Parteneriatul civil este o problemă doar în măsura în care Constituția nu este clară cu privire la definiția căsătoriei. Căci de obicei acesta era primul pas spre afirmarea așa numitelor ”căsătorii” homosexuale.
Odată revizuită Constituția în sensul dorit de majoritatea cetățenllor români, ca fiind doar între un bărbat și o femeie, chestiunea parteneriatului civil încetează să mai fie o problemă, căci modificarea definiției căsătoriei și familiei nu se mai poate face fără un alt referendum, deci fără exprimarea voinței majorității românilor prin vot.
Cât despre parteneriatul civil, oricât de imoral ar părea unor creștini, este o solicitare justă a unei părți din societate, care din variate rațiuni: de la orientare sexuală la nonconformism, refuză sau nu poate contracta o căsătorie, argumentele pentru el fiind, atâta timp cât nu prevestesc distrugerea familiei, destul de rezonabile: locuiesc cu X și vreau ca el să mă moștenească dacă mor, sau să fie acoperit de asigurarea mea socială, etc.
Ce ar trebui să facă statul?
Dacă interzice parteneriatul civil, statul, nu doar că ajunge să discrimineze stricto sensu. dar și adoptă o opțiune morală radicală, în sensul în care decide prin lege ce e păcătos și ce nu e.
Această opțiune nu este în esență rea, am putea spune ca creștini la un prim gând, dar pe termen lung este distructivă pentru Creștinism, Personal privesc cu multă atenție și îngrijorare la evoluțiile din Polonia, unde conducerea țării și-a asumat atât de mult identitatea creștină- catolică, legiferează conform principiile Decalogului și introduce un regim conservator creștin.
Însă riscul este foarte mare și în Polonia, și în România, și oriunde. Nu tot poporul și nici măcar toți creștinii nu doresc ca credința lor religioasă să se transpună în Monitorul Oficial și în Codul Penal.
Apoi toate eșecurile și erorile guvernărilor politice vor fi transpuse asupra Bisericii. Chiar și în momentul acesta, o parte din societate a sancționat deja Biserica Ortodoxă română pentru complicitățile sale cu clasa politică. În ultimii 20 de ani încrederea în Biserică a scăzut cu aproximativ 15-20 de procente, iar trendul continuă să fie unul descrescător.
Avem deja experiența Greciei, care deși a rămas ortodoxă predominant, nu mai are încrede în Biserică și social este deja dominată de o viziune de stânga progresistă, cauza fiind….prezența Bisericii prea mult și nefericit pe lângă cercurile de putere.
Dar peste tot unde au fost guvernări conservatoare cu puternică amprentă creștină, Creștinismul a fost cel care a avut de suferit după. În SUA chiar, după epoca Reagan- Bush, dominată de o viziune creștină, a venit revoluția corectitudinii politice progresiste din timpul celor două administrații Clinton, susținute de electorat.
Iar acum creștinismul american e mult mai slab și incapabil de majorități morale (și chiar de generat candidați creștini) decât era în anii 70-80. Administrațiile Bush Jr., iar puternic amprentate de creștinism, au dus la triumful quasi-mesianic al lui Obama, iar victoria lui Trump, deși surprinzătoare, nu se bazează pe popularitate (Trump nu a câștigat prin votul majorității americanilor ci a pierdut) ci pe o norocoasă distribuție a votului între state, ceea ce i-a permis să câștige la numărul de electori. Deci Trump și viziunea conservatoare nu sunt populare în SUA, ne place sau nu să recunoaștem lucrul acesta.
Pentru a evita astfel de crize și în România, e nevoie ca Biserica și creștinii să refuze să se lase anexați unui proiect politic sau unei viziuni politice de moment. Spațiul lor trebuie să fie cel mai ”modest”, al societății civile, care are grijă ca Statul să nu devină nici progresist, nici ortodox, nici catolic, nici islamist ci….neutru ideologic și religios, spre binele tuturor.
Dacă vom reuși să îl împiedicăm constituțional să redefinească ideologic familia, nu trebuie să ne lăsăm ispitiți să îl ”botezăm” religios în ziua imediat următoare.
Statul trebuie să rămână al tuturor și implicit neutru. El trebuie să legifereze respectând libertatea tuturor, ținând cont de sensibilitățile tuturor, preferând democratic pe cele exprimate de majoritate, fără să persecute minoritățile și fără riscul de a prelua o amprentă ideologică sau religioasă.
De aceea repet ceea ce cred: că Biserica și creștinii trebuie să găsească înțelepciunea ca, în eventualitatea unui triumf al Coaliției pentru Familie, să nu se transforme în forță politică ci să își ocupe locul în societatea civilă.
Și să înțeleagă că lupta împotriva ideologiilor nu trebuie să ne transforme și credința într-o ideologie.
Știu, ispita este mare. Iar dacă victoria CpF va fi una strălucită, atunci mulți de pe acolo vor crede că le-au crescut aripi de arhangheli și vor cădea în ispita de a socoti că a sosit momentul să construiască ei Împărăția Domnului pe pământ….
Însă cei care cred că pot să zboare riscă ca aruncându-se spre noi culmi, să își rupă gâtul. Iar cine vrea să se apuce să construiască Împărăția Cerurilor pe pământ, ajunge să fie zilier pe șantierul lui Antihrist….
Bogdan DUCA 
Recapitulare: E rau cu parteneriate, dar nu prea. E rau cu Marx, dar…mare ganditor a fost. E bine cu crestinism, dar nu prea mult. In cantitati prea mari intelegem ca strica. S-ar putea ajunge, nu-i asa, la o ,,teocratie crestina”, vorba lui CTP cu care incepeti sa semanati din ce in ce mai mult.
Oribil!
ApreciazăApreciază
Si ce ar fi daca si crestinismul ar semana cu islamismul, adica ar deveni mai radical? Ca urmarile tolerantei excesive se vad in vestul EU. Si asocierea credintei crestine cu biserica mi se pare improprie. Poti fi un bun credincios si fara sa mergi la biserica. Si invers, ma uit la „ce mai spun romanii” 🙂
ApreciazăApreciază