Sunt unii care îmi spun cu o naturalețe de mă sperie că dacă nu cred în miracolul cu aprinderea lumânărilor nu aș crede nici în Nașterea Domnului, nici în Învierea Sa….
Nu mă sperie faptul că ei pot crede acest lucru despre mine. Am auzit lucruri și mai urâte spuse despre mine. Însă mă sperie că pentru unii oameni ce se pretind creștini, credința în Dumnezeu este o succesiune de miracole și nimic altceva. Miracole pe care le tratează ca fiind egale între ele.
În primul rând nici Nașterea Domnului, nici Învierea, nici Înălțarea nu au fost miracole. Au fost evenimente din istoria mântuirii noastre, momente ale vieții Mântuitorului dar nu miracole.
Că au avut un conținut supranatural, dumnezeiesc, aceasta este normal dar nu miraculos. De altfel doar la Pro TV și Antena 1 se fac urări cu ”minunea Nașterii” sau ”minunea Învierii”. Creștinii cred în firescul Nașterii și firescul Învierii.
Căci Mântuitorul nu e o minune ci este ceva firesc.
Desigur, Mântuitorul a făcut minuni. Aceste minuni acoperă o serie de situații: de la transformarea apei în vin la nunta din Cana, la învierea lui Lazăr din morți. A vindecat de boli, a certat valurile mării în furtună, a umplut de pești năvoadele unor pescari….
Toate aceste minuni au fost făcute de Domnul doar în cazuri excepționale (de aceea sunt și minuni) și cu scopul ajutării concrete a subiecților acestor minuni.
Niciuna din minunile Mântuitorului nu o face gratuit: nici măcar mersul pe ape, unde de fapt el încearcă credința lui Petru și, prin el, a apostolilor.
La fel, e un loc comun în Evanghelii că Mântuitorul nu a făcut minuni ca spectacol, ci din contra, a descurajat tot timpul publicul să asiste, sau pe cei vindecați să se laude. Nu i-a reușit, de unde și mulțimile care îl înconjurau…
De aceea personal am rezervă față de orice minune care nu are un sens în logica aceasta, dată de Hristos în Evanghelie, a iubirii față de aproapele, și încă a unei iubiri cât mai discrete.
Dacă în clipa asta, în care scriu aceste rânduri, mi s-ar aprinde candela spontan, ar levita icoana Mântuitorului spre care mai ridic privirea ca să îl întreb periodic dacă spun sau nu prostii, nu le-aș accepta ca semne de la Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu, știu din Scriptură și din Tradiția Bisericii, nu se joacă de -a poltergeist.
În al treilea rând, Mântuitorul ne-a lăsat pe El Însuși prezent în chip real în Euharistie. Ne-a spus cu subiect și predicat lucrul acesta.
Însă ce să vezi? Nu a făcut-o printr-un miracol. Este prezent sub chipul concret al Pâinii și a Vinului.
Sub acest chip, Hristos este prezent în fiecare Biserică în mod real și în același timp deloc miraculos. Însă tocmai pentru că nu a făcut niciun miracol din prezența aceasta, turmele de credincioși își întorc privirea de la Altar spre orice chestie cu potențial de miracol: o icoană care lăcrimează, o lumânare care se aprinde singură, o candelă care arde ”fără ulei”, o fotografie unde un efect optic face să apară cine știe ce siluetă, sau o snoavă îmbogățită prin telefonul fără fir despre cine știe ce sfânt, apariție mariană, părinte îmbunătățit, etc.
Dacă îl ai pe Hristos în tine, așa cum ar trebui să îl avem toți creștinii în noaptea de Înviere (timp obligatoriu prin canoane pentru a ne împărtăși cu Însuși Domnul) de ce ar trebui să ne bulucim după vreo lumânare magică așa cum fac credincioșii aceia de la Ierusalim? De ce ar trebui să căutăm miracole când, așa cum ne-a promis, însuși Domnul se găsește în Euharistie?
Hristos este în mijlocul nostru! Este și va fi! Și nu are nevoie de miracole ca să ne comunice aceasta. Iar când face minuni, căci face minuni mai ales la rugăciunile Maicii Sale și Sfinților Săi, le face ca să își manifeste dragostea discretă față de noi, nu pentru a se juca…
Uitați-vă bine la imaginea de mai jos: dacă nu ne este suficient ce este acolo, atunci nicio minune nu ne va fi suficientă. Și vom fi victimele tuturor dracilor, escrocilor și scamatorilor….
Bogdan DUCA 
Un gând despre „Semne și minuni….”