Despre înmormântări

Când legionarii- deci expresia politică supremă a naţionalisului românesc- au ajuns, pentru 5 luni la putere, Statul român, după cum remarcau mulţi observatori, a devenit un soi de companie de pompe funebre: cu nenumărate deshumări şi reînhumări ale „martirilor legionari” şi toate ceremoniile aferente acestor servicii funerare.

Se pare că legionarii au intuit destul de bine un specific naţional: plăcerea morbidă de a participa la înmormântări.

Noi, românii, avem un foarte dezvoltat cult al morţilor. Dar un cult care este alcătuit mai ales din ospeţe funerare, ce se succed, pentru fiecare mort în parte, la intervale de timp statornicite de cutume.

Dacă fiecare român ar avea bunăvoinţa şi banii de a îndeplini toate rânduielile pentru morţii săi, anul său ar fi plin de parastase delicioase, cu sărmăluţe în foi de viţă, fripturi cu pilaf, colaci delicioşi, colivă, cozonaci şi mult- mult vin.

Pur şi simplu ne plac înmormântările. Probabil e ceva moştenire de la daci: moartea e un prilej de bucurie, Dar este şi o indubitabilă dimensiune mondenă- înmormântarea este prilejul pentru vii să socializeze, să regleze conturi, să rescrie istoria (că „de morţi numai de bine”, nu e aşa?)

Eu însumi am fost crescut astfel: când „murea mortu” plecam cu bunicii mei la priveghere (prilej de prăjiturele delicioase şi, pentru că eram copil mic, de şpriţ lejer sau „carcalete”). Acolo auzeam cele mai deşucheate poveşti cu răposatul şi nenumărate comentarii despre cum arată mortul. Înmormântările cu sicriu închis iau un sfert din plăcerea participanţilor.

Ziua înmormântării era foarte faină: slujba de acasă, scoaterea mortului, procesiunea prin oraş (cu rost de bănuţi), slujba de la biserică, jocul cu focul- doar de Paşti mai aveam lumânarea mea pe care să o topesc în fel şi chip, cântările de o frumuseţe unică, îngropăciunea cu tainele ei, pachetul plin de delicioase promisiuni de la groapă, apoi ospăţul funerar în care mâncam, cu o evlavioasă plăcere, tot ce primeam în farfurie.

Dacă mortul ne era apropiat şi rudele tradiţionaliste, amintirea lui mă hrănea de mai multe ori până la 40 de zile şi apoi în fiecare an până la 7 ani.

Poate mai savutoase decât mâncărurile erau însă poveştile morbide: de ce suferea răposatul, cum a murit, care au fost ultimele cuvinte, Acestea făceau ca moartea însăşi să devină mai familiară, să o simţi aproape. Or asta este terapeutic pentru tine.
Important era şi cine cum plânge. Eu sunt norocosul care a mai prins înmormântări cu bocitoare profesioniste şi am auzit jelanii adevărate opere de artă.  Dar şi savuroase momente în care bocetul sfâşietor al unei rude era întrerupt pentru a da nişte directive administrative (de genul: „vine acum părintele! adu imediat vinul şi coliva, dar ia una din alea mici!!!”) pentru a fi reluat şi mai sfâşietor, apoi…

Apoi vine inevitabila ierarhie a înmormântărilor după o ierarhie Michelin a parastaselor: unde s-a mâncat cel mai bine, cel mai rafinat, etc. Acum, cu crâşme deja specializate în parastase şi cu meniuri standard şi proaste, această plăcere ne-a cam fost răpită.
Deşi nu pot uita mai uşor că familia mea a scandalizat târgul făcând un parastas la un restaurant mai luxos pentru un răposat, dar care avea patroni cu vagi origini evreieşti. Când la următorul răposat s-a mutat locaţia la un restaurant mai puţin luxos, dar românesc, nemulţumirile au fost date de calitatea mult mai scăzută a meniului. Ceea ce a reevaluat, desigur, pe „ovrei”

Mai jos, o imagine de pe net cu cimitirul în care mi-am petrecut mai toate înmormântările de până acum şi unde sper să se petreacă şi a mea.