fiecare dintre noi cât și cu lumea, mai mult decât papii din ultima 100 de ani.
3. E, în ciuda unui loc comun, aproape încetățenit inclusiv printre catolici, un papă teolog. Enciclicele sale sunt cu un foarte ridicat conținut doctrinar, foarte atente la detalii și la consecințele teologice ale gândurilor sale.
4.Nu a făcut nimic care să afecteze sau să slăbească doctrina Bisericii Catolice. Că unii sunt ofuscați de atenția pastorală a papei față de divorțații recăsătoriți, asta spune multe: despre fariseismul criticilor și despre viziunea pastorală a papei.
 
Papa acesta trebuie citit. Recomand oricui e de bună-credință toate textele sale, dar mai ales utlima sa exortație apostolică, tradusă și în limba română: Gaudete et exsultate, care e o bijuterie de spiritualitate scrisă pentru urechea și ochiul omului contemporan.
Iar dacă nu îl citiți, măcar nu mai împrăștiați, vă rog, prostii nenumărate atribuite papei.

gaudete

De ce Israel? Un răspuns teologic

Am mai explicat chestia cu Israelul și de ce, deși sunt contra naționalismului în general, nu ascund sentimentele pro- Israel.

Explicația este teologică și nu politică. Și nu mă vedeți spunând că mariajele homosexuale și alte nebunii care au cuprins Israelul , așa cum au cuprins toată lumea occidentală, ar fi ok pe acolo. Ba din contra….
Însă sunt creștin. Și un creștin care nu își asumă doar așa, vag identitar, credința, ci chiar crede în revelația creștină.Cred în Biblie.
Și cum cred în Biblie, cred că Dumnezeu nu a făcut lumea pe căprării, pe nații, nu a dorit ca lumea să evolueze în sensul acesta.
Cred, așa cum îmi spune Biblia, că națiunile apar ca o pedeapsă pentru păcat, pentru păcatul de a încerca să îl sfideze pe Dumnezeu, pe care l-au făcut oamenii la turnul Babel.

Însă mai cred că Dumnezeu lucrează cu ”materialul clientului” cum tot Biblia ne învață.
Și pentru a salva lumea, Biblia a ales un prieten al său, pe Abraham, să fie părintele unui popor ales special, cu un destin istoric special: de receptacol al Revelației, de pregătitor și generator al mântuirii.
Acestui popor, tot Biblia ne spune, a primit o grămadă de responsabilități, de pedepse pentru că nu și le-a asumat, de binecuvântări și promisiuni care merg, tot Biblia ne spune, până la sfârșitul lumii.
Istoria acestui popor așa cum e consemnată în Biblie și după aceea, până în zilele noastre, este istoria unui miracol. De la ieșirea din Egipt, la ….războiul de Yom Kippur, vedem cum vorba din Biblie ”Domnul luptă pentru Israel”, se îndeplinește.
Acest popor a greșit și greșește mult în fața lui Dumnezeu. Marea sa greșeală este că nu vede pe Mesia ci îl așteaptă. Și probabil vor aplauda ca Mesia pe dușmanul credinței. Dar pentru greșelile sale este aspru pedepsit de Dumnezeu în istorie, așa cum este și cu foarte mare atenție protejat.
Căci, o cred pentru că tot Scriptura îmi spune, Dumnezeu mai are planuri mărețe cu Israel, planuri care merg până la sfârșitul lumii.

Creștinii nu sunt, nu trebuie să fie altceva decât un nou Israel, frații mai mari (numeric) și mai mici (cronologic) ai poporului lui Abraham. Despre noi spunea Ioan Botezătorul când avertiza că și din pietre vor ieși copii lui Abraham.
Dar Israelul vechi este o piatră de poticneală și pentru noi. Pe de o parte este piatra de poticneală a antisemitismului. Deși suntem frați….Cain a ucis pe Abel, Iacob a dezmoștenit pe Esav, tot Biblia ne spune….
Pe de altă parte, este năpasta naționalismului care a cuprins pe creștini: naționalismul la creștini este o nerozie pornită dintr-o frustrare- de ce să fie un singur popor al lui Dumnezeu? Și așa începem să ne inventăm mitologii naționaliste creștine (care, curios?, nu căci e destul de logic, sunt mai toate antisemite) ca să fim și noi ”ca evreii”.
Desigur, putem să fim și noi ”ca evreii”, adică ”Domnul să lupte pentru noi”, cum spune Biblia. Dar pentru asta trebuie să fim creștini ca neam, nu polonezi, spanioli, români, bulgari, sârbi… Și să acceptăm și pedepsele când noi nu mai lucrăm pentru Dumnezeu.
A treia ispită, este ispita globalizării proaste, care încearcă să unească lumea nu în Domnul, ci după cine știe ce neroadă ideologie modernă (că e comunismul, liberalismul, drepturile omului – da, și asta e o ideologie) și care ne întoarce, paradoxal, tot împotriva …lui Israel, dar și împotriva identității noastre creștine.

