Trebuie să recunosc că am o plăcere aparte în a îl citi pe Gabriel Liiceanu.
Liiceanu confirmă în articolele sale aproape toate opiniile mele cu privire la domnia sa. Ba mai mult, capătă contururile unui personaj de film al lui Woody Allen.
Am râs în hohote când am citit acum ceva zile că domnul Liiceanu, prin 1990, crezând că a primit nişte vin otrăvit din partea celor de la SRI, speriat de moarte, nu s-a dus la vreun laborator ca să îşi verifice temerile ci….l-a servit prietenilor şi colegilor săi de la GDS. Era atât de previzibilă o astfel de reacţie din partea lui Liiceanu.
Ce nu mai spune domnul Liiceanu, dar îmi permit să deduc eu, este posibila continuare. Simpaticul nostru personaj a fost ….trist când a văzut că vinul nu era otrăvit. Ce fain ar fi fost ca toţi colegii şi prietenii săi să moară victime ale asasinatului pus la cale de securişti împotriva domniei sale…. Cum ar fi plâns el la funeraliile lor…. Cum ar fi făcut din cadavrele lor o cazemată a spiritului de unde ar fi început schimbarea la faţă a României….
Dar nu a fost să fie. SRI-ul nu i-a oferit domnului Liiceanu această şansă.

Ratată cariera de erou martir, domnul Liiceanu şi-a început-o pe cea de snob îmbogăţit, de baron cultural. Cu ajutorul editurii Politice transformate în „Humanitas”, prin combinaţii şi amantlâcuri, domnul Liiceanu s-a urcat cât mai sus în ierarhia socială.
A devenit un îmbogăţit al tranziţiei, care simte nevoia, ca orice îmbogăţit, să epateze.
Dar cum poate epata un îmbogăţit care şi-a construit morga de intelectual public, de gânditor profund, de saint-just al societăţii civile româneşti, de robespierre al gds-ului? Tensiunea interioară dintre filozoful Liiceanu şi snobul Gabriel este mare şi ţinută sub control cu….câteva scăpări.
Când ni-e lumea mai dragă aflăm, noi,cititorii domnului Liiceanu, cu ce creme costisitoare se unge corpul destul dizgraţios altfel al filozofului, care sunt plăcerile sale culinare (să nu credeţi că domnul Liiceanu mănâncă chestii pentru muritori), care este relaţia sa erotică cu….maşinile, etc.
Alte ori mai avem ocazia să îl vedem pe domnul Liiceanu explicând doct spusa lui Noica că marea filozofie se poate face şi cu un pix de 25 de bani. E drept, pixul poate fi de 25 de bani (deşi am mari dubii că domnul Liiceanu are vreun instrument de scris sub 25 de lei) dar… puloverul este de peste 500 de euro (cameramanul insistând asupra croielii ca un ochi de cunoscător să poată să valorifice produsul).

Acum domnul Liiceanu are vise repetitive cu un parlament de puşcăriaşi, îmbrăcaţi în zeghe, care dezbat diverse chestiuni, cum ar fi arestarea doamnei Udrea- singura care în fantezia domnului Liiceanu nu poartă zeghe ci este îmbrăcată cu haine de la cele mai bune firme (domnul Liiceanu, snob cum îl ştim, le enumeră pe toate- semn că şi visele sale sunt controlate de maniile glossy).
Dispreţul domnului Liiceanu faţă de parlament şi parlamentarism este unul vechi dar bine mascat. Cum bine l-a numit Daniel Barbu, Liiceanu şi cei eiusdem farinae sunt nişte atei…ai credinţei democratice. Ca atare e firesc să dispreţuiască parlamentul aşa cum un ateu dispreţuieşte sinodul.
Abia din timpul lui Băsescu intelectualii noştri publici au putut să îşi exprime pe faţă părerea lor sinceră cu privire la democraţie- o imbecilitate căreia trebuie să i se opună un despot luminat, un „om al altor coordonate istorice” (cum domnul Liiceanu îl considera pe Băsescu).

Însă să revenim la parlamentul acela plin de deputaţi în zeghe din fantezia domnului Liiceanu.
Oare, dacă într-o zi ca oricare alta pentru noi, muritorii, ANAF-ul,secondat de DNA, ar începe să ia la puricat „planeta Humanitas” (cum într-un exces de băloşenie pupincuristă care face atât de mult bine feselor sensibile ale domnului Liiceanu, o numeşte Vladimir Tismăneanu), domnul Liiceanu ar deveni sau nu coleg de dormitor cu parlamentarii puşcăriabili?
Doar timpulne poate răspunde la întrebare. Şi, vorba Elenei Udrea, „tic tac, tic tac, tic tac”……