Familia nu este o instituţie creştină. Nu este nici o instituţie a statului, nici a budhiştilor, nici a islamului, nici a mozaismului, nici a confucianismului.
Familia este prima şi forma fundamentală de coagulare socială şi …celula de bază a societăţii (ştiu, sună comunist, dar asta e).
Caracteristicile familiei sunt: heterosexualitatea şi continuitatea în timp pentru a asigura nu doar naşterea ci şi creşterea, formarea şi moştenire materială pentru urmaşi.
Căci de aceasta apare familia: ca să asigure continuitatea civilizaţiei umane. Ea apare natural şi cunoaşte diverse forme de manifestare în istorie şi în contexte civilizaţionale diferite.
E monogamă, e bigamă, e poligamă, e întemeiată pe atracţie erotică (o numim, mai poetic, dragoste) sau pe raţiuni de alianţă economică şi de creştere a patrimoniului material al familiei, sau pe ambele baze, familia are o logică a sa care nu ţine de nicio dogmă religioasă.
Aşa-zisele „familii homosexuale”, sau „familii zoofile” nu corespund înţelesului familiei, oricum am suci-o şi am învârti-o, şi de aceea trebuiesc respinse ca pe o imoralitate nu doar sexuală ci şi ca o formă de perversiune civică şi socială.
Dar de asemenea este foarte important să încetăm să mai vedem familia ca pe o instituţie religioasă sau, mai grav, confesională.
Că Biserica, undeva la 1200 de ani DUPĂ Hristos a încercat să confesionalizeze familia, instituindu-o ca una din cele 7 Sfinte Taine (şi asezând ca temei scripturistic înmulţirea vinului la nunta din Cana- acesta ar putea fi temei scripturistic şi pentru beţie, depinde de ochiul de lectură) e o discuţie separată.
E important să ştim însă că ideea căsătoriei la biserică era o noutate şi o raritate inclusiv pentru strămoşii noştri ţărani, chiar până pe la începutul secolului XIX.
De altfel Biserica (că e Catolică sau Ortodoxă, asta contează mai puţin, că au reacţionat la fel) a fost mai interesată să reglementeze mai ales căsătoriile din păturile sociale înalte, unde familia însemna înainte de orice putere economică şi politică. Iar cine controlează, cât de cât, mişcările patrimoniale şi politice, controlează societatea.
Asta a fost. Biserica a dezvoltat o întreagă teologie, mai mult sau mai puţin discutabilă în jurul familiei, Dar e important, de dragul familiei, să nu o mai vedem ca pe o instituţie teologică- că nu este, săraca de ea. E mult mai veche, mult mai serioasă şi mai naturală decât orice religie.
Şi poate că şi Biserica ar trebui să aibă smerenia să accepte că familia trebuie protejată, nu „canonisită” în funcţie de diverse viziuni confesionale şi să devină mai responsabilă pastoral decât blocată în contexte istorice idealizate.
Nu de alta, dar e şi comic să o vezi definită de nişte înalţi celibatari (papi, patriarhi, cardinali, mitropoliţi, arhiepiscopi, episcopi şi arhierei) care şi-au depus jurământ să nu se complice prin a duce o viaţă de familie….
Bogdan DUCA 