Deci sunt atent cu privire la Israel pentru că citesc și cred în ceea ce spune Biblia. Și pentru că știu că Dumnezeu nu își uită promisiunile, iar ce a promis lui Abraham și lui Israel, va rămâne în veci, așa cum va rămâne în veci ceea ne-a promis Dumnezeu nouă, creștinilor.

Bogdan Duca

Înălțarea Domnului, timpul Bisericii și timpul Împărăției

Hristos S-a înălțat!

Avem relatări despre Înălțarea Domnului în evanghelia după Marcu, în cea după Luca și apoi, reluată de Luca, la începutul Faptelor Apostolilor.
Acest lucru ne arată că Înălțarea Domnului era văzută de prima generație de creștini ca fiind ceva firesc. Lucrarea Domnului pe pământ S-a încheiat, așa că Hristos S-a întors la Tatăl. De atunci începe timpul Bisericii.
Ce este acest timp al Bisericii? Este timpul intervalului dintre Înălțare și întoarcerea Domnului. De acest timp al Bisericii se leagă ultimele învățături date de Domnul înainte de înălțare.
”Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi”.

Apostolii, vedem la Luca, sperau că acest timp pe care îl numim acum ca fiind al Bisericii, va fi un timp al Împărăției: ”Iar ei, adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare, în acest timp vei așeza Tu, la loc, împărăția lui Israel?”. Această speranță este una legitimă. Însă de multe ori ea devine o ispită: aceea de a se apuca să construiască, peste capul Domnului, Împărăția lui Dumnezeu pe acest pământ.
Nu de puține ori în acest timp al Bisericii, creștini au căzut în ispita de a căuta și a încerca să promoveze diverse forme de teocrații, de proiecte sociale și politice care să instaureze virtutea prin lege în lume, care să restaureze Împărăția.
Aceste nerozii s-au înmulțit mai ales odată cu epoca constantiniană, când împăratul Constantin, apoi după el aproape toate puterile politice, au încercat și temporar au și reușit să anexeze Biserica preetențiilor și ambițiilor lor politice, transformând Creștinismul în ideologie.
Această ispită se simte și se vede și acum, în vremurile noastre. O vedem în Polonia zilelor noastre, la așa numitele ”teologii ale eliberării” marxiste, am văzut-o la legionari, o vedem în felul în care diverse Biserici locale se transformă în ”Biserici naționale” (un concept structural eretic) având ambiția de a face din Hristos un stindard pentru schimbări sociale și politice.

Însă Hristos a răspuns apostolilor:
”Nu este al vostru a ști anii și vremurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa.” Împărăția lui Dumnezeu nu este timpul Bisericii ci este vremea ce va veni după ce Biserica își va încheia misiunea sa pe acest pământ.
Iar această misiune este aceea de a fi martorii Evangheliei și vestitorii acestei Împărății despre care nu știm când va să vină. Pentru aceasta și doar pentru această misiune Biserica primește mandat și putere:
”Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului.”
Dar când Biserica forțează acest mandat, pentru a susține, încuraja iluzii că pot să apară mici ”Împărății” pe acest pământ, pentru a se închide într-o autosuficientă și splendidă liturgic izolare, oare ce se întâmplă?

Se amână instaurarea Împărăției adevărate, pentru că venirea a doua a lui Hristos este întârziată de refuzul Bisericii de a își mai face treaba, de a își îndeplini mandatul încredințat ei.
De altfel este interesant că de la un moment dat, cam după Constantin cel Mare, dar tot mai accentuat după aceea, s-a schimbat chiar perspectiva asupra celei de-a doua Veniri și instaurării Împărăției celei adevărate.
Acum când spui ”apocalipsă”, deja intri într-un cadru horror. Când spui ”sfârșitul lumii”, te gândești la scenarii teribile. Însă în primele secole creștinii așteptau sfârșitul cu sufletul plin de bucurie. Salutul creștin a fost la început ”Maran atha!” (”Domnul vine!” sau chiar ca invocativ: ”Vino Doamne!”) și nu „Doamne ajută”.
De prin secolul IV, preocuparea a devenit cum să fim ”cetățeni mai buni” ai împărățiilor acestui veac, nu cum să vestim Împărăția ce trebuie să vină. Am căzut în ispita de a crede că timpul Bisericii este suficient, că Biserica nu are vreun mandat particular ci este o extensie autosuficientă a lui Dumnezeu, în care ”bine ne este nouă împreună”, așa că nu mai avem nevoie de altceva.
Și de asta de Înălțarea Domnului ajungem să ne cinstim eroii naționali, care ne apără efemerele împărății pământești, în loc să medităm la Împărăția care întârzie din pricina nevredniciei noastre de a ne duce mandatul creștin până la capăt.
inaltarea-domnului1

Despre discuțiile cu privire la parteneriatul civil și ispita pe care o simt aparand dupa colț….

Parteneriatul civil este o problemă doar în măsura în care Constituția nu este clară cu privire la definiția căsătoriei. Căci de obicei acesta era primul pas spre afirmarea așa numitelor ”căsătorii” homosexuale.
Odată revizuită Constituția în sensul dorit de majoritatea cetățenllor români, ca fiind doar între un bărbat și o femeie, chestiunea parteneriatului civil încetează să mai fie o problemă, căci modificarea definiției căsătoriei și familiei nu se mai poate face fără un alt referendum, deci fără exprimarea voinței majorității românilor prin vot. 
 
Cât despre parteneriatul civil, oricât de imoral ar părea unor creștini, este o solicitare justă a unei părți din societate, care din variate rațiuni: de la orientare sexuală la nonconformism, refuză sau nu poate contracta o căsătorie, argumentele pentru el fiind, atâta timp cât nu prevestesc distrugerea familiei, destul de rezonabile: locuiesc cu X și vreau ca el să mă moștenească dacă mor, sau să fie acoperit de asigurarea mea socială, etc.
Ce ar trebui să facă statul?
Dacă interzice parteneriatul civil, statul, nu doar că ajunge să discrimineze stricto sensu. dar și adoptă o opțiune morală radicală, în sensul în care decide prin lege ce e păcătos și ce nu e.
Această opțiune nu este în esență rea, am putea spune ca creștini la un prim gând, dar pe termen lung este distructivă pentru Creștinism, Personal privesc cu multă atenție și îngrijorare la evoluțiile din Polonia, unde conducerea țării și-a asumat atât de mult identitatea creștină- catolică, legiferează conform principiile Decalogului și introduce un regim conservator creștin.
Însă riscul este foarte mare și în Polonia, și în România, și oriunde. Nu tot poporul și nici măcar toți creștinii nu doresc ca credința lor religioasă să se transpună în Monitorul Oficial și în Codul Penal.
Apoi toate eșecurile și erorile guvernărilor politice vor fi transpuse asupra Bisericii. Chiar și în momentul acesta, o parte din societate a sancționat deja Biserica Ortodoxă română pentru complicitățile sale cu clasa politică. În ultimii 20 de ani încrederea în Biserică a scăzut cu aproximativ 15-20 de procente, iar trendul continuă să fie unul descrescător.
Avem deja experiența Greciei, care deși a rămas ortodoxă predominant, nu mai are încrede în Biserică și social este deja dominată de o viziune de stânga progresistă, cauza fiind….prezența Bisericii prea mult și nefericit pe lângă cercurile de putere.
Dar peste tot unde au fost guvernări conservatoare cu puternică amprentă creștină, Creștinismul a fost cel care a avut de suferit după. În SUA chiar, după epoca Reagan- Bush, dominată de o viziune creștină, a venit revoluția corectitudinii politice progresiste din timpul celor două administrații Clinton, susținute de electorat.
Iar acum creștinismul american e mult mai slab și incapabil de majorități morale (și chiar de generat candidați creștini) decât era în anii 70-80. Administrațiile Bush Jr., iar puternic amprentate de creștinism, au dus la triumful quasi-mesianic al lui Obama, iar victoria lui Trump, deși surprinzătoare, nu se bazează pe popularitate (Trump nu a câștigat prin votul majorității americanilor ci a pierdut) ci pe o norocoasă distribuție a votului între state, ceea ce i-a permis să câștige la numărul de electori.  Deci Trump și viziunea conservatoare nu sunt populare în SUA, ne place sau nu să recunoaștem lucrul acesta.
Pentru a evita astfel de crize și în România, e nevoie ca Biserica și creștinii să refuze să se lase anexați unui proiect politic sau unei viziuni politice de moment. Spațiul lor trebuie să fie cel mai ”modest”, al societății civile, care are grijă ca Statul să nu devină nici progresist, nici ortodox, nici catolic, nici islamist ci….neutru ideologic și religios, spre binele tuturor.
 
Dacă vom reuși să îl împiedicăm constituțional să redefinească ideologic familia, nu trebuie să ne lăsăm ispitiți să îl ”botezăm” religios în ziua imediat următoare.
Statul trebuie să rămână al tuturor și implicit neutru. El trebuie să legifereze respectând libertatea tuturor, ținând cont de sensibilitățile tuturor, preferând democratic pe cele exprimate de majoritate, fără să persecute minoritățile și fără riscul de a prelua o amprentă ideologică sau religioasă.
De aceea repet ceea ce cred: că Biserica și creștinii trebuie să găsească înțelepciunea ca, în eventualitatea unui triumf al Coaliției pentru Familie, să nu se transforme în forță politică ci să își ocupe locul în societatea civilă.
Și să înțeleagă că lupta împotriva ideologiilor nu trebuie să ne transforme și credința într-o ideologie.
 
Știu, ispita este mare. Iar dacă victoria CpF va fi una strălucită, atunci mulți de pe acolo vor crede că le-au crescut aripi de arhangheli și vor cădea în ispita de a socoti că a sosit momentul să construiască ei Împărăția Domnului pe pământ…. 
Însă cei care cred că pot să zboare riscă ca aruncându-se spre noi culmi, să își rupă gâtul. Iar cine vrea să se apuce să construiască Împărăția Cerurilor pe pământ, ajunge să fie zilier pe șantierul lui Antihrist….
Bogdan D